DESMIERDAT, DEZ- adj. 1 p. DESMIERDA ¶ 2 † Desfătător, drăgătos: și-au scornit limba din lătinească, așa de iscusită și ~ă, cît că este limba îngerească (N.-COST.) ¶ 3 ‡ Răsfățat, alintat: fiind om tînăr, ~ și inimos (NEC.).

DESMIERDA, DEZ- (-mierd) I. vb. tr. 1 A mîngîia cu vorbe sau gesturi de dragoste: tată-său îl cuprinde în brațe, îl sărută, îl desmiardă, privindu-l cercetător (BR.-VN.); iron.: să nu mă faci... să iau culeșerul... și să te desmierd, cît ești de mare! (CRG.) ¶ 2 A desfăta, a face o plăcere deosebită: munții Moldovei desmiardă simțurile (GN.). II. vb. refl. A desfăta, a simți o plăcere deosebită: mama Chira se desmiardă între copiii săi (DLVR.); împăratul se plimba desmierdîndu-se printre pomii de pe punte (MERA) [lat. * dĭsmĕrdare].

DESMIERDĂTOR adj. verb. DESMIERDA. Care desmiardă; desfătător: o trecea un fior ~, un fel de beție, care o seca de puteri (SLV.); au ajuns la o poiană verde și desmierdătoare (ISP.).

desmierdà v. 1. a mângâia cu vorbe de dragoste, a răsfăța; 2. a mângăia în genere: (soarele) strălucește și desmeardă oceanul de ninsoare AL.; 3. a se da plăcerilor. [Derivat din lat. MERDA, murdărie, însemnează lit. a scoate din murdărie, a spăla un copil în fașe, de unde a netezi pruncul, a-l mângăia: vorba făcea la început parte din graiul dădacelor].

desmierd.

desmierda (-d, -at), vb. – 1. A mîngîia. – 2. (Refl.) a se desfăta. – Mr. disńerdu, disńierdare. Lat. *dĭsmerdāre, de la merda (Pușcariu 522; Candrea-Dens., 491; REW 5520; Tiktin; Densusianu, GS, II, 18; Candrea; Scriban). Pentru evoluția semantică, cf. desfăta. Cihac, II, 495 explică greșit acest cuvînt prin intermediul mag. – Der. desmerdăciune, s. f. (înv., voluptate); desmierdător, adj. (mîngîietor, măgulitor).