2 intrări

22 de definiții (maximum 20 afișate)

arată toate definițiile

declamáre sf [At: HELIADE, PARALELISM, II, 152 / Pl: ~mắri / E: declama] 1 Rostire cu emfază, pe ton declamator Si: declamat1 (1). 2 Rostire a unui text literar (în versuri) cu marcarea prin intonație a sensului și accentului cuvintelor recitate Si: declamat1 (2).

DECLAMÁRE, declamări, s. f. Faptul de a declama; declamație. – V. declama.

DECLAMÁRE, declamări, s. f. Faptul de a declama; declamație. – V. declama.

DECLAMÁRE, declamări, s. f. Faptul de a declama; arta de a declama, declamație.

declamáre (de-cla-) s. f., g.-d. art. declamắrii; pl. declamắri

declamáre s. f. (sil. -cla-) → clamare

DECLAMÁRE s. v. recitare.

DECLAMÁRE s.f. Faptul de a declama; declamație. [< declama].

declamá [At: NICOLAU, P. 237/12 / Pzi: ~lám și (înv) ~mez / E: fr déclamer, lat declamare] 1 vt (Prt) A vorbi cu ton emfatic. 2 vt A rosti cu voce tare un text literar (în versuri), marcând prin intonație sensul și accentul cuvintelor Si: a recita Vz scanda.

DECLAMÁ, declám, vb. I. Tranz. A rosti cu voce tare, cu ton și cu gesturi adecvate, un text literar (în versuri). ♦ (Peior.) A vorbi cu ton declamator, emfatic, retoric. – Din fr. déclamer, lat. declamare.

DECLAMÁ, declám, vb. I. Tranz. A rosti cu voce tare, cu ton și cu gesturi adecvate, un text literar (în versuri). ♦ (Peior.) A vorbi cu ton declamator, emfatic, retoric. – Din fr. déclamer, lat. declamare.

DECLAMÁ, declám, vb. I. Tranz. A rosti cu voce tare și cu tonul și gesturile adecvate o bucată literară, mai ales în versuri. V. recita. Te-ai pomenit pe urmă rostind... [versurile] tare, cu gesturile tînărului care le declamase. PAS, Z. I 319. Declamai, galant și glumind, versul antic, închinat Venerei. IBRĂILEANU, A. 160. ◊ Absol. Rozele nu învață la conservator arta de a declama. CAMIL PETRESCU, T. II 18. ♦ A vorbi cu ton declamator, retoric. Se făcea cerc în jurul lui la cafenea, de cîte ori începea să declame, apărînd pe Stamati. BART, E. 266.

declamá (a ~) (de-cla-) vb., ind. prez. 3 declámă

declamá vb. (sil. -cla-), ind. prez. 1 sg. declám, 3 sg. și pl. declámă; ger. declamând

DECLAMÁ vb. I. tr. A spune ceva (mai ales versuri) tare, cu tonul și gesturile adecvate. ♦ A vorbi retoric. [P.i. declám. / cf. fr. déclamer, it., lat. declamare].

DECLAMÁ vb. tr. a rosti cu voce tare un text literar (versuri). ◊ a vorbi cu un ton declamator. (< fr. déclamer, lat. declamare)

A DECLAMÁ declám tranz. 1) (texte, mai ales în versuri) A spune pe de rost, expresiv și cu intonație adecvată; a recita. 2) (cuvinte, propoziții) A pronunța cu un ton retoric și emfatic. /<fr. déclamer, lat. declamare

declamà v. 1. a recita cu glasul tare, cu tonurile și gesturile potrivite: a declama versuri; 2. a vorbi cu violență în contra cuiva.

*declám, a -á v. tr. (lat. de-clamareV. Chem). Recit cu voce tare cu tonu și gesturile cuvenite. V. intr. Vorbesc cu căldură contra cuĭva saŭ contra unuĭ lucru: a declama contra vițiuluĭ. Recitez, debitez pe un ton enfatic.

Intrare: declama
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) declama declamare declamat declamând singular plural
decla declamați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) declam (să) declam declamam declamai declamasem
a II-a (tu) declami (să) declami declamai declamași declamaseși
a III-a (el, ea) decla (să) declame declama declamă declamase
plural I (noi) declamăm (să) declamăm declamam declamarăm declamaserăm, declamasem*
a II-a (voi) declamați (să) declamați declamați declamarăți declamaserăți, declamaseți*
a III-a (ei, ele) decla (să) declame declamau declama declamaseră
Intrare: declamare
declamare substantiv feminin
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular declamare declamarea
plural declamări declamările
genitiv-dativ singular declamări declamării
plural declamări declamărilor
vocativ singular
plural
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)