DOGORI (-oresc), DOGORÎ (-orăsc) I. vb. tr. 1 A arde, a înfierbînta (vorb. de căldura focului sau a soarelui): o dogorește văpaia ce iese din gura zmeoaicei (ISP.); soarele se ridică sus și începe să dogorească și să arză (DLVR.) ¶ 2 Ⓕ ~ cuiva obrazul, a-l face să i se roșească obrazul de rușine: i-am dogorit obrazul părintelui de rușine (CRG.). II. vb. refl. A se aprinde, a se înfierbînta, a se pîrli (de para focului sau de arșiță): cerul se dogorește, ca de bătaia unei flăcări (VLAH.) [vsl. *dogorěti].

DOGORITOR, -ÎTOR adj. verb. DOGORI, -ORÎ. Care dogorește: arșița cea dogoritoare a zilei (EMIN.); de la prînz, căldura se făcu mai dogorîtoare (S.-ALD.).