2 intrări

19 definiții


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

DIALÉCTICĂ s. f. 1. (Determinat uneori prin «marxistă», «materialistă») Știință care studiază legile generale de mișcare și de dezvoltare a naturii, a societății omenești și a gîndirii; metodă de cercetare opusă metafizicii care, bazîndu-se pe legile obiective ale naturii, ale societății și ale gîndirii, privește fenomenele ca fiind în strînsă legătură și condiționare reciprocă, într-o permanentă mișcare și dezvoltare, cu treceri prin salturi de la o calitate la alta ca rezultat al contradicțiilor interne și al luptei contrariilor. Dialectica cere ca un fenomen social să fie cercetat sub toate aspectele în dezvoltarea lui și ca tot ceea ce este exterior, aparent, să fie redus la forțele motrice fundamentale, la dezvoltarea forțelor de producție și la lupta de clasă. LENIN, O. XXI 206. Istoria științei arată că metoda dialectică este o metodă cu adevărat științifică: începînd cu astronomia și terminînd cu sociologia, se confirmă pretutindeni ideea că în lume nu există nimic veșnic, că totul se schimbă, totul se dezvoltă. În consecință, în natură trebuie să privim totul din punctul de vedere al mișcării, al dezvoltării. Și aceasta înseamnă că întreaga știință contemporană este pătrunsă de spiritul dialecticii. STALIN, O. I 312. 2. Procesul mișcării și al dezvoltării fenomenelor Dialectica naturii. – Pronunțat: di-a-.

DIALÉCTICĂ s.f. I. (Ant.) Arta de a ajunge la adevăr descoperind contraziceri în raționamentul adversarului. II. Teorie generală despre dezvoltarea naturii, societății și gândirii, precum și metodă de cunoaștere și de transformare a lumii. [Cf. fr. dialectique, germ. Dialektik, lat. dialectica, gr. dialektike < dialegomai – discut].

DIALÉCTICĂ f. 1) (în opoziție cu metafizică) Știință care se ocupă cu studiul celor mai generale legi de dezvoltare a naturii, societății și gândirii. 2) Teorie și metodă generală de cercetare a realității, care privește fenomenele ca fiind în strânsă legătură și în condiționare reciprocă. 3) (în filozofia antică) Arta descoperirii adevărului prin confruntarea raționamentelor contrare. 4) Evoluție a lucrurilor; dezvoltare; mișcare. [Sil. di-a-] /<fr. dialectique, lat. dialecticus

dialectică f. arta de a raționa într’un mod metodic. Dialectica se preocupă mai mult de forma și de modul de a prezenta ideile, pe când logica are de obiect fondul cugetării și ideile înseși.

DIALÉCTIC, -Ă, dialectici, -ce, s. f., adj. I. S. f. Proces de gândire care rezidă în analiza și discutarea argumentelor contradictorii, în scopul descoperirii adevărului; arta de a ajunge la adevăr prin dialog. II. Adj. Care este conform cu dialectica (I) sau care o confirmă; care se bazează pe dialectică; care privește fenomenele de pe pozițiile dialecticii. [Pr.: di-a-] – Din fr. dialectique, lat. dialecticus.

dialéctic, ~ă [At: CANTEMIR, I. I. I, 85 / V: (îvr) ~tec / P: di-a~ / Pl: ~ici, ~ice / E: fr dialectique, lat dialecticus] 1 sf (În filozofia antică) Metodă sau artă de a descoperi adevărul prin confruntarea unor păreri contrare sau cu ajutorul discuției. 2 sf (În Evul Mediu și mai târziu) Metodă sau artă de a deosebi adevărul de neadevăr. 3 sf (În Evul Mediu) Logică formală. 4 sf (În filozofia marxistă) Teorie despre dezvoltare, concepută ca o autodezvoltare și o automișcare determinată de contradicțiile interne ale obiectelor și formelor. 5 sf Știință a celor mai generale legi ale dezvoltării naturii, societății și gândirii. 6 sf Teorie generală a cunoașterii și transformării revoluționare a realității. 7 sf Proces al mișcării și dezvoltării fenomenelor realității. 8 sf (Pex) Înlănțuire de fapte, fenomene, aspecte care justifică un anume efect, o anumită soluție, o anumită modificare. 9 sm (Înv) Dialectician (1). 10 a Care este conform cu principiile dialecticii (5). 11 a Care confirmă dialectica (5). 12 a Care se bazează pe dialectică (5). 13 a (Îs) Materialism ~ Concepție filozofică ce îmbină organic rezolvarea consecvent materialistă a problemei fundamentale a filozofiei cu interpretarea consecventă a dialecticii (5). 14-16 a (Îvr) Dialectal (1-3).

DIALÉCTIC, -Ă, dialectici, -ce, s. f., adj. I. S. f. 1. (În filozofia marxistă) Teorie generală și metodă filozofică constând în analiza și depășirea argumentelor contradictorii în scopul descoperirii adevărului. 2. (În filozofia antică) Artă de a discuta în contradictoriu, în scopul ajungerii la adevăr. 3. (În evul mediu) Logică formală. II. Adj. Care este conform cu dialectica (I) sau care o confirmă; care se bazează pe dialectică; care privește fenomenele de pe pozițiile dialecticii. [Pr.: di-a-] – Din fr. dialectique, lat. dialecticus.

DIALÉCTIC, -Ă, dialectici, -e, adj. 1. (În filozofia marxistă; adesea ca o determinare a noțiunilor «metodă», «gîndire», «filozofie», «concepție» etc.) Care este conform cu principiile dialecticii sau confirmă aceste principii; care privește fenomenele de pe pozițiile dialecticii sau se bazează pe dialectică. Pentru filozofia dialectică nu există nimic definitiv, absolut, sacru; la toate și în toate ea dezvăluie caracterul lor trecător; în fața ei nu există nimic altceva decît procesul neîntrerupt de apariție și dispariție, de ridicare continuă de la inferior la superior. MARX-ENGELS, O. A. II 393. ◊ Materialism dialectic v. materialism. 2. (În antichitate) Care utilizează raționamente în contradictoriu sau se face pe baza unor astfel de raționamente. În antichitate, unii filozofi socoteau că descoperirea contrazicerilor în gîndire și ciocnirea părerilor contrarii constituie cel mai bun mijloc de a ajunge la adevăr. Acest mod dialectic de gîndire, extins mai tîrziu asupra fenomenelor naturii, a devenit metoda dialectică de cunoaștere a naturii. STALIN, PROBL. LEN. 553. – Pronunțat: di-a-.

DIALÉCTIC, -Ă adj. 1. Conform principiilor dialecticii; bazat pe pozițiile dialecticii. 2. (În filozofia antică) Care folosește raționamente contradictorii. [Cf. fr. dialectique, lat. dialecticus].

DIALÉCTIC, -Ă I. adj. 1. conform cu principiile dialecticii; bazat pe dialectică. 2. care privește fenomenele de pe pozițiile dialecticii. II. s. f. 1. (ant.) arta de a ajunge la adevăr descoperind contraziceri în raționamentul adversarului. 2. (în evul mediu) arta deosebirii adevărului de neadevăr. 3. (în filozofia marxistă) teorie generală despre dezvoltarea naturii, a societății și gândirii, precum și metodă de cunoaștere și de transformare a lumii. 4. procesul mișcării și al dezvoltării fenomenelor. (< fr. dialectique, lat. dialecticus)

DIALÉCTIC, -Ă, dialectici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Teorie generală a principiilor devenirii realității, a dezvoltării naturii, societății și gândirii; teorie și metodă generală de cunoaștere a realității și de transformare revoluționară a acesteia. 2. Adj. Care este conform cu principiile dialecticii, care se bazează pe dialectică.

DIALÉCTIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care ține de dialectică; propriu dialecticii. Metodă ~că. 2) (în filozofia antică) Care recurge la teze și antiteze pentru a demonstra un adevăr; bazat pe teze și antiteze. Discurs ~. [Sil. di-a-] /<fr. dialectique, lat. dialecticus

* dialéctic, -ă adj. (vgr. dialiktikós). Relativ la dialectică. S.m. Care știe, care predă dialectica. Care raționează metodic. S.f. Arta de a raționa metodic și corect. Adv. În mod dialectic.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

dialéctică (di-a-) s. f., g.-d. art. dialécticii; pl. dialéctici

dialéctică s. f. (sil. di-a-), g.-d. art. dialécticii

dialectică (i-a), gen. dialecticii

dialéctic (di-a-) adj. m., pl. dialéctici; f. dialéctică, pl. dialéctice

dialéctic adj. m. (sil. di-a-), pl. dialéctici; f. sg. dialéctică, pl. dialéctice


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

Intrare: dialectică
dialectică substantiv feminin
  • silabație: di-a-
substantiv feminin (F46)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • dialectică
  • dialectica
plural
  • dialectici
  • dialecticile
genitiv-dativ singular
  • dialectici
  • dialecticii
plural
  • dialectici
  • dialecticilor
vocativ singular
plural
Intrare: dialectic
dialectic adjectiv
  • silabație: di-a-
adjectiv (A10)
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • dialectic
  • dialecticul
  • dialecticu‑
  • dialectică
  • dialectica
plural
  • dialectici
  • dialecticii
  • dialectice
  • dialecticele
genitiv-dativ singular
  • dialectic
  • dialecticului
  • dialectice
  • dialecticei
plural
  • dialectici
  • dialecticilor
  • dialectice
  • dialecticelor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

dialectică

  • 1. Proces de gândire care rezidă în analiza și discutarea argumentelor contradictorii, în scopul descoperirii adevărului; arta de a ajunge la adevăr prin dialog.
    surse: DEX '09
    • diferențiere (În filozofia antică) Artă de a discuta în contradictoriu, în scopul ajungerii la adevăr.
      surse: DEX '98 DN
    • diferențiere (Determinat uneori prin «marxistă», «materialistă») Știință care studiază legile generale de mișcare și de dezvoltare a naturii, a societății omenești și a gândirii; metodă de cercetare opusă metafizicii care, bazându-se pe legile obiective ale naturii, ale societății și ale gândirii, privește fenomenele ca fiind în strânsă legătură și condiționare reciprocă, într-o permanentă mișcare și dezvoltare, cu treceri prin salturi de la o calitate la alta ca rezultat al contradicțiilor interne și al luptei contrariilor.
      surse: DLRLC DN 2 exemple
      exemple
      • Dialectica cere ca un fenomen social să fie cercetat sub toate aspectele în dezvoltarea lui și ca tot ceea ce este exterior, aparent, să fie redus la forțele motrice fundamentale, la dezvoltarea forțelor de producție și la lupta de clasă. LENIN, O. XXI 206.
        surse: DLRLC
      • Istoria științei arată că metoda dialectică este o metodă cu adevărat științifică: începînd cu astronomia și terminînd cu sociologia, se confirmă pretutindeni ideea că în lume nu există nimic veșnic, că totul se schimbă, totul se dezvoltă. În consecință, în natură trebuie să privim totul din punctul de vedere al mișcării, al dezvoltării. Și aceasta înseamnă că întreaga știință contemporană este pătrunsă de spiritul dialecticii. STALIN, O. I 312.
        surse: DLRLC
  • 2. în Evul Mediu Logică formală.
    surse: DEX '98
  • 3. Procesul mișcării și al dezvoltării fenomenelor.
    surse: DLRLC un exemplu
    exemple
    • Dialectica naturii.
      surse: DLRLC

etimologie:

dialectic

  • 1. Care este conform cu dialectica sau care o confirmă; care se bazează pe dialectică; care privește fenomenele de pe pozițiile dialecticii.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN antonime: metafizic (adj.) un exemplu
    exemple
    • Pentru filozofia dialectică nu există nimic definitiv, absolut, sacru; la toate și în toate ea dezvăluie caracterul lor trecător; în fața ei nu există nimic altceva decît procesul neîntrerupt de apariție și dispariție, de ridicare continuă de la inferior la superior. MARX-ENGELS, O. A. II 393.
      surse: DLRLC
  • 2. în Antichitate Care utilizează raționamente în contradictoriu sau se face pe baza unor astfel de raționamente.
    surse: DLRLC DN un exemplu
    exemple
    • În antichitate, unii filozofi socoteau că descoperirea contrazicerilor în gîndire și ciocnirea părerilor contrarii constituie cel mai bun mijloc de a ajunge la adevăr. Acest mod dialectic de gîndire, extins mai tîrziu asupra fenomenelor naturii, a devenit metoda dialectică de cunoaștere a naturii. STALIN, PROBL. LEN. 553.
      surse: DLRLC

etimologie: