16 definiții pentru dobitoc (s.m.)


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

dobitóc, ~oácă [At: PALIA (1581), 193/1 / Pl: ~i, ~oáce / E: vsl добиток] 1 sn Animal (patruped). 2 sm (Înv; cu indicarea speciei de animale) Mulțime de... 3 (Îvr; îs) ~ ceresc Constelație cu nume de animal. 4-5 smf, a (Om) lipsit de inteligență și bun-simț.

DOBITÓC, -OÁCĂ, dobitoci, -oace, s. n., s. m. și f., adj. 1. S. n. Animal patruped (domestic). 2. S. m. și f., adj. (Peior.) (Om) care este lipsit de inteligență sau de bun-simț. – Din sl. dobytŭkŭ.

DOBITÓC, -OÁCĂ, dobitoci, -oace, subst., adj. 1. S. n. Animal patruped (domestic). 2. S. m. și f., adj. (Peior.) (Om) care este lipsit de inteligență sau de bun-simț. – Din sl. dobytŭkŭ.

DOBITÓC1, dobitoace, s. n. Animal patruped domestic (v. vită) sau (mai rar) sălbatic (v. fiară, jivină). Din fiecare cîștig de bani să cumpere o vietate curată, ori pasere ori dobitoc. SADOVEANU, D. P. 97. Bietele dobitoace, înhămate cu șleauri și cu frînghii, își bălăngăneau vijelios clopotele. MACEDONSKI, O. III 19. Dacă dobitoacele n-ar fi fost înfrînte, de demult ar fi sfîșiet pe om. CREANGĂ, P. 209. Cît îmi sînt de urîte unele dobitoace... Care cred despre sine că prețuiesc ceva. ALEXANDRESCU, P. 67.

DOBITÓC2, -OÁCĂ, dobitoci, -oace, s. m. și f. (Termen injurios, mai ales în apostrofe) Om lipsit de inteligență sau de bun simț. Unde sînt cizmele șterpelite, dobitocule? CAMILAR, N. I 280. ◊ (Adjectival) Nu l-am crezut așa de dobitoc, ca să nu simtă măcar atît. C. PETRESCU, C. V. 354.

DOBITÓC2 ~ci m. fig. Persoană lipsită de inteligență și de bun-simț. /<sl. dobytuku

DOBITÓC1 ~oáce n. Animal domestic (mai rar sălbatic). /<sl. dobytucu

dobitoc n. 1. animal, mai ales domestic, vită; 2. fig. stupid, idiot [Slav. DOBITŬKŬ, avere; la popoarele pastorale vitele sunt principala lor bogăție (v. marfă)].

dobitóc n., pl. oace (vsl. do-bytŭkŭ, avere, d. do-byti, a dobîndi; bg. dobitŭk, dobitoc, animal, pol. dobytek, cîștig cu vitele, pradă. V. dobîndă. V. și nătîntoc). Vechĭ. Avere. Azĭ. Animal, maĭ ales vită. Adj. -oc, -oacă. Prost, stupid: măĭ dobitocule!


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

dobitóc1 adj. m., (persoană) s. m., pl. dobitóci; adj. f., s. f. dobitoácă, pl. dobitoáce

dobitóc2 (animal) s. n., pl. dobitoáce

dobitóc (animal) s. n., pl. dobitoáce

dobitóc adj. m., (persoană) s. m., pl. dobitóci; f. sg. dobitoácă, pl. dobitoáce


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

DOBITOC s. animal, creatură, făptură, ființă, lighioană, necuvîntător, vietate, viețuitoare (înv.) dihanie, săzdanie, (fig.) suflare, (înv. fig.) zidire, ziditură. (~oacele pădurii.)


Dicționare etimologice

Se explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

dobitóc (dobitoáce), s. n.1. Animal. – 2. Prost, nătîng. Sl. dobytukŭ „avere, cîștig” (Miklosich, Slaw. Elem., 21; Miklosich, Lexicon, 168; Cihac, II, 97; Conev 57), cf. bg. dobituk, sb., cr. dobitak „cîștig”. Cf. dobîndi și, pentru evoluția semantică, lat. pecunia, sp. ganado. Cu sensul 2 pl. dobitoci (m.). – Der. dobitoacă, s. f. (femeie proastă); dobitocesc, adj. (de dobitoc); dobitocește, adv. (ca dobitocii); dobitoci, vb. (a face pe cineva dobitoc, a-l insulta); dobitocie, s. f. (prostie, tîmpenie); îndobitoci, vb. (a prosti, a abrutiza).

Intrare: dobitoc (s.m.)
substantiv masculin (M13)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • dobitoc
  • dobitocul
  • dobitocu‑
plural
  • dobitoci
  • dobitocii
genitiv-dativ singular
  • dobitoc
  • dobitocului
plural
  • dobitoci
  • dobitocilor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)