3 intrări

25 de definiții (maximum 20 afișate)

arată toate definițiile

cuvântare sf [At: MARDARIE, L. 208 / Pl: ~tări / E: cuvânta] 1 (Înv) Exprimare a gândului prin grai Si: comunicare, declarare, enunțare, exprimare, expunere, grăire, spunere, vorbire, zicere. 2 (Rar) Capacitatea de a vorbi. 3 Vorbă. 4 (Înv) Conversație. 5 (Înv) Rațiune. 6 Discurs. 7 Cugetare. 8 Predică. 9 (Înv) Prefață. 10 (Îs) Mare ~ Răstire. 11 Fală.

CUVÂNTÁRE, cuvântări, s. f. Acțiunea de a cuvânta și rezultatul ei; vorbire în public desfășurată cu oarecare solemnitate; discurs. – V. cuvânta.

CUVÂNTÁRE, cuvântări, s. f. Acțiunea de a cuvânta și rezultatul ei; vorbire în public desfășurată cu oarecare solemnitate; discurs. – V. cuvânta.

cuvântáre s. f., g.-d. art. cuvântắrii; pl. cuvântắri

cuvântáre s. f., g.-d. art. cuvântării; pl. cuvântări

CUVÂNTÁRE s. v. discurs.

CUVÂNTÁRE ~ări f. Expunere oratorică făcută în fața unui public; discurs. /v. a cuvânta

cuvântare f. 1. fapta de a cuvânta; 2. efectul cuvântării, discurs.

cuvânta [At: PSALT. SCH. 64/13 / Pzi: ~tez, (îpp) ~vânt; 2 și (îvp) ~vânți; 3 și (îvp) ~vântă; 6 -tează, (îvp) ~tă / E: ml conventare cf cuvânt] 1 vt A-și exprima gândul prin grai Si: a comunica, a declara, a enunța, a exprima, a expune, a grăi, a spune, a vorbi, a zice. 2-3 vt (Îe) A ~ de bine (sau de rău) pe cineva A spune lucruri bune (sau rele) despre ceva sau cineva Si: a vorbi de bine. 4 vi A avea capacitatea de a articula cuvinte ca și omul Si: a pronunța. 5 vi (Construit cu dativul sau cu prepozițiile „la”, „către”) A începe vorba cu cineva. 6 vi A declara solemn. 7 vi (Îe) A mare-~ A se răsti. 8 vt (Înv) A slăvi. 9 vt (Înv) A binecuvânta. 10 vt (Înv) A ordona.

cuvânta [At: DOSOFTEI, PS. 16 / Pzi: cuvânt / E: ml convento, -are] 1 (Înv) A vorbi. 2 (Nob; înv) A descrie. 3 vr (Înv) A se spune. 4 vt (îe) A ~ de bine sau de rău (pe cineva) A vorbi de bine sau de rău pe cineva. 5 vt A articula cuvinte. 6 vr A se adresa cuiva. 7 vt A pune o vorbă bună pe lângă cineva. 8 vt (Rar; îe) A-l ~ (pe cineva) A se adresa cuiva. 9 vt (îae) A-i da cuiva cuvântul. 10 vr (Nob; înv; îe, după sl vele-recevati] A mare ~ A se răsti la cineva. 11 vt (Înv) A slăvi. 12 vr (Înv) A binecuvânta. 13 vt A da ordin. 14 vt A declara. 15 vr A ține un discurs. 16 vr A recita.

CUVÂNTÁ, cuvântez, vb. I. 1. Tranz. A vorbi, a grăi, a zice; a declara. 2. Tranz. A ține un discurs. ♦ A recita. 3. Intranz. A avea facultatea de a articula cuvinte. [Prez. ind. și; cuvintez] – Lat. conventare „a se întruni mereu”.

CUVÂNTÁ, cuvântez, vb. I. (Rar) 1. Tranz. A vorbi, a grăi, a zice; a declara. 2. Tranz. A ține un discurs. ♦ A recita. 3. Intranz. A avea facultatea de a articula cuvinte. [Prez. ind. și: cuvintez] – Lat. conventare „a se întruni mereu”.

CUVÎNTÁ, cuvîntez, vb. I. (Mai ales arhaizant) 1. Tranz. (Folosit și absolut) A vorbi, a spune, a grăi, a zice; a declara, a exprima. Simeon Bîrnovă... cuvîntă cu îndrăzneală: Eu, măria-ta, nu cer nimica. SADOVEANU, O. VII 17. Sufletul mi-e dornic să te-asculte. Cuvîntează. DAVILA, V. V. 182. În fine să mai cuvîntăm ceva și despre numele... acestei păsări. MARIAN, O. II 292. Cuvîntînd aceasta, s-au acățat de lanț și s-au suit pînă în ceri. SBIERA, P. 91. ◊ (Determinat prin «din gură») Merge badea... Din gură cuvîntînd. HODOȘ, P. P. 45. Irina din gură a cuvîntat: Turcilor... Ia lăsați-mă-napoi. ȘEZ. I 44. ◊ (Cu complement intern) Cînd se apropie... de dînsul și începu să-l mîngîie... cînd își deschise gura spre a-i cuvînta niște vorbe... nu mai știu ce face. ISPIRESCU, U. 93. 2. Tranz. A ține un discurs; a recita. Vei binevoi a le învăța pe de rost, pentru ca să le poți cuvînta curat și pe înțeles. NEGRUZZI, S. I 8. 3. Intranz. A avea facultatea de a articula cuvinte (ca omul). Din lumea celor care nu cuvîntă [titlu]. GÎRLEANU. Toate juvinele cuvîntau omenește. DELAVRANCEA, S. 240. – Prez. ind. și: cuvîntez (SADOVEANU, F. J. 43, ISPIRESCU, U. 15, TEODORESCU, P. P. 51), cuvînt (C. PETRESCU, C. V. 267).

CUVÎNTÁRE, cuvîntări, s. f. 1. Vorbire în public, desfășurată cu oarecare solemnitate; discurs. Cuvîntarea istorică a tovarășului Stalin înaripează pe comuniștii din toate țările în lupta lor nobilă pentru binele popoarelor lor, pentru binele omenirii, pentru triumful cauzei lui Marx-Engels-Lenin-Stalin. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 10. 2. Spusă, vorbă; vorbire, conversație. Tu n-ai șir în cuvîntare... Eu i-oi spune Lucrul neted și băiatul va pricepe de minune. DAVILA, V. V. 144.

cuvântá (a ~) vb., ind. prez. 3 cuvânteáză

cuvântá vb., ind. prez. 1 sg. cuvântéz, 3 sg. și pl. cuvânteáză

CUVÂNTÁ vb. v. afirma, declama, declara, mărturisi, recita, relata, rosti, spune, vorbi, zice.

CUVÂNTÁR s. v. dicționar, lexicon, vocabular.

A CUVÂNTÁ cuvânt 1. tranz. 1) rar A reda prin cuvinte; a exprima prin grai; a zice; a spune. 2) (discursuri) A prezenta în fața unui public. 2. intranz. A fi în stare să-și exprime gândurile prin cuvinte; a avea facultatea de a exprima prin viu grai. /<lat. conventare

cuvântà v. a vorbi în șir (cu o nuanță de solemnitate): se urcă pe tribună și astfel cuvântează. [Lat. CONVENTARE, a se aduna la un loc].

arată toate definițiile

Intrare: cuvânta
cuvânta (1 cuvântez) verb grupa I conjugarea a II-a
verb (VT201)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) cuvânta cuvântare cuvântat cuvântând singular plural
cuvântea cuvântați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) cuvântez (să) cuvântez cuvântam cuvântai cuvântasem
a II-a (tu) cuvântezi (să) cuvântezi cuvântai cuvântași cuvântaseși
a III-a (el, ea) cuvântea (să) cuvânteze cuvânta cuvântă cuvântase
plural I (noi) cuvântăm (să) cuvântăm cuvântam cuvântarăm cuvântaserăm, cuvântasem*
a II-a (voi) cuvântați (să) cuvântați cuvântați cuvântarăți cuvântaserăți, cuvântaseți*
a III-a (ei, ele) cuvântea (să) cuvânteze cuvântau cuvânta cuvântaseră
cuvânta (1 cuvintez) verb grupa I conjugarea a II-a
verb (VT207)
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) cuvânta cuvântare cuvântat cuvântând singular plural
cuvintea cuvântați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) cuvintez (să) cuvintez cuvântam cuvântai cuvântasem
a II-a (tu) cuvintezi (să) cuvintezi cuvântai cuvântași cuvântaseși
a III-a (el, ea) cuvintea (să) cuvinteze cuvânta cuvântă cuvântase
plural I (noi) cuvântăm (să) cuvântăm cuvântam cuvântarăm cuvântaserăm, cuvântasem*
a II-a (voi) cuvântați (să) cuvântați cuvântați cuvântarăți cuvântaserăți, cuvântaseți*
a III-a (ei, ele) cuvintea (să) cuvinteze cuvântau cuvânta cuvântaseră
cuvânta (1 cuvânt) verb grupa I conjugarea I
verb (VT3)
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) cuvânta cuvântare cuvântat cuvântând singular plural
cuvântă cuvântați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) cuvânt (să) cuvânt cuvântam cuvântai cuvântasem
a II-a (tu) cuvânți (să) cuvânți cuvântai cuvântași cuvântaseși
a III-a (el, ea) cuvântă (să) cuvânte cuvânta cuvântă cuvântase
plural I (noi) cuvântăm (să) cuvântăm cuvântam cuvântarăm cuvântaserăm, cuvântasem*
a II-a (voi) cuvântați (să) cuvântați cuvântați cuvântarăți cuvântaserăți, cuvântaseți*
a III-a (ei, ele) cuvântă (să) cuvânte cuvântau cuvânta cuvântaseră
Intrare: cuvântare
cuvântare substantiv feminin
substantiv feminin (F113)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular cuvântare cuvântarea
plural cuvântări cuvântările
genitiv-dativ singular cuvântări cuvântării
plural cuvântări cuvântărilor
vocativ singular
plural
Intrare: cuvântar
cuvântar substantiv neutru
substantiv neutru (N1)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular cuvântar cuvântarul
plural cuvântare cuvântarele
genitiv-dativ singular cuvântar cuvântarului
plural cuvântare cuvântarelor
vocativ singular
plural
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)