2 intrări

19 definiții

deznădăjduít, ~ă a [At: MICU, ap. GCR II, 182/3 / V: ~dejd~, dejn~, disn~ / S și: desn~ / Pl: ~íți, ~e / E: deznădăjdui] 1 (D. oameni) Care și-a pierdut orice speranță (în rezolvarea sau îndreptarea unei situații) Si: desperat. 2 (D. față, părți ale feței sau d. părți ale corpului) Care exprimă deznădejde (1). 3 (D. sentimente, manifestări ale omului) Care trădează, exprimă deznădejde (1). 4 (D. sentimente, manifestări ale omului) Care este provocat de deznădejde (1). 5 (D. situații, stări) Care provoacă deznădejde (1). Si: desperat.

DEZNĂDĂJDUÍT, -Ă, deznădăjduiți, -te, adj. 1. (Despre oameni) Care și-a pierdut orice nădejde (în rezolvarea sau îndreptarea unei situații); desperat. 2. (Despre sentimente, manifestări ale omului etc.) Care trădează, exprimă deznădejde; provocat de deznădejde. – V. deznădăjdui.

DEZNĂDĂJDUÍT, -Ă, deznădăjduiți, -te, adj. 1. (Despre oameni) Care și-a pierdut orice nădejde (în rezolvarea sau îndreptarea unei situații); desperat. 2. (Despre sentimente, manifestări ale omului etc.) Care trădează, exprimă deznădejde; provocat de deznădejde. – V. deznădăjdui.

DEZNĂDĂJDUÍT, -Ă, deznădăjduiți, -te, adj. 1. (Despre persoane) Care și-a pierdut orice nădejde; desperat. Deznădăjduit, săracul se duse la bogatul satului, unul Matrache, și-și vîndu bordeiul, grădina, pentru un sac de făină. CAMILAR, TEM. 79. Parcă plînge... privind deznădăjduită cupa. CAMIL PETRESCU, T. III 333. Tată-său, deznădăjduit, pusese în gînd să-l taie [mărul]. ISPIRESCU, L. 82. 2. (Despre sentimente, manifestări, acțiuni etc.) Care exprimă deznădejde; provocat de deznădejde; desperat. Al treilea [rănit], cu un glas deznădăjduit, ca un blestem, cînta. CAMILAR, N. I 445. În această pace adîncă, în această fîntînă dintre munți... pocni răcnetul deznădăjduit: «Fugiți ! fugiți ! vin turcii !». GALACTION, O. I 160. O întristare deznădăjduită se vede pe fața sa palidă. NEGRUZZI, S. I 37. ◊ (Metaforic) Cîteva sute de vaci și de boi trecură pe lîngă rugul care ardea... umplînd aerul cu mugetele lor deznădăjduite. BOGZA, C. O. 36. ◊ (Adverbial) Niște ființe care ar putea iubi și suferi adînc și deznădăjduit. GHEREA, ST. CR. III 97.

DEZNĂDĂJDUÍT adj. desperat, (pop.) pierit, (înv.) apelpisit. (Om ~.)

DEZNĂDĂJDUÍT ~tă (~ți, ~te) 1) v. A DEZNĂDĂJDUI. 2) (despre sentimente, manifestări) Care vădește deznădejde; provocat de deznădejde; desperat. /v. a deznădăjdui

deznădăjduí [At: IST. Ț. R. 34 / V: (înv) ~dejd~, den~, dăz~ / S și: desn~ / Pzi: ~ésc; Mp: 6 (îvr) ~isă / E: dez- + nădăjdui] 1-2 vir (Îoc nădăjdui, spera) A-și pierde orice speranță (în rezolvarea sau îndreptarea unei situații) Si: a se descuraja, a despera. 3 vtf A face să-și piardă orice speranță, a duce la disperare.

DEZNĂDĂJDUÍ, deznădăjduiesc, vb. IV. Intranz. și tranz. A-și pierde sau a face să-și piardă orice nădejde (în rezolvarea sau îndreptarea unei situații); a despera. – Pref. dez- + nădăjdui.

DEZNĂDĂJDUÍ, deznădăjduiesc, vb. IV. Intranz. și tranz. A-și pierde sau a face să-și piardă orice nădejde (în rezolvarea sau îndreptarea unei situații); a despera. – Dez- + nădăjdui.

DEZNĂDĂJDUÍ, deznădăjduiesc, vb. IV. Intranz. A pierde orice nădejde, a despera. Acum începu a deznădăjdui, nici nu mai gîndea să meargă acasă la frații lui, după ce prăpădise și darurile lor și al lui. RETEGANUL, P. II 77. ◊ Refl. (Învechit) Mai că-mi vine a mă deznădăjdui de dragostea părintească ce mi-ai arătat și a crede că ea nu este decît o mască pentru ochii oamenilor. KOGĂLNICEANU, S. 193. ♦ Tranz. (Neobișnuit) A aduce la deznădejde. Arată-i [lui vodă] că prin asemine măsuri își deznădăjduiește singur norodul. KOGĂLNICEANU, S. 193.

deznădăjduí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. deznădăjduiésc, imperf. 3 sg. deznădăjduiá; conj. prez. 3 deznădăjduiáscă

deznădăjduí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. deznădăjduiésc, imperf. 3 sg. deznădăjduiá; conj. prez. 3 sg. și pl. deznădăjduiáscă

DEZNĂDĂJDUÍ vb. a despera, (înv.) a apelpisi. (A ~ să mai aștepte.)

A deznădăjdui ≠ a spera

A DEZNĂDĂJDUÍ ~iésc 1. intranz. A ajunge în stare de deznădejde; a-și pierde speranța; a despera. 2. tranz. A aduce în stare de deznădejde; a face să-și piardă speranța; a despera. /dez- + a nădăjdui

desnădăjduì v. a pierde orice nădejde, a despera.

deznădăjduĭésc v. intr. (d. nădăjduĭesc). Desper, perd, nădejdea: am deznădăjduit de soarta luĭ. V. tr. Aduc la desperare. V. refl. (ca și v. intr.) Desper: nu deznădăjdui!


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

DEZNĂDĂJDUÍT adj. desperat, (pop.) pierít, (înv.) apelpisít. (Om ~.)

DEZNĂDĂJDUÍ vb. a despera, (înv.) a apelpisi. (A ~ să mai aștepte.)

Intrare: deznădăjduit
deznădăjduit adjectiv
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular deznădăjduit deznădăjduitul deznădăjdui deznădăjduita
plural deznădăjduiți deznădăjduiții deznădăjduite deznădăjduitele
genitiv-dativ singular deznădăjduit deznădăjduitului deznădăjduite deznădăjduitei
plural deznădăjduiți deznădăjduiților deznădăjduite deznădăjduitelor
vocativ singular
plural
Intrare: deznădăjdui
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) deznădăjdui deznădăjduire deznădăjduit deznădăjduind singular plural
deznădăjduiește deznădăjduiți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) deznădăjduiesc (să) deznădăjduiesc deznădăjduiam deznădăjduii deznădăjduisem
a II-a (tu) deznădăjduiești (să) deznădăjduiești deznădăjduiai deznădăjduiși deznădăjduiseși
a III-a (el, ea) deznădăjduiește (să) deznădăjduiască deznădăjduia deznădăjdui deznădăjduise
plural I (noi) deznădăjduim (să) deznădăjduim deznădăjduiam deznădăjduirăm deznădăjduiserăm, deznădăjduisem*
a II-a (voi) deznădăjduiți (să) deznădăjduiți deznădăjduiați deznădăjduirăți deznădăjduiserăți, deznădăjduiseți*
a III-a (ei, ele) deznădăjduiesc (să) deznădăjduiască deznădăjduiau deznădăjdui deznădăjduiseră
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)