DEZORIENTAT, -Ă, dezorientați, -te, adj. Care nu se poate orienta în spațiu, care nu știe exact unde se află, încotro trebuie să se îndrepte. ♦ Fig. Care nu știe ce atitudine să ia într-o anumită situație; descumpănit. [Pr.: -ri-en-] – V. dezorienta. Cf. fr. désorienté.

dezorientat, ~ă a [At: PONTBRIANT, D. / Pl: ~ați, ~e / E: dezorienta] 1 Care nu se poate orienta. 2 Care nu știe ce atitudine trebuie să adopte Si: șovăielnic, descumpănit, zăpăcit.

DEZORIENTAT, -Ă, dezorientați, -te, adj. Care nu se poate orienta în spațiu, care nu știe exact unde se găsește, pe unde trebuie să apuce. ♦ Fig. Care nu știe ce atitudine să ia în față unei situații; descumpănit. [Pr.: -ri-en-] – V. dezorienta. Cf. fr. désorienté.

DEZORIENTAT, -Ă, dezorientați, -te, adj. 1. Care nu se poate orienta; care nu găsește drumul pe care trebuie să apuce. Într-o noapte, noroiul pînă la genunchi, dezorientați, întîia întoarcere de pe front, flămînzi, în mijlocul unei păduri. SAHIA, N. 75. 2. Care nu știe ce atitudine să ia în fața unei situații sau cum să-și explice anumite evenimente; descumpănit, zăpăcit. Rămăsese dezorientat în picioare. CAMIL PETRESCU, T. I 347. ◊ (Metaforic) Zeci și zeci de kilometri rămîne Oltul pe gînduri, dezorientat de prea marea risipă pe care a făcut-o. BOGZA, C. O. 142.

DEZORIENTAT, -Ă adj. Care nu se poate orienta, care nu știe unde se află sau încotro să se îndrepte. ♦ (Fig.) Care nu știe ce hotărîre să ia într-o anumită situație; descumpănit, deconcertat; zăpăcit. [Pron. -ri-en-. / < dezorienta].

DEZORIENTAT, -Ă adj. 1. care nu se poate orienta, nu știe unde se află sau încotro să se îndrepte. 2. (fig.) care nu știe ce hotărâre să ia într-o anumită situație; descumpănit, deconcertat. (< dezorienta)

DEZORIENTA, dezorientez, vb. I. Tranz. și refl. A face pe cineva să piardă sau a-și pierde simțul orientării, siguranța direcției etc. ♦ Fig. A face pe cineva să piardă sau a-și pierde cumpătul, siguranța de sine, judecata rece și clară; a (se) zăpăci. [Pr.: -ri-en-] – Din fr. désorienter.

dezorienta vtr [At: PONTBRIANT, D. / Pzi: ~tez / E: fr désorienter] 1-2 A face pe cineva să-(și) piardă sau a-(și) pierde direcția, drumul pe care îl are de urmat, ținta pe care o are de atins. 3-4 A nu-și mai da seama sau a face să nu-și mai dea seama de locul în care se află. 5-6 (Fig) A face pe cineva să(-și) piardă sau a(-și) pierde prezența de spirit, siguranța de sine Si: a (se) zăpăci.

* DESORIENTA, DEZ- (-tez) I. vb. tr. 1 A face pe cineva să nu mai știe ce drum să apuce, a-l face să nu mai știe unde se află ¶ 2 A-l face să-și piardă cumpătul; a zăpăci. II. vb. refl. 1 A nu mai ști încotro să apuce ¶ 2 A-și pierde cumpătul; a se zăpăci [fr.].

DEZORIENTA, dezorientez, vb. I. Tranz. și refl. A face pe cineva să piardă sau a-și pierde simțul orientării, drumul pe care urma să meargă etc. ♦ Fig. A face pe cineva să piardă sau a-și pierde cumpătul, siguranța de sine, judecata rece și clară; a (se) zăpăci. [Pr.: -ri-en-] – Din fr. désorienter.

DEZORIENTA, dezorientez, vb. I. Tranz. 1. A face (pe cineva) să piardă simțul orientării, să nu mai recunoască drumul pe care trebuie să meargă sau căile pe care trebuie să apuce. (Poetic) Învingînd cîmpia, a cărei monotonie îl dezorientase. Oltul își creează un domeniu personal. BOGZA, C. O. 152. 2. Fig. A face (pe cineva) să piardă siguranța judecății; a zăpăci, a deconcerta.

DEZORIENTA vb. I. tr. 1. A încurca (pe cineva), a-l face să-și piardă orientarea, siguranța locului unde se află. 2. (Fig.) A zăpăci, a ului, a deconcerta. [Pron. -ri-en-. / cf. fr. désorienter].

DEZORIENTA vb. tr., refl. 1. a face să-și piardă sau a-și pierde simțul orientării, a nu recunoaște locul unde se află. 2. (fig.) a (se) zăpăci, a (se) deruta. (< fr. désorienter)

A SE DEZORIENTA mă ~ez intranz. 1) A pierde simțul orientării; a se debusola. 2) fig. A pierde siguranța în modul de a acționa sau de a cugeta. [Sil. -ri-en-] /dez- + a orienta

A DEZORIENTA ~ez tranz. A face să se dezorienteze. [Sil. -ri-en-] /dez- + a orienta

dezorientà v. 1. a face să pearză orientarea, cunoștința exactă a locurilor unde s’află; 2. a face să pearză cumpătul, a încurca; 3. a-și pierde prezența de spirit: această chestiune l’a dezorientat.

* dezorientéz v. tr. (fr. désorienter). Fac pe cineva să-și peardă drumu (direcțiunea). Fig. Încurc: această întrebare l-a dezorientat.

dezorienta (a ~) (desp. de-zo-ri-en-/dez-o-) vb., ind. prez. 1 sg. dezorientez, 3 dezorientează; conj. prez. 1 sg. să dezorientez, 3 să dezorienteze

!dezorienta (a ~) (de-zo-ri-en-/dez-o-) vb., ind. prez. 3 dezorientează

dezorienta vb. (sil. -ri-en-; mf. dez-), ind. prez. 1 sg. dezorientez, 3 sg. și pl. dezorientează

desorientez.

DEZORIENTAT adj. 1. derutat, descumpănit, încurcat, nedumerit, perplex, zăpăcit, (livr.) bulversat, debusolat, deconcertat, (înv. și fam.) sastisit. (A rămas ~.) 2. v. zăpăcit.

DEZORIENTAT, adj. 1. derutat, descumpănit, încurcat, nedumerit, perplex, zăpăcit, (livr.) deconcertat, (înv. și fam.) sastisit. (A rămas ~.) 2. aiurit, buimac, buimăcit, derutat, descumpănit, năuc, năucit, zăpăcit, (Olt.) zăbăuc, (Mold.) zălud, (fig.) împrăștiat. (Ce om ~!)

DEZORIENTA vb. a deruta, a descumpăni, a încurca, a zăpăci, (livr.) a bulversa, a debusola, a deconcerta. (Vestea aflată l-a ~.)

DEZORIENTA vb. a deruta, a descumpăni, a încurca, a zăpăci, (livr.) a deconcerta. (Vestea aflată l-a ~.)

A dezorienta ≠ a îndruma, a orienta