12 definiții pentru declama


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

declamá [At: NICOLAU, P. 237/12 / Pzi: ~lám și (înv) ~mez / E: fr déclamer, lat declamare] 1 vt (Prt) A vorbi cu ton emfatic. 2 vt A rosti cu voce tare un text literar (în versuri), marcând prin intonație sensul și accentul cuvintelor Si: a recita Vz scanda.

DECLAMÁ, declám, vb. I. Tranz. A rosti cu voce tare, cu ton și cu gesturi adecvate, un text literar (în versuri). ♦ (Peior.) A vorbi cu ton declamator, emfatic, retoric. – Din fr. déclamer, lat. declamare.

DECLAMÁ, declám, vb. I. Tranz. A rosti cu voce tare, cu ton și cu gesturi adecvate, un text literar (în versuri). ♦ (Peior.) A vorbi cu ton declamator, emfatic, retoric. – Din fr. déclamer, lat. declamare.

DECLAMÁ, declám, vb. I. Tranz. A rosti cu voce tare și cu tonul și gesturile adecvate o bucată literară, mai ales în versuri. V. recita. Te-ai pomenit pe urmă rostind... [versurile] tare, cu gesturile tînărului care le declamase. PAS, Z. I 319. Declamai, galant și glumind, versul antic, închinat Venerei. IBRĂILEANU, A. 160. ◊ Absol. Rozele nu învață la conservator arta de a declama. CAMIL PETRESCU, T. II 18. ♦ A vorbi cu ton declamator, retoric. Se făcea cerc în jurul lui la cafenea, de cîte ori începea să declame, apărînd pe Stamati. BART, E. 266.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

declamá (a ~) (de-cla-) vb., ind. prez. 3 declámă


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

DECLAMÁ vb. I. tr. A spune ceva (mai ales versuri) tare, cu tonul și gesturile adecvate. ♦ A vorbi retoric. [P.i. declám. / cf. fr. déclamer, it., lat. declamare].

DECLAMÁ vb. tr. a rosti cu voce tare un text literar (versuri). ◊ a vorbi cu un ton declamator. (< fr. déclamer, lat. declamare)

A DECLAMÁ declám tranz. 1) (texte, mai ales în versuri) A spune pe de rost, expresiv și cu intonație adecvată; a recita. 2) (cuvinte, propoziții) A pronunța cu un ton retoric și emfatic. /<fr. déclamer, lat. declamare

declamà v. 1. a recita cu glasul tare, cu tonurile și gesturile potrivite: a declama versuri; 2. a vorbi cu violență în contra cuiva.

*declám, a -á v. tr. (lat. de-clamareV. Chem). Recit cu voce tare cu tonu și gesturile cuvenite. V. intr. Vorbesc cu căldură contra cuĭva saŭ contra unuĭ lucru: a declama contra vițiuluĭ. Recitez, debitez pe un ton enfatic.

declamá vb. (sil. -cla-), ind. prez. 1 sg. declám, 3 sg. și pl. declámă; ger. declamând

DECLAMA vb. a recita, a rosti, a spune, (rar) a debita, (pop.) a cuvînta. (A ~ o poezie.)

Intrare: declama
  • silabație: -cla-
verb (VT1)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • declama
  • declamare
  • declamat
  • declamatu‑
  • declamând
  • declamându‑
singular plural
  • decla
  • declamați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • declam
(să)
  • declam
  • declamam
  • declamai
  • declamasem
a II-a (tu)
  • declami
(să)
  • declami
  • declamai
  • declamași
  • declamaseși
a III-a (el, ea)
  • decla
(să)
  • declame
  • declama
  • declamă
  • declamase
plural I (noi)
  • declamăm
(să)
  • declamăm
  • declamam
  • declamarăm
  • declamaserăm
  • declamasem
a II-a (voi)
  • declamați
(să)
  • declamați
  • declamați
  • declamarăți
  • declamaserăți
  • declamaseți
a III-a (ei, ele)
  • decla
(să)
  • declame
  • declamau
  • declama
  • declamaseră
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)