dialectic, ~ă [At: CANTEMIR, I. I. I, 85 / V: (îvr) ~tec / P: di-a~ / Pl: ~ici, ~ice / E: fr dialectique, lat dialecticus] 1 sf (În filozofia antică) Metodă sau artă de a descoperi adevărul prin confruntarea unor păreri contrare sau cu ajutorul discuției. 2 sf (În Evul Mediu și mai târziu) Metodă sau artă de a deosebi adevărul de neadevăr. 3 sf (În Evul Mediu) Logică formală. 4 sf (În filozofia marxistă) Teorie despre dezvoltare, concepută ca o autodezvoltare și o automișcare determinată de contradicțiile interne ale obiectelor și formelor. 5 sf Știință a celor mai generale legi ale dezvoltării naturii, societății și gândirii. 6 sf Teorie generală a cunoașterii și transformării revoluționare a realității. 7 sf Proces al mișcării și dezvoltării fenomenelor realității. 8 sf (Pex) Înlănțuire de fapte, fenomene, aspecte care justifică un anume efect, o anumită soluție, o anumită modificare. 9 sm (Înv) Dialectician (1). 10 a Care este conform cu principiile dialecticii (5). 11 a Care confirmă dialectica (5). 12 a Care se bazează pe dialectică (5). 13 a (Îs) Materialism ~ Concepție filozofică ce îmbină organic rezolvarea consecvent materialistă a problemei fundamentale a filozofiei cu interpretarea consecventă a dialecticii (5). 14-16 a (Îvr) Dialectal (1-3).