spera [At: GR. R.-N. II, 45²/6 / Pzi: sper, (îrg) ~rez / E: it sperare, lat sperare] 1 vt(a) A avea sentimentul că ceva (mult) dorit, care ar putea să nu se întâmple, va avea loc cu adevărat Si: a se aștepta (8), a nădăjdui, (îvp; fam) a trage nădejde, (îrg) a se nădăi, (înv) a upovăi. 2-3 vtrm (Pex) A (se) crede (36). 4 vi (De obicei construit cu pp „în”, rar, „de”) A se întemeia în așteptările sale pe… Si: a se încrede în…, a-și pune nădejdea în…, (înv) a nădăjdui, a upovăi.

SPERA, sper, vb. I. Tranz. A crede în rezultatul favorabil al unei acțiuni, a aștepta cu încredere; a nădăjdui. Sînt chiar atît de vinovată fiindcă am îndrăznit să sper o lună de vacanță? BARANGA, I. 185. Ai lui sperau că are să uite pe fata lui Nacu. REBREANU, R. I 129. Speram să intru într-o viață nouă și plină de întîmplări originale. ALECSANDRI, O. P. 257. ◊ Absol. Nu spera și nu ai teamă, Ce e val ca valul trece; De te-ndeamnă, de te cheamă, Tu rămîi la toate rece. EMINESCU, O. I 194.

SPERA vb. I. intr., tr. A avea speranță, a nădăjdui. [P.i. sper, 3,6 -ră, conj. -re. / < lat. sperare, cf. it. sperare].

SPERA vb. intr., tr. a avea speranță, a nădăjdui. (< lat., it. sperare)

A SPERA sper 1. tranz. A aștepta cu încredere (mai mult sau mai puțin fermă). 2. intranz. A crede că o dorință sau o acțiune se va înfăptui; a trage nădejde; a nădăjdui. /<lat., it. sperare

sperà v. 1. a nădăjdui, a aștepta un bine dorit și a cărui sosire pare probabilă: sperăm în viitor; 2. a avea încredere: sper în d-ta.

*sper, a -á v. tr. (lat. sperare, fr. espirer). Nădăjduĭesc, am speranță, aștept să vie (să se întîmple): a spera un ajutor. V. intr. A spera în Dumnezeŭ.

spera (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. sper, 3 speră; conj. prez. 1 sg. să sper, 3 să spere

spera (a ~) vb., ind. prez. 3 speră

spera vb., ind. prez. 1 sg. sper, 3 sg. și pl. speră

SPERA vb. 1. a crede, a nădăjdui, (înv. și reg.) a se nădăi. (~ că își va realiza visul.) 2. a nădăjdui, (înv.) a upovăi. (~ în zile tot mai senine.) 3. a (se) aștepta, a nădăjdui, (înv. și reg.) a se nădăi. (Să nu ~ nimic de la el.)

SPERA vb. 1. a crede, a nădăjdui, (înv. și reg.) a se nădăi. (~ că își va realiza visul.) 2. a nădăjdui, (înv.) a upovăi. (~ în zile tot mai senine.) 3. a (se) aștepta, a nădăjdui, (înv. și reg.) a se nădăi. (Să nu ~ nimic de la el.)

A spera ≠ a dispera

A spera ≠ a deznădăjdui

spera (-r, at), vb. – A nădăjdui, a avea nădejde. Lat. sperare (sec. XIX). – Der. speranță, s. f., din it. speranza; dispera (var. despera), vb., din it. disperare.

DUM SPIRO, SPERO (lat.) cât respir, sper – Adagiu din Cicero, „Ad Atticum”, IX, 10: „Dum anima est, spes est” („Cât timp există suflet, există speranță”).

QUI NIL POTEST SPERARE DESPERET NIHIL (lat.) cine nu are a spera nu are de ce despera – Seneca, „Medeea”, I, 163.

UNA SALUS VICTIS: NULLAM SPERARE SALUTEM (lat.) o e singură salvare pentru cei învinși: să nu spere în nici o salvare – Vergiliu, „Eneida”, II, 354. Îndemn adresat de Enea luptătorilor săi în ultima noapte a Troiei, spre a le trezi curajul.

Una salus victis, nullam sperare salutem (lat. „Singura salvare a învinșilor este de a nu mai spera în salvare”) – Vergiliu, Eneida (c. II, v. 354). E ultimul îndemn pe care Enea îl adresează luptătorilor adunați în jurul lui în noaptea cînd a fost distrusă Troia, încercînd prin aceste cuvinte să trezească în ei curajul omului ajuns la desperare. Racine, reluînd ideea lui Vergiliu, a precizat clar această intenție în Baiazid (act. I, sc. 4): Mon unique espérance est dans mon désespoir (Singura-mi speranță e în desperarea mea). În poezia Filozofii și plugarii, Coșbuc folosește o variantă prescurtată: Una salus restat victis. LIT.