2 intrări

30 de definiții (maximum 20 afișate)

arată toate definițiile

dezmierdáre sf [At: PSALT. 143 / V: diz~ / S și: desm~ / Pl: ~dắri / E: dezmierda] 1 Atingere (sau netezire) ușoară cu palma, cu degetele etc. (a corpului sau a unei părți a corpului unei ființe) ca manifestare a unui sentiment de dragoste, de duioșie etc. Si: dezmierdat1 (1), (înv) dezmierdăciune (1). 2 Cuvânt (gest, comportament) care exprimă, care denotă dragoste, duioșie Si: alintare, dezmierdat1 (2), (înv) dezmierdăciune (2), (reg) dezmierdătură. 3 (Îla) De ~ sau de ~dări (D. cuvinte) Cu care se dezmiardă (2) Si: alinător 4 (Spc; rar) Răzgâiere. 5 Sentiment de dragoste, de duioșie etc. Si: dezmierdat1 (4). 6 (Pex; înv; lpl) Cuvinte de politețe (laudă, stimă, considerație etc.) adresate cuiva Si: dezmierdat1 (5). 7 (Rar) Mângâiere. 8 (Înv; de obicei lpl) Satisfacere a instinctelor Si: dezmierdat1 (7), (înv) dezmierdăciune (7). 9 (Înv; pex) Petrecere. 10 (Înv) Desfrâu. 11 (Mol; lpl) Mofturi. 12 Stare de bucurie (fericire, liniște etc.) produsă de cineva sau de ceva cuiva Si: delectare, desfătare, dezmierdat1 (11), (înv) dezmierdăciune (11), încântare. 13 Ceea ce creează o stare de dezmierdare (12) Si: dezmierdat1 (12), (înv) dezmierdăciune (12). 14 Atitudine care denotă mulțumire, bucurie, alinare, răsfăț Si: dezmierdat1 (13), (înv) dezmierdăciune (13). 15 (Rar) Atracție.

DEZMIERDÁRE, dezmierdări, s. f. Acțiunea de a (se) dezmierda și rezultatul ei; alintare; gest sau vorbă care dezmiardă. ♦ Răsfăț. [Var.: (reg.) dizmierdáre s. f.] – V. dezmierda.

DEZMIERDÁRE, dezmierdări, s. f. Acțiunea de a (se) dezmierda și rezultatul ei; alintare; gest sau vorbă care dezmiardă. ♦ Răsfăț. [Var.: (reg.) dizmierdáre s. f.] – V. dezmierda.

DEZMIERDÁRE, dezmierdări, s. f. 1. Acțiunea de a (se) dezmierda; alintare, mîngîiere; gest sau vorbă drăgăstoasă. Știi tu c-a tale dezmierdări Mai dulci sînt decît vinul ? COȘBUC, P. II 216. Nici tu joc, nici tu veselie, nici tu dezmierdare. ISPIRESCU, L. 386. ◊ Fig. Un răsuflet de vînt, mînat din șesul umed de rouă, mă cutremură cu o dezmierdare rece. C. PETRESCU, S. 23. Părîului se tînguiește-o floare: Ce blînd erai în vremuri mai senine ! Purtai în unde numai dezmierdare. CERNA, P. 92. O undă zglobie își lasă strălucitoarea-i goliciune în voia dezmierdărilor șagalnice ale unei raze de lumină. HOGAȘ, M. N. 91. 2. Răsfăț. Observațiile acestea le face cu humor, cu o comică dezmierdare. IBRĂILEANU, A. 47. 3. Bucurie, plăcere deosebită, desfătare. Din tortul meu ți-aș face o haină, din zilele mele o viață plină de dezmierdări. EMINESCU, N. 9. ◊ Fig. În curgerea vremii inimile războinicilor se moleșesc de bunătățile dobînzilor și împărații trec de la sabie și sînge la dezmierdările păcii. SADOVEANU, D. P. 7. 4. Plăcere trupească, voluptate. Ai furat de prin sate muieri... ș-ai petrecut cu dînsele în dezmierdări. SADOVEANU, Z. C. 57. Midas... se dete la tot felul de dezmierdări. ISPIRESCU, U. 107. – Variantă:(regional) dizmierdáre (ALECSANDRI, P. I 16) s. f.

dezmierdáre (-mier-) s. f., g.-d. art. dezmierdắrii; pl. dezmierdắri

dezmierdáre s. f. (sil. -mier-), g.-d. art. dezmierdării; pl. dezmierdări

DEZMIERDÁRE s. v. mângâiere.

DEZMIERDÁRE ~ări f. 1) v. A DEZMIERDA. 2) Vorbă sau comportare plină de afecțiune. /v. a dezmierda

dezmierdá [At: PSALT. (1651), 216v/1 / V: (îvr) diz~, (înv) ~mir~, (reg) ~miirá, ~mirá / S și: desm~ / Pzi:~iérd, (îvr) ~dez / E: ml *dismerdare] 1 vt (C. i. corpul unei ființe sau părți ale corpului) A atinge sau a netezi ușor cu palma, degetele etc., în semn de afecțiune. 2 vt (C. i. ființe) A adresa cuvinte de dragoste, de mângâiere etc., însoțite adeseori de gesturi afective. 3 vt A mângâia. 4 vt (Spc; c. i. copii) A alinta peste măsură Si: a răsfăța, a răzgâia. 5 vt (C. i. ființe) A alinta dând un alt nume (de obicei hipocoristic). 6 vr (Spc; îvp; d. oameni) A avea relații sexuale cu cineva. 7 vr (Pex) A se destrăbăla. 8 (Pex) A trece ușor cu mâna, cu degetele pe deasupra a ceva. 9-10 vtr (Înv) A face să simtă sau a se simți bine Si: a se delecta, a (se) desfăta, a (se) încânta. 11-12 vtr (Îvr) A se răsfăța.

DEZMIERDÁ, dezmiérd, vb. I. 1. Tranz. A mângâia pe cineva atingându-l ușor cu palma ori spunându-i vorbe drăgăstoase; a alinta. 2. Refl. (Rar) A se bucura de ceva; a se desfăta. ♦ A se răsfăța. [Var.: (reg.) dizmierdá vb. I] – Lat. *dismerdare.

DIZMIERDÁ vb. I v. dezmierda.

DIZMIERDÁRE s. f. v. dezmierdare.

DEZMIERDÁ, dezmiérd, vb. I. 1. Tranz. A mângâia pe cineva atingându-l ușor cu palma ori spunându-i vorbe drăgăstoase; a alinta. 2. Refl. (Rar) A se bucura de ceva; a se desfăta. ♦ A se răsfăța. [Var.: (reg.) dizmierdá vb. I] – Lat. *dismerdare.

DIZMIERDÁ vb. I v. dezmierda.

DIZMIERDÁRE s. f. v. dezmierdare.

DEZMIERDÁ, dezmiérd, vb. I. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. «cu») 1. Tranz. A mîngîia (pe cineva sau ceva) atingîndu-l ușor cu palma. Îi prinsesem mîna, mică, subțire, și i-o dezmierdasem. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 290. Fiul pașei din Ianina Blînd dezmiardă alba frunte A nevestei. COȘBUC, P. I 62. De-aș putea s-o sărut o dată !... ori să-i dezmierd mînile. EMINESCU, N. 75. ◊ Fig. Oltule, cu repezi valuri ! Multe, mîndre flori dezmierziDulce le dezmierzi la maluri Și-n vîltoare mi le pierzi ! CERNA, P. 143. De cîte ori deschid portița și intru în grădină-mi pare Că mă cuprinde-o vrajă dulce, și florile-mi dezmiardă ochii. ANGHEL, Î. G. 11. [Fata] era boboc de trandafir din luna lui mai, scăldat în roua dimineții, dezmierdat de cele întîi raze ale soarelui. CREANGĂ, P. 276. ◊ Absol. O ! dezmiardă, pîn’ce fruntea-mi este netedă și lină. EMINESCU, O. I 42. ♦ (Rar) A alinta cu vorbe drăgăstoase. Flăcăiandrul se pierde de dorul ei cînd o văzu dezmierdîndu-l cu niște cuvinte mai dulci decît mierea. ISPIRESCU, L. 279. ◊ Fig. O pace adîncă, dezmierdată de țirîitul greierilor, vestea sosirea serii. GALACTION, O. I 211. ♦ (Ironic) A da bătaie; a bate. Degeaba te mai sclifosești, Ioane, răspunse mama... Pare-mi-se că știi tu moarea mea... Să nu mă faci ia acuș să ieu culeșerul din ocniță și să te dezmierd, cît ești de mare. CREANGĂ, A. 120. 2. Refl. (Rar) A simți plăcere, a se bucura (de ceva); a se desfăta. În colibă, mama Kira să dezmiardă între copiii săi: o fată mare și un flăcău. DELAVRANCEA, S. 175. Lasă ! că i-am făcut eu una bună. Nu s-a mai dezmierda el tot în bine. SBIERA, P. 74. ◊ Tranz. Umblă cu mînile în șolduri, lunecînd printre răzoare și dezmierdîndu-și printre culturi privirile obosite. SADOVEANU, P. M. 312. – Variantă: (regional) dizmierdá (ALECSANDRI, P. I 9, NEGRUZZI, S. I 26) vb. I.

DIZMIERDÁRE s. f. v. dezmierdare.

dezmierdá (a ~) (-mier-) vb., ind. prez. 3 dezmiárdă (-miar-); conj. prez. 3 dezmiérde

dezmierdá vb. (sil. -mier-), ind. prez. 1 sg. dezmiérd (sil. -mierd-), 3 sg. și pl. dezmiárdă (sil. -miar-); conj. prez. 3 sg. și pl. dezmiérde

Intrare: dezmierdare
dezmierdare substantiv feminin
substantiv feminin (F113)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular dezmierdare dezmierdarea
plural dezmierdări dezmierdările
genitiv-dativ singular dezmierdări dezmierdării
plural dezmierdări dezmierdărilor
vocativ singular
plural
dizmierdare
substantiv feminin (F113) nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular dizmierdare dizmierdarea
plural dizmierdări dizmierdările
genitiv-dativ singular dizmierdări dizmierdării
plural dizmierdări dizmierdărilor
vocativ singular
plural
Intrare: dezmierda
verb (VT53)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) dezmierda dezmierdare dezmierdat dezmierdând singular plural
dezmiardă dezmierdați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) dezmierd (să) dezmierd dezmierdam dezmierdai dezmierdasem
a II-a (tu) dezmierzi (să) dezmierzi dezmierdai dezmierdași dezmierdaseși
a III-a (el, ea) dezmiardă (să) dezmierde dezmierda dezmierdă dezmierdase
plural I (noi) dezmierdăm (să) dezmierdăm dezmierdam dezmierdarăm dezmierdaserăm, dezmierdasem*
a II-a (voi) dezmierdați (să) dezmierdați dezmierdați dezmierdarăți dezmierdaserăți, dezmierdaseți*
a III-a (ei, ele) dezmiardă (să) dezmierde dezmierdau dezmierda dezmierdaseră
verb (VT53) infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) dizmierda dizmierdare dizmierdat dizmierdând singular plural
dizmiardă dizmierdați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) dizmierd (să) dizmierd dizmierdam dizmierdai dizmierdasem
a II-a (tu) dizmierzi (să) dizmierzi dizmierdai dizmierdași dizmierdaseși
a III-a (el, ea) dizmiardă (să) dizmierde dizmierda dizmierdă dizmierdase
plural I (noi) dizmierdăm (să) dizmierdăm dizmierdam dizmierdarăm dizmierdaserăm, dizmierdasem*
a II-a (voi) dizmierdați (să) dizmierdați dizmierdați dizmierdarăți dizmierdaserăți, dizmierdaseți*
a III-a (ei, ele) dizmiardă (să) dizmierde dizmierdau dizmierda dizmierdaseră
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)