DOGORI, dogoresc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre soare, foc etc.; la pers. 3) A răspândi căldură puternică, arzătoare. ♦ Tranz. A da cuiva o senzație de căldură arzătoare; a încinge, a înfierbânta ceva. 2. (Despre oameni și despre părți ale corpului lor) A fi aprins, încins, înfierbântat de o emoție, de boală etc. [Var.: dogorî vb. IV] – Din bg. dogorja, sb. dogoreti.

dogori [At: LB / V: ~rî^[1] / Pzi: ~resc, 3 ~goare / E: bg догоря, srb dogoreti] 1 vi (D. soare, foc sau orice obiect fierbinte) A răspândi o căldură puternică. 2 vt (Îvr) A pârgui. 3 vi (D. obraji, cap etc.) A deveni fierbinte sau roșu din cauza temperaturii, a frigului, a unei stări emotive. 4-5 vtrp (C.i. părți ale corpului) A (se) expune la căldura focului sau a razelor soarelui pentru a (se) încălzi. 6 vt (Îvr) A arde. 7-8 vtrp (Rar; complinit de „de sete”) A (se) usca. corectat(ă)

DOGORI, dogoresc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre soare, foc etc.; la pers. 3) A răspândi o căldură puternică, arzătoare. ♦ Tranz. A da cuiva o senzație de căldură arzătoare; a încinge, a înfierbânta ceva. 2. (Despre oameni și despre părți ale corpului lor) A fi aprins, încins, înfierbântat de o emoție, de boală etc. [Var.: dogorî vb. IV] – Din bg. dogorja, scr. dogoreti.

DOGORI, dogoresc, vb. IV. (Folosit de obicei la pers. 3) 1. Intranz. (Despre soare, foc sau un obiect foarte fierbinte) A revărsa, a răspîndi căldură puternică; a încălzi. Se înapoiau după o lună și era parcă o potriveală că atunci nu mai dogorea soarele, iar serile începeau să fie răcoroase. PAS, Z. I 240. Mormanul de jeratic dogorește și aruncă un polei, cald și rumen, pe peretele din față. DELAVRANCEA, H. TUD. 25. Soarele dogorea. ODOBESCU, S. III 179. ◊ Tranz. Calul legat acolea-n apropierea căldării, se tot da înapoi, fiindcă-l dogorea căldura focului. RETEGANUL, P. III 25. Vezi că turcii mă căznesc, Mă căznesc, mă chinuiesc, La focuri mă dogoresc, Și de moartea mea vorbesc! ANT. LIT. POP. I 414. Turcilor, Agalelor, Soarele m-a dogorit, Față Albă Mi-a pîrlit. TEODORESCU, P. P. 639. 2. Tranz. Fig. A face pe cineva să sufere, a chinui. Of! Ghiță, tare m-ai dogorit, tare mi-ai ars inima! CONTEMPORANUL, V_I 295. 3. Tranz. (Cu privire la fructe) A rumeni, a pîrgui. [Obrazul] se roșise ca pielița unei piersici dogorite de soare. ODOBESCU, S. I 129. ♦ (Neobișnuit) A pîrli. Trebuie să schimbăm spălătoreasa: ne-a adus un cearșaf dogorit cu fierul. C. PETRESCU, R. DR. 99. 4. Intranz. (Despre oameni și despre părți ale corpului lor) A fi aprins, încins, înfierbîntat (de o emoție, de boală, de căldura focului, uneori și de frig). Obrazul îi dogorea încă de gerul înțepător. C. PETRESCU, C. V. 230. ◊ Tranz. (Cu inversarea construcției) Valuri de fierbințeli îi dogoreau trupul, ca-ntr-o baie de aburi. VLAHUȚĂ, O. A. 127. (Expr.) A dogori obrazul cuiva (de rușine) = a face pe cineva de rușine. I-am dogorit obrazul părintelui de rușine. CREANGĂ, A. 10. ◊ Refl. (Cu o construcție neobișnuită) Da ce are mititelul? – Ce să aibă, ia arșiță, că te dogorești de el. CONTEMPORANUL, V_I 291. – Variantă: dogorî vb. IV.

A DOGORI ~esc 1. intranz. 1) (despre surse de căldură) A emana radiații fierbinți, răspândind căldură foarte mare; a arde; a pârjoli; a pârli; a frige. 2) (despre persoane sau despre părți ale corpului) A fi înfierbântat din cauza unei boli sau emoții; a avea fierbințeală. 2. tranz. 1) A se înroși la față sub acțiunea unei senzații de căldură puternică sau a unei emoții puternice. 2) A face să devină fierbinte; a înfierbânta. /<bulg. dogorja, sb. dogoreti

dogorì v. 1. a arde, a frige: soarele dogoria, la foc mă dogoresc; 2. fig. a roși: i-am dogorit obrazul părintelui de rușine CR. [Slav. DOGORIETI, a arde].

dogoară sf vz dogoare

dogoare sf [At: ANON. CAR. / V: (înv) ~ră, dug~, ~gor^[1] sm / Pl: ~ori / E: dogori] 1 Căldură arzătoare produsă de soare, de foc sau de un obiect foarte fierbinte. 2 (Fig) Ardoare (1). 3 Senzație de căldură mare. corectat(ă)

dogor sm vz dogoare

dogorî v vz dogori

dugoare sf vz dogoare

DOGOARE s. f. Căldură arzătoare revărsată de soare, răspîndită de un foc sau de un obiect foarte fierbinte. V. arșiță. Cazanele străbătute de serpentina țevilor stau gata să plesnească la o dogoare de cîteva sute de grade. C. PETRESCU, A. 464. Înfierbîntați de dogoarea lămpilor ș-a lumînărilor... se deschiară la haine. DELAVRANCEA, S.124. Toată noaptea a bîntuit căldură apăsătoare și acuma, pe un senin, a răsărit soarele, amenințînd cu groaznică dogoare. CARAGIALE, O. II 211. Și-l lega strîns cot la cot Gios la stîlpul hornului, La dogoarea focului. ALECSANDRI, P. P. 125. – Variantă: (regional) dogor (ISPIRESCU, L. 214) s. n.

DOGOR s. n. v. dogoare.

DOGORÎ, vb. IV. v. dogori.

DOGOARE f. Căldură puternică produsă de un obiect foarte fierbinte. [Sil. -goa-re] /v. a dogori

dogoare f. V. dogor: la dogoarea focului POP.

dogor n. 1. arșiță: la dogorul focului; 2. fig. foc: dogorul dragostei ISP. [Abstras din dogori].

dogoáre f., pl. orĭ (d. dogoresc). Dogoreală, arșiță (propriŭ și fig.).

dogór n., pl. inuz. urĭ saŭ oare. Dogoare, arșiță. Fig. Foc, pasiune: dogoru dragostiĭ.

dogorăsc, a -î și -ésc, -í v. tr. (vsl. do-gorĕti, a arde de tot, rus. do-gorĕtĭ, sîrb. dogoriti. V. ogor). Ard, frig: soarele, focu dogorește. Fig. Fac să-ți fie foarte rușine: mĭ-ai dogorit obrazu cu purtarea ta.

dogori (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. dogoresc, 3 sg. dogorește, imperf. 1 dogoream; conj. prez. 1 sg. să dogoresc, 3 să dogorească

dogori (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. dogoresc, imperf. 3 sg. dogorea; conj. prez. 3 să dogorească; ger. dogorind

dogori vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. dogoresc, imperf. 3 sg. dogorea; conj. prez. 3 sg. și pl. dogorească; ger. dogorind

dogoare s. f., g.-d. art. dogorii

dogoare s. f., g.-d. art. dogorii

dogoare s. f.

dogorăsc, -răști 2, -răște 3, -rască 3 conj., -ram 1 imp., -rîi 1 aor., -rît prt., -rîre inf. s., -rîtor adj. v.

dogorî (-resc, -it), vb. – A încălzi, a prăji, a pîrjoli. – Mr. dugurescu, dugurire. Sl. gorĕti „a arde”, cu pref. exhaustiv do- (Miklosich, Lexicon, 138; Cihac, II, 97; Pascu, Suf., 52; Conev 99), cf. bg. dogorĭam, dogorĭavam, sb. dogoreti „a arde complet”. Conjugarea oscilează între formele dogori și dogorî. – Der. dogor, s. n. (foc, centru de căldură), deverbal; dogoare, s. f. (ardoare, usturime, arsură); dogoreală, s. f. (arsură); dogorită, s. f. (bășică produsă de o arsură); dogoritor, adj. (fierbinte, arzător).

DOGORI vb. 1. v. arde. 2. v. încinge.

DOGORI vb. 1. a arde, a frige, a pîrjoli, (pop.) a pripi, a zăpuși, (înv. și reg.) a păli, a prigori. (Soarele ~.) 2. a încinge, a înfierbînta, (rar) a răscoace. (Soarele ~ pămîntul.)

DOGOARE s. 1. v. caniculă. 2. arșiță, dogoreală, fierbințeală, pară, văpaie. (~ focului.)

DOGOARE s. 1. arșiță, caniculă, călduri (pl.), dogoreală, fierbințeală, năbușeală, năduf, nădușeală, pîrjol, pojar, toropeală, zăduf, zăpușeală, (livr.) torpoare, (pop.) arsură, vipie, (reg.) buhoare, cocăt, crăpăt, năplăială, pîclă, prepăt, prigoare, puhăială, zăpuc, (prin Ban.) arsoare, (Ban. și Transilv.) friptoare, (prin Olt.) japsă, (Ban.) pripeală, (înv.) ars, pripec, (fig.) cuptor, jar. (~ zilelor de vară.) 2. arșiță, dogoreală, fierbințeală, pară, văpaie. (~ focului.)

dogor s.n. (înv.) 1. arșiță. 2. (fig.) foc.