DOBITOC, -OACĂ, dobitoci, -oace, s. n., s. m. și f., adj. 1. S. n. Animal patruped (domestic). 2. S. m. și f., adj. (Peior.) (Om) care este lipsit de inteligență sau de bun-simț. – Din sl. dobytŭkŭ.

dobitoc, ~oacă [At: PALIA (1581), 193/1 / Pl: ~i, ~oace / E: vsl добиток] 1 sn Animal (patruped). 2 sm (Înv; cu indicarea speciei de animale) Mulțime de... 3 (Îvr; îs) ~ ceresc Constelație cu nume de animal. 4-5 smf, a (Om) lipsit de inteligență și bun-simț.

DOBITOC, -OACĂ, dobitoci, -oace, subst., adj. 1. S. n. Animal patruped (domestic). 2. S. m. și f., adj. (Peior.) (Om) care este lipsit de inteligență sau de bun-simț. – Din sl. dobytŭkŭ.

DOBITOC¹, dobitoace, s. n. Animal patruped domestic (v. vită) sau (mai rar) sălbatic (v. fiară, jivină). Din fiecare cîștig de bani să cumpere o vietate curată, ori pasere ori dobitoc. SADOVEANU, D. P. 97. Bietele dobitoace, înhămate cu șleauri și cu frînghii, își bălăngăneau vijelios clopotele. MACEDONSKI, O. III 19. Dacă dobitoacele n-ar fi fost înfrînte, de demult ar fi sfîșiet pe om. CREANGĂ, P. 209. Cît îmi sînt de urîte unele dobitoace... Care cred despre sine că prețuiesc ceva. ALEXANDRESCU, P. 67.

DOBITOC², -OACĂ, dobitoci, -oace, s. m. și f. (Termen injurios, mai ales în apostrofe) Om lipsit de inteligență sau de bun simț. Unde sînt cizmele șterpelite, dobitocule? CAMILAR, N. I 280. ◊ (Adjectival) Nu l-am crezut așa de dobitoc, ca să nu simtă măcar atît. C. PETRESCU, C. V. 354.

DOBITOC² ~ci m. fig. Persoană lipsită de inteligență și de bun-simț. /<sl. dobytuku

DOBITOC¹ ~oace n. Animal domestic (mai rar sălbatic). /<sl. dobytucu

dobitoc n. 1. animal, mai ales domestic, vită; 2. fig. stupid, idiot [Slav. DOBITŬKŬ, avere; la popoarele pastorale vitele sunt principala lor bogăție (v. marfă)].

dobitóc n., pl. oace (vsl. do-bytŭkŭ, avere, d. do-byti, a dobîndi; bg. dobitŭk, dobitoc, animal, pol. dobytek, cîștig cu vitele, pradă. V. dobîndă. V. și nătîntoc). Vechĭ. Avere. Azĭ. Animal, maĭ ales vită. Adj. -oc, -oacă. Prost, stupid: măĭ dobitocule!

dobitoc¹ adj. m., (persoană) s. m., pl. dobitoci; adj. f., s. f. dobitoacă, pl. dobitoace

dobitoc² (animal) s. n., pl. dobitoace

dobitoc¹ adj. m., (persoană) s. m., pl. dobitoci; adj. f., s. f. dobitoacă, pl. dobitoace

dobitoc² (animal) s. n., pl. dobitoace

dobitoc (animal) s. n., pl. dobitoace

dobitoc adj. m., (persoană) s. m., pl. dobitoci; f. sg. dobitoacă, pl. dobitoace

DOBITOC s. v. animal.

DOBITOC s. animal, creatură, făptură, ființă, lighioană, necuvîntător, vietate, viețuitoare (înv.) dihanie, săzdanie, (fig.) suflare, (înv. fig.) zidire, ziditură. (~oacele pădurii.)

dobitoc (dobitoace), s. n. – 1. Animal. – 2. Prost, nătîng. Sl. dobytukŭ „avere, cîștig” (Miklosich, Slaw. Elem., 21; Miklosich, Lexicon, 168; Cihac, II, 97; Conev 57), cf. bg. dobituk, sb., cr. dobitak „cîștig”. Cf. dobîndi și, pentru evoluția semantică, lat. pecunia, sp. ganado. Cu sensul 2 pl. dobitoci (m.). – Der. dobitoacă, s. f. (femeie proastă); dobitocesc, adj. (de dobitoc); dobitocește, adv. (ca dobitocii); dobitoci, vb. (a face pe cineva dobitoc, a-l insulta); dobitocie, s. f. (prostie, tîmpenie); îndobitoci, vb. (a prosti, a abrutiza).

Les bêtes ne sont pas si bêtes que l’on pense (fr. „Dobitoacele nu sînt atît de dobitoace pe cît le credem”) – atrage atenția Molière în prologul la Amfitrion. Să nu-i subapreciem, deci, pe cei mai puțini ageri la minte, căci ne-ar putea face surprize într-o zi. (Vezi: Il ne faut point juger des gens sur lapparence). LIT.