4 intrări

23 de definiții (maximum 20 afișate)

arată toate definițiile

CUCÚI, cucuie, s. n. 1. Umflătură la cap provocată de lovirea cu un corp tare. 2. (Reg.) Moț de pene pe cap la unele păsări. – Lat. *cucullius (= cucullus).

CUCÚI, cucuie, s. n. 1. Umflătură la cap provocată de lovirea cu un corp tare. 2. (Reg.) Moț de pene la capul păsărilor. – Lat. *cucullius (= cucullus).

CUCÚI, cucuie, s. n. 1. Umflătură, proeminență care se face la cap, provocată de lovirea cu un corp tare. V. contuziune. Cucuiul îi ieșise în frunte ca o nucă. CAMILAR, TEM. 96. Brațele... erau pline de vînătăi, capul plin de cucuie. PAS, Z. IV 114. Fugea greoi și cu palma stîngă se freca la cucuiul ce i se iscase de lovitură. SADOVEANU, M. C. 17. 2. (Regional) Moț de pene la capul păsărilor. Pui, pui, pui, Vin la cușcă să te-ncui, Să-ți pun mina pe cucui. SEVASTOS, N. 305.

CUCÚI s. (MED.) (Transilv.) coc, cocoș, modâlcă. (S-a lovit și a făcut un ~ la cap.)

cucúi (cucúie), s. n.1. Moț de pene la păsări. – 2. Vîrf, culme, apogeu. – 3. Culme, creastă. – 4. Umflătură, protuberanță. – 5. Umflătură la cap provocată de lovirea cu un corp tare. – Mr. cucul’u, megl. cucul’. Lat. *cucullium, în loc de cucullus (Candrea-Dens., 419; Pascu, I, 71), cf. ngr. ϰουϰούλιον (de unde sl. kukuli, rom. cuculiu, s. n., înv., potcap caracteristic călugărilor ortodocși, sec. XVII, cf. culion), › alb. kukül’ „glugă”. Cf. și calabr. cuccua „tumoare, bășică”, calabr. kukuggyata „ciocîrlie”, nume datorat moțului. Der. susținută de Pușcariu, Dacor., IX, 440 și DAR, din lat. coccum „boabă”, cu suf. -ui, este de nesusținut, atît din cauza dificultății de a explica semantic primele sensuri ale cuvîntului rom., cît și a rezultatului din dialecte. Din gr. ϰουϰούλιον „pustulă”, după Roesler 571; anterior indoeurop., după Lahovary 323. Este cuvînt general cunoscut; însă în vest se folosește adesea cu sensul de „cocoș” (ALR, I, 6). Der. cucuia, vb. refl. (a se umfla, a face cucuie; despre păsări, a se duce la culcare, a se cocoța, a se sui; a se găti, a se dichisi); cucuiat, adj. (moțat; care are cucuie; cocoțat; deosebit, ieșit din comun); cuculei, s. n. (culme, înălțime). Sb. kukulj „glugă” nu provine din rom., cum credea Candrea, Elemente, 407, ci din mag.

CUCÚI ~ie n. 1) Umflătură care iese pe cap provocată de o lovitură. 2) Moț de pene pe capul unor păsări. [Sil. -cui] /<lat. cucullius

A CUCUÍ cúcuie intranz. (despre cuci) A scoate sunete înfundate, scurte și repetate; a face „cu-cu” [Sil. -cu-i] /Din cuc

2) cucúĭ și -ĭéz v. tr. (d. cucuĭ 1). Cocoț. V. refl. Țiganu se cucuĭase tocma'n capu meseĭ.

cúcuĭ, a v. intr. V. cucăĭ.

1) cucúĭ n., pl. ĭe (lat. cucullium saŭ cucullio = cucullus, cuculla, glugă, înrudit cu cucutium, un fel de glugă. De aicĭ maĭ vin: it. cocolla, fr. coule și cagoule, apoĭ ngr. kukúlĭ, sîrb. kúkulj și rus. kúkulĭ, glugă; înrudite maĭ sînt și: curculez, gurguĭ, pupuĭ, țuguĭ, glugă, cocoț, cocoașă, gogoașă, gogoloș, gogolesc ș. a. V. cuculion). Unflătură [!] produsă pe cap de o lovitură. Moțu păsărilor.

CUCUIÁ vb. v. cățăra, cocoța, ridica, sui, urca.

cucuiá, cucúi, vb. I refl. (reg.) 1. a se cățăra, a se sui, a se cocoța, a se barica. 2. (fig.) a se împopoțona, a se împodobi peste măsură.

cucuià v. a se cocoța. [V. cucuiu].

cucuiu n. 1. umflătură în frunte dintr’o lovitură; l’a izbit în frunte de s’a făcut un cucuiu; 2. Mold. moț de pasăre. [Radicalul cuc din cucă, coș de sobă și deal, cucuiu, umflătură și moț, exprimă ceva ridicat și rotunjit, întocmai ca și forma-i paralelă coc (v. cocoloș)].

cúcăĭ și -ĭésc, a v. intr. (cp. cu sîrb. kukati, a se vaĭta [!]). Olt. Moțăĭ. – În Trans. cúcui.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

CUCÚI s. (Transilv.) coc, cocóș, modî́lcă. (S-a lovit și a făcut un ~ la cap.)

Intrare: Cucui
Cucui
nume propriu (I3)
Intrare: cucui (s.n.)
cucui (s.n.) substantiv neutru
substantiv neutru (N65)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular cucui cucuiul
plural cucuie cucuiele
genitiv-dativ singular cucui cucuiului
plural cucuie cucuielor
vocativ singular
plural
Intrare: cucui (vb.)
verb (V343) infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) cucui cucuire cucuit cucuind singular plural
cucuie cucuiți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) cucui (să) cucui cucuiam cucuii cucuisem
a II-a (tu) cucui (să) cucui cucuiai cucuiși cucuiseși
a III-a (el, ea) cucuie (să) cucuie cucuia cucui cucuise
plural I (noi) cucuim (să) cucuim cucuiam cucuirăm cucuiserăm, cucuisem*
a II-a (voi) cucuiți (să) cucuiți cucuiați cucuirăți cucuiserăți, cucuiseți*
a III-a (ei, ele) cucuie (să) cucuie cucuiau cucui cucuiseră
verb (V408) infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) cucui cucuire cucuit cucuind singular plural
cucuiește cucuiți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) cucuiesc (să) cucuiesc cucuiam cucuii cucuisem
a II-a (tu) cucuiești (să) cucuiești cucuiai cucuiși cucuiseși
a III-a (el, ea) cucuiește (să) cucuiască cucuia cucui cucuise
plural I (noi) cucuim (să) cucuim cucuiam cucuirăm cucuiserăm, cucuisem*
a II-a (voi) cucuiți (să) cucuiți cucuiați cucuirăți cucuiserăți, cucuiseți*
a III-a (ei, ele) cucuiesc (să) cucuiască cucuiau cucui cucuiseră
Intrare: cucuia
verb (V104) infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) cucuia cucuiere cucuiat cucuind singular plural
cucuie cucuiați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) cucui (să) cucui cucuiam cucuiai cucuiasem
a II-a (tu) cucui (să) cucui cucuiai cucuiași cucuiaseși
a III-a (el, ea) cucuie (să) cucuie cucuia cucuie cucuiase
plural I (noi) cucuiem (să) cucuiem cucuiam cucuiarăm cucuiaserăm, cucuiasem*
a II-a (voi) cucuiați (să) cucuiați cucuiați cucuiarăți cucuiaserăți, cucuiaseți*
a III-a (ei, ele) cucuie (să) cucuie cucuiau cucuia cucuiaseră
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)