CONJUGARE, conjugări, s. f. 1. Acțiunea de a (se) conjuga și rezultatul ei. 2. Flexiunea verbului. ♦ Categorie de verbe cu aceeași terminație la infinitiv, care se conjugă în mod asemănător. 3. Fig. Îmbinare, împletire. 4. (Biol.) Forma cea mai simplă de fecundație, care constă în unirea temporară a două microorganisme. – V. conjuga.

conjugare sf [At: DA / Pl: ~gări / E: conjuga] 1 (Grm) Acțiune prin care se modifică formele unui verb după persoană, timp, mod și diateză Si: (înv) conjugație, flexiune. 2 Categorie de verbe cu aceeași terminație la infinitiv, care se conjugă în mod asemănător. 3 (Fig) Unire. 4 (Blg) Forma cea mai simplă de fecundație, care constă în unirea temporară a doi indivizi (la infuzori) sau a două celule (la unele alge), urmată de un schimb reciproc de substanțe nucleare.

* CONJUGARE sf. 1 📖 Faptul de a conjuga ¶ 2 📖 Totalitatea formelor pe care le poate avea un verb ¶ 3 📖 Fie-care din clasele în care se grupează verbele după terminațiunea lor (în spec. la infinitiv sau la indicativul prezent) ¶ 4 Forma cea mai simplă de reproducere sexuală; constă în unirea a două celule care dau naștere astfel unei alte celule.

CONJUGARE, conjugări, s. f. 1. Acțiunea de a (se) conjuga și rezultatul ei. 2. Flexiunea verbului. ♦ Categorie de verbe cu aceeași terminație la infinitiv, care se conjugă în mod asemănător. 3. Fig. Îmbinare, împletire. 4. (Biol.) Forma cea mai simplă de fecundație, care constă în unirea temporară a doi indivizi (la infuzori) sau a două celule (la unele alge), urmată de un schimb reciproc de substanțe nucleare. – V. conjuga.

CONJUGARE, conjugări, s. f. Acțiunea de a (s e) conjuga și rezultatul ei. 1. (Gram.) Modificarea formelor unui verb după persoană, număr, timp, mod și diateză, într-o înșirare metodică; flexiunea verbului. Conjugarea verbULui «a fi» este neregulată. ♦ Categorie de verbe cu aceeași terminație la infinitiv, care se conjugă în mod asemănător. Conjugarea a IV-a. 2. (Biol.) Forma cea mai simplă de fecundație la infuzori, prin unirea temporară a doi indivizi, urmată de un schimb reciproc de substanțe nucleare. 3. (Rar) Îmbinare, împletire. Securitatea Europei trebuie să se bazeze nu pe opunerea țărilor Europei occidentale țărilor Europei răsăritene, ci pe conjugarea eforturilor tuturor țărilor europene. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2832.

CONJUGARE, conjugări, s. f. Acțiunea de a (se) conjuga și rezultatul ei. 1. Flexiunea verbului. ♦ Categorie de verbe cu aceeași terminație la infinitiv, care se conjuga în mod asemănător. 2. Fig. (Rar) Îmbinare, împletire. 3. (Biol.) Forma cea mai simplă de fecundări la infuzori, prin unirea temporară a doi indivizi, urmată de un schimb reciproc de substanțe nucleare.

CONJUGARE s.f. 1. Totalitatea formelor flexionare ale unui verb. ♦ Fiecare dintre categoriile în care se împart verbele după terminația infinitivului. 2. (Rar) Îmbinare, unire. 3. (Bot.) Unirea gameților în procesul de fecundare. ♦ Mod de fecundație la infuzori prin unirea temporară a doi indivizi, urmată de un schimb reciproc de substanțe nucleare. ♦ Unirea cromozomilor în timpul meiozei. [<conjuga].

CONJUGARE s. f. 1. acțiunea de a (se) conjuga. ◊ flexiunea verbului. ◊ fiecare dintre categoriile în care se împart verbele după terminația infinitivului. 2. îmbinare, unire. 3. mod de înmulțire sexuală în care prin fuzionarea a doi gameți rezultă zigotul. ◊ împerechere a cromozomilor în cursul meiozei. (< conjuga)

CONJUGARE ~ări f. 1) v. A CONJUGA și A SE CONJUGA. 2) Categorie la verbe cu aceeași terminație la infinitiv care se conjugă în mod asemănător. 3) biol. (la infuzori, la unele alge) Mod de înmulțire bazat pe un schimb de substanță nucleară. ~ bacteriană. /< a conjuga

conjugare f. Gram. totalitatea formelor verbale după voci, moduri, timpuri, numere și persoane.

conjuga [At: PANN, E. V. 21/8 / Pzi: ~jug / E: fr conjuguer, lat conjugare] 1 vt (Iuz) A uni prin căsătorie. 2 vt (Grm) A modifica formele unui verb după persoană, timp, mod, diateză. 3 vr (D. verbe) A fi flexibil. 4 vr (Fig) A se îmbina.

* CONJUGA (-jug) vb. tr. 📖 A rosti sau a scrie în ordine gramaticală toate formele aceluiași verb [fr.].

* CONJUGAT adj. 1 📖 part. CONJUGA ¶ 2 🌿 Frunză ~ă, frunză compusă ale cărei foliole sînt dispuse perechi perechi, de o parte și de alta a pețiolului (🖼 1430) ¶ 3 📻 📐 ➕ Care corespund unul altuia în mod bine determinat: focare ~e, iperbole ~e.

* CONJUGAȚI('UN)E sf. = CONJUGARE.

CONJUGA, conjug, vb. I. 1. Tranz. (Gram.) A modifica formele unui verb după persoană, număr, timp, mod și diateză, într-o înșirare metodică. A conjuga un verb neregulat. ◊ Refl. (Despre verbe) A fi flexibil (după persoană, număr, timp etc.). Verbul «a avea» se conjugă la toate timpurile și la toate modurile. 2. Refl. (Rar) A se uni, a se îmbina, a se împleti. Stive de porumb și străvechi morminte se înșiră pe deasupra cîmpiei... și se conjugă între ele. BOGZA, C. O. 390.

CONJUGA, conjug, vb. I. 1. Tranz. A modifica formele unui verb după persoană, număr, timp, mod și diateză, într-o înșirare metodică. ♦ Refl. (Despre verbe) A fi flexibil. 2. Refl. Fig. (Rar) A se îmbina, a se împleti. – Fr. conjuguer (lat. lit. conjugare).

CONJUGA vb. I. 1. tr., refl. (Despre verbe) A(-și) modifica formele după persoană, număr, timp, mod și diateză. 2. tr., refl. (Fig.; rar) A (se) uni, a (se) îmbina, a (se) împleti. [P.i. conjug. / < fr. conjuguer, cf. lat. coniugare].

CONJUGA vb. tr., refl. 1. (despre verbe) a (se) modifica după persoană, număr, timp, mod și diateză. 2. a (se) uni, a (se) îmbina, a (se) împleti. (< fr. conjuguer, lat. coniugare)

A SE CONJUGA se conjugă intranz. 1) (despre verbe) A se modifica după categoriile gramaticale specifice (mod, timp, persoană, număr și diateză). 2) fig. A se uni într-o anumită ordine. /<fr. conjuguer, lat. conjugare

A CONJUGA conjug tranz. A face să se conjuge. /<fr. conjuguer, lat. conjugare

conjugà v. Gram. a reuni sau rosti în ordine gramaticală diferitele forme ale unui verb.

*conjúg, a -á v. tr. (lat. cónjugo, -áre, d. con-, împreună, și jugare, a uni. V. jug, înjug, ajung). Gram. Schimb un verb după formă, mod, timp, număr saŭ persoană, precum: fac, facĭ, face.

*conjugațiúne f. (lat. conjugátio, -ónis). Gram. Modu de a conjuga un verb. Clasă de verbe cu aceĭașĭ terminațiune la infinitiv. – Și -áție, dar ob. -áre.

conjugare s. f., g.-d. art. conjugării; pl. conjugări

conjugare s. f., g.-d. art. conjugării; pl. conjugări

conjugare s. f., g.-d. art. conjugării; pl. conjugări

conjugare, -gări.

conjuga (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. conjug, 2 sg. conjugi, 3 conjugă; conj. prez. 1 sg. să conjug, 3 să conjuge

conjuga (a ~) vb., ind. prez. 3 conjugă

conjuga vb., ind. prez. 1 sg. conjug, 3 sg. și pl. conjugă

conjuga (conjug, conjugat), vb. – 1. A modifica formele unui verb. – 2. A se combina, a se uni. Lat. coniugare (sec. XIX), asimilat lui a înjuga. – Der. conjugal, adj., din fr. conjugal.

CONJUGARE s. f. (< conjuga < fr. conjuguer, cf. lat. conjugare): 1. modificare a formei verbelor în raport cu categoriile gramaticale de persoană, număr, timp, mod și diateză. 2. categorie, clasă sau grupă de verbe rezultată dintr-o clasificare al cărei criteriu este terminația sau sufixul infinitivului scurt. Astfel: conjugarea I: grupă de verbe terminate la infinitivul scurt în -a (cânta); conjugarea a II-a: grupă de verbe terminate la infinitivul scurt în -ea (tăcea); conjugarea a III-a: grupă de verbe terminate la infinitivul scurt în -e (face); conjugarea a IV-a: grupă de verbe terminate la infinitivul scurt în -i sau -î (veni, coborî).

CONJUGARE s. v. îmbinare, împletire, unire.

conjugare s. v. ÎMBINARE. ÎMPLETIRE. UNIRE.

CONJUGA vb. v. îmbina, împleti, uni.

conjuga vb. v. ÎMBINA. ÎMPLETI. UNI.