croncăire sf [At: DA / Pl: ~ri / E: croncăi] Croncănit.

crăncăui^[1] v vz croncăni

crâncăni vi vz croncăni

croncăi vi [At: CANTEMIR, I. I. I, 103 / Pzi: ~esc / E: cronc¹] A croncăni (1).

croncăni vi [At: ALECSANDRI, P. P. 141 / V: crăn~, crân~, ~câ~, ~co~ / Pzi: ~nesc, 3 ~nește / E: croncan] 1-3 vi A scoate strigătul caracteristic corbului, ciorii sau vulturului Si: a cloncăi. 4 vt (D. oameni; dep) A bodogăni. 5 vt (D. corbi sau vulturi) A sfâșia cu ciocul, croncănind (1). 6 vi (Mol) A umbla degeaba.

croncănire sf [At: DA / Pl: ~ri / E: croncăni] Croncănit.

cronconi v vz croncăni

CRONCĂNÍ, croncănesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre ciori, corbi etc.) A scoate strigăte guturale (caracteristice acestui gen de păsări). Nici țipenie de om. Nici măcar ciori care să croncănească, să cîrîie. STANCU, D. 16. Zile umede și reci vestiră apropierea iernii. Grădinile rămăseseră fără verdeață – și uneori, în tăcerea după-amiezilor, treceau învăluindu-se și croncănind șiraguri de ciori. SADOVEANU, O. IV 131. 2. Fig. (Despre oameni) A scoate strigăte nearmonioase, a vorbi articulînd cuvintele în mod dezagreabil. Eleonora croncăni, cu o lucire de rîs în ochii ei de nebună. DUMITRIU, B. F. 38. ◊ (În basme) Făt-Frumos aruncă buzduganu-n nori și lovi Miazănoaptea în aripi. Ea căzu ca plumbul la pămînt și croncăni jalnic. EMINESCU, N. 24. ◊ Tranz. fact. (Rar) Mură lua vioara, cu chip să le arate, și după ce o croncănea și o văicărea oleacă, își ridica, ochii... spre fereastra iatacului Olenei. GALACTION, O. I 69. – Prez. ind. pers. 3 și: croncăne (AGÎRBICEANU, S. P. 30). – Variante: croncăí (ALECSANDRI, P. A. 40, ȘEZ. I 109), cronconí (ALECSANDRI, P. P. 141) vb. IV.

CRONCĂNÍRE, croncăniri, s. f. Croncănit. – Variantă: croncăíre (SADOVEANU, B. 90) s. f.

CRONCONÍ vb. IV v. croncăní.

A CRONCĂNÍ ~ésc intranz. 1) (despre ciori, corbi etc.) A scoate sunete aspre și guturale, caracteristice speciei; a face „cronc-cronc”. 2) fig. (despre persoane) A vorbi articulând cuvintele în mod dezagreabil și nedeslușit. /cronc + suf. ~ăni

croncănì v. 1. a striga, vorbind de corbi; 2. a geme (ca corbii).

croncănésc v. intr. (d. cronc). Strig ca croncaniĭ, cîrîĭ. V. cloncănesc.

croncăni (a ~) vb., ind. prez. 3 sg. croncăne/croncănește, 3 pl. croncăne/croncănesc, imperf. 3 sg. croncănea; conj. prez. 3 să croncăne/să croncănească

croncănire s. f., g.-d. art. croncănirii; pl. croncăniri

croncăni (a croncăni) vb., ind. prez. 3 sg. croncăne / croncănește, imperf. 3 sg. croncănea; conj. prez. 3 să croncăne / să croncănească

croncănire s. f., g.-d. art. croncănirii; pl. croncăniri

croncăní vb., ind. prez. 3 sg. croncănéște, imperf. 3 sg. croncăneá; conj. prez. 3 sg. și pl. croncăneáscă

croncăníre s. f., g.-d. art. croncănírii; pl. croncăníri

CRONCĂNÍRE s. v. croncănit.

CRONCĂNIRE s. croncănit, croncănitură.

croncăní, croncănésc, vb. IV (reg.) 1. a umbla degeaba, a hoinări. 2. a striga. 3. a geme.