Din totalul de 22 sunt afișate 20 definiții pentru dezmierda, dezmierdare   conjugări / declinări

DEZMIERDÁRE, dezmierdări, s. f. Acțiunea de a (se) dezmierda și rezultatul ei; alintare; gest sau vorbă care dezmiardă. ♦ Răsfăț. [Var.: (reg.) dizmierdáre s. f.] – V. dezmierda.

DEZMIERDÁRE, dezmierdări, s. f. Acțiunea de a (se) dezmierda și rezultatul ei; alintare; gest sau vorbă care dezmiardă. ♦ Răsfăț. [Var.: (reg.) dizmierdáre s. f.] – V. dezmierda.

DEZMIERDÁRE, dezmierdări, s. f. 1. Acțiunea de a (se) dezmierda; alintare, mîngîiere; gest sau vorbă drăgăstoasă. Știi tu c-a tale dezmierdări Mai dulci sînt decît vinul ? COȘBUC, P. II 216. Nici tu joc, nici tu veselie, nici tu dezmierdare. ISPIRESCU, L. 386. ◊ Fig. Un răsuflet de vînt, mînat din șesul umed de rouă, mă cutremură cu o dezmierdare rece. C. PETRESCU, S. 23. Părîului se tînguiește-o floare: Ce blînd erai în vremuri mai senine ! Purtai în unde numai dezmierdare. CERNA, P. 92. O undă zglobie își lasă strălucitoarea-i goliciune în voia dezmierdărilor șagalnice ale unei raze de lumină. HOGAȘ, M. N. 91. 2. Răsfăț. Observațiile acestea le face cu humor, cu o comică dezmierdare. IBRĂILEANU, A. 47. 3. Bucurie, plăcere deosebită, desfătare. Din tortul meu ți-aș face o haină, din zilele mele o viață plină de dezmierdări. EMINESCU, N. 9. ◊ Fig. În curgerea vremii inimile războinicilor se moleșesc de bunătățile dobînzilor și împărații trec de la sabie și sînge la dezmierdările păcii. SADOVEANU, D. P. 7. 4. Plăcere trupească, voluptate. Ai furat de prin sate muieri... ș-ai petrecut cu dînsele în dezmierdări. SADOVEANU, Z. C. 57. Midas... se dete la tot felul de dezmierdări. ISPIRESCU, U. 107. – Variantă:(regional) dizmierdáre (ALECSANDRI, P. I 16) s. f.

dezmierdáre (-mier-) s. f., g.-d. art. dezmierdắrii; pl. dezmierdắri

dezmierdáre s. f. (sil. -mier-), g.-d. art. dezmierdării; pl. dezmierdări

DEZMIERDÁRE s. v. mângâiere.

DEZMIERDÁRE ~ări f. 1) v. A DEZMIERDA. 2) Vorbă sau comportare plină de afecțiune. /v. a dezmierda

DEZMIERDÁ, dezmiérd, vb. I. 1. Tranz. A mângâia pe cineva atingându-l ușor cu palma ori spunându-i vorbe drăgăstoase; a alinta. 2. Refl. (Rar) A se bucura de ceva; a se desfăta. ♦ A se răsfăța. [Var.: (reg.) dizmierdá vb. I] – Lat. *dismerdare.

DEZMIERDÁ, dezmiérd, vb. I. 1. Tranz. A mângâia pe cineva atingându-l ușor cu palma ori spunându-i vorbe drăgăstoase; a alinta. 2. Refl. (Rar) A se bucura de ceva; a se desfăta. ♦ A se răsfăța. [Var.: (reg.) dizmierdá vb. I] – Lat. *dismerdare.

DEZMIERDÁ, dezmiérd, vb. I. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. «cu») 1. Tranz. A mîngîia (pe cineva sau ceva) atingîndu-l ușor cu palma. Îi prinsesem mîna, mică, subțire, și i-o dezmierdasem. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 290. Fiul pașei din Ianina Blînd dezmiardă alba frunte A nevestei. COȘBUC, P. I 62. De-aș putea s-o sărut o dată !... ori să-i dezmierd mînile. EMINESCU, N. 75. ◊ Fig. Oltule, cu repezi valuri ! Multe, mîndre flori dezmierziDulce le dezmierzi la maluri Și-n vîltoare mi le pierzi ! CERNA, P. 143. De cîte ori deschid portița și intru în grădină-mi pare Că mă cuprinde-o vrajă dulce, și florile-mi dezmiardă ochii. ANGHEL, Î. G. 11. [Fata] era boboc de trandafir din luna lui mai, scăldat în roua dimineții, dezmierdat de cele întîi raze ale soarelui. CREANGĂ, P. 276. ◊ Absol. O ! dezmiardă, pînće fruntea-mi este netedă și lină. EMINESCU, O. I 42. ♦ (Rar) A alinta cu vorbe drăgăstoase. Flăcăiandrul se pierde de dorul ei cînd o văzu dezmierdîndu-l cu niște cuvinte mai dulci decît mierea. ISPIRESCU, L. 279. ◊ Fig. O pace adîncă, dezmierdată de țirîitul greierilor, vestea sosirea serii. GALACTION, O. I 211. ♦ (Ironic) A da bătaie; a bate. Degeaba te mai sclifosești, Ioane, răspunse mama... Pare-mi-se că știi tu moarea mea... Să nu mă faci ia acuș să ieu culeșerul din ocniță și să te dezmierd, cît ești de mare. CREANGĂ, A. 120. 2. Refl. (Rar) A simți plăcere, a se bucura (de ceva); a se desfăta. În colibă, mama Kira să dezmiardă între copiii săi: o fată mare și un flăcău. DELAVRANCEA, S. 175. Lasă ! că i-am făcut eu una bună. Nu s-a mai dezmierda el tot în bine. SBIERA, P. 74. ◊ Tranz. Umblă cu mînile în șolduri, lunecînd printre răzoare și dezmierdîndu-și printre culturi privirile obosite. SADOVEANU, P. M. 312. – Variantă: (regional) dizmierdá (ALECSANDRI, P. I 9, NEGRUZZI, S. I 26) vb. I.

dezmierdá (a ~) (-mier-) vb., ind. prez. 3 dezmiárdă (-miar-); conj. prez. 3 dezmiérde

dezmierdá vb. (sil. -mier-), ind. prez. 1 sg. dezmiérd (sil. -mierd-), 3 sg. și pl. dezmiárdă (sil. -miar-); conj. prez. 3 sg. și pl. dezmiérde

DEZMIERDÁ vb. v. mângâia.

DEZMIERDÁ vb. v. delecta, desfăta, răsfăța.

A DEZMIERDÁ dezmiérd tranz. 1) (mai ales copii) A netezi ușor cu palma în semn de dragoste; a mângâia; a alinta. 2) A numi cu cuvinte drăgăstoase; a alinta. [Sil. -mier-da] /<lat. dismerdare

desmierdà v. 1. a mângâia cu vorbe de dragoste, a răsfăța; 2. a mângăia în genere: (soarele) strălucește și desmeardă oceanul de ninsoare AL.; 3. a se da plăcerilor. [Derivat din lat. MERDA, murdărie, însemnează lit. a scoate din murdărie, a spăla un copil în fașe, de unde a netezi pruncul, a-l mângăia: vorba făcea la început parte din graiul dădacelor].

desmierdare f. 1. acțiunea de a desmierda; 2. plăcere, voluptate; 3. desfrânare.

dezmérd (est) și dezmĭerd (vest), a -á v. tr. (lat. *dismĕrdare, a scoate din necurățenie, a alinta ca să nu plîngă, vorbind de pruncĭ, d. mĕrda, murdărie [it. merda, fr. merde]. – Dezmeardă, să dezmerde (est), dezmĭardă, să dezmĭerde [vest]). Alint, drăgostesc, mîngîĭ. V. refl. Vechĭ. Mă desfăt.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

DEZMIERDÁRE s. alintare, mîngîiere, (rar) alint, mîngîietúră, (pop. și fam.) giugiuleálă, (pop.) alintătúră, drăgosteálă, drăgostíre, (înv. și reg.) olastiseálă. (~ile iubirii.)