cauc¹ sn [At: LB / P: ca-uc / V: ~că, căuc, cheuc / Pl: ~e / E: lat caucus] (Reg) 1 Vas de lemn (de frasin sau de paltin) ori de metal cu coadă, ca o lingură mare, cu care se scoate apă de băut dintr-un vas mai mare (găleată, doniță, hârdău). 2 Conținutul unui cauc (1). 3 Vasul împreună cu conținutul. 4 (Reg; îe) În tot șofeiu’ vrei să fie ~ Se zice când cineva e pretențios și leneș. 5 (Zid) Unealtă de zidărie nedefinită mai îndeaproape Vz căuș. 6 (Îrg; îf căuc) Sapă.

cauc³ sn [At: LET. I A. 81 / P: ca-uc / Pl: ~uce^[1] / E: tc kavuk] 1 Acoperământ de cap, făcut din pâslă, înalt și rotund, cu fundul lat, purtat de nobilii turci, de boieri, boieroaice și slugile boierești. 2 (Pan) Potcap purtat de călugări și călugărițe. modificată

cauc², ~ă a [At: VICIU, GL. / P: ca-uc / Pl: ~uci, ~uce / E: cf năuc] (Reg) Prost.

CAUC¹, cauce, s. n. 1. Acoperămînt de cap, înalt, rotund, făcut din pîslă, purtat în trecut de boieri și de femei, de boiernași și de cei care îi slujeau. Coana Frosa, în rochie cărămizie cu flori turcești, și cu cauc pe cap. BASSARABESCU, V. 46. La cap cu cauc... se primbla pe dinaintea băieților înarmat c-o vargă lungă. GHICA, S. 51. 2. Potcap purtat de călugări. Întîlni un călugăraș, îi dădu vestmintele ei și ii luă rasa și caucul lui. DELAVRANCEA, S. 258.

CAUC², cauce, s. n. (Rar) Căuș (1). (Poetic) Nori ca niște tauri minați să se adape cu lumină din caucul soarelui. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 122.

CAUC¹, cauce, s. n. 1. Potcap purtat de călugări. 2. (Înv.) Acoperămînt de cap, înalt și rotund, făcut din pîslă, pe care îl purtau unii boieri și femeile. – Tc. kauk.

CAUC², cauce, s. n. (Rar) Căuș. – Lat. caucus.

CAUC ~ce n. înv. Acoperământ pentru cap confecționat din pâslă, purtat de boieri. /<turc. kavuk

cauc n. Tr. căuș. [Cf. lat. medieval CAUCUS].

cauc n. căciulă înaltă cu partea de sus lată, purtată înainte de boieri, boierinași și de slugile boierești, mai târziu de neguțători, iar azi de călugări și călugărițe: un cauc oltenesc de hârșie neagră de miel FIL. [Turc. KAVUK].

caúc n., pl. e (turc. kauk, și kavuk, căcĭulă înaltă; ngr. kavúki, bg. akauk. V. dălcăuc). Un fel de căcĭulă țeapănă (înaltă și lată în fund) pe care o purtaŭ odinioară boĭeriĭ, apoĭ boĭerinașiĭ și slugile. Comănac, cuculion.

cáuc n., pl. e (lat. caucus, cupă). Vest. Căuș orĭ lingură mare de luat lichide orĭ făină. E un cuv. neauzit de mine, și de aceĭa nu-s sigur de acc. În rev. I. Crg. 2,210, e un ex. fără acc.: ĭa cu caucu apa din găleată. În Univ. 24,4,37; 12,4, e o coresp. din Dolj, unde scrie căúc, și atuncĭ are altă orig. V. chepcea, cĭorbalîc, polonic.

caucă sf vz cauc¹

căuc sn vz cauc¹

cheuc sn vz cauc

căúc, V. cáuc.

!cauc (potcap; vas) (înv., reg.) s. n., pl. cauce

cauc²/cauc² (vas) s. n., pl. cauce/ cauce

cauc¹ (potcap) s. n., pl. cauce

cauc (vas) s. n., pl. cauce

cauc (potcap) s. n., pl. cauce

CAUC s. v. căuș.

CAUC s. căuș, scafă, (Transilv.) șuflă, lingură de scos. (Cu ~ se scot cerealele din sac.)

cauc (-ce), s. n. – Linguroi, căuș; vas de scos apă. Lat. caucus (Densusianu, Hlr., 200; Pușcariu 323; Candrea-Dens., 294; REW 1773; DAR); cf. ngr. ϰαύϰος, ϰαύϰη sau ϰαυϰίον, alb. kafkë. Din același cuvînt, cu schimbare de suf. (ca în țîmburuc › țîmburuș), s-a obținut forma căuș, s. n. (linguroi, vas de scos apa, butoi; vas de lemn sau de metal, cu toartă lungă de care se ține, și cu care se ia apă de băut din fîntîni; linguroi folosit de zidari pentru var; paletă), cuvînt mai curent decît cel anterior. Identitatea ambelor cuvinte nu pare să fi fost remarcată, iar dicționarele le tratează de obicei separat. Cihac, II, 46, derivă cuvîntul căuș de la pol. kousz „vas, pahar”, rut. ka(v)uš (cf. Berneker 1594 și Scriban); însă cuvîntul sl., după Miklosich Wander., 21 provine din rom. De asemenea trebuie explicat prin rom. și rus. kooš, semnalat ca etimon posibil de Sanzewitsch 199, Philippide, Principii, 64, (urmat de Pușcariu, Dacor., III, 666 și DAR) pleacă de la lat. cavus, cu suf. -uș; în vreme ce Giuglea, Dacor., III, 619, indică gr. ϰάβος „măsură de capacitate pentru produse solide”. Pentru accepția de „paletă”, cf. lat. caucellus › fr. choisel, choiseau.

cauc (-ce), s. n. – Sapă. Sl. (sb., cr., slov.) kuka, cf. mag. kuka (Cihac, II, 46), probabil contaminat cu cauc „linguroi”.

cauc (-ce), s. n. – 1. Bonetă veche de fetru, cu fundul rotund. – 2. Potcap caracteristic al preoților ortodocși. Tc. ka(v)uk (Roesler 595; Șeineanu, II, 96; Lokotsch 1137; Meyer 183), cf. alb., sb. kauk, ngr. ϰαβούϰι. – Der. caucgiu, s. m. (fabricant și vînzător de cauce).

cauc³, -ă adj. (reg.) prost, năuc.

ACOPERĂMÎNT DE CAP. Subst. Pălărie, pălărioară (dim.), pălăriuță, clop (reg.); canotieră, sombrero; pălărie de paie, panama; cilindru (înv.), joben, gambetă (înv.), melon (rar); petas (ist.); bicorn, tricorn, șleapcă (reg.); cauc, calpac (înv.), potcap, potcapic (rar), camilafcă, culion (înv.); pălărie de damă, pălărioară, tocă, baretă (rar). Căciulă, căciuliță (dim.), căciuloi (augm.), cușmă (reg.), țurcă, țurcană, tombateră (înv.), chiulaf (înv.), ișlic (înv.), ișlicel (dim., înv.), gugiuman (înv.), cucă (înv.). Chipiu, șapcă, ceapcă (rar), tiulercă (reg.), capelă, capeluță (dim.), caschetă, ceacău (reg.). Coif, cască, chivără (înv.). Beretă, bască; turban, turbulan (înv.), tulpan (rar), cealma (înv.); scufie, scufă, scufiță (dim.), ceapsă (reg.), tichie, tichiuță (dim.), bonetă, bonețică (dim.), căiță (reg.); fes. Basma, băsmăluță (dim.), cimber (reg.), batic, năframă, năfrămioară (dim.), năfrămuță, năfrămiță, cîrpă (rar), cîrpușoară (dim.), broboadă, bariș, bertă (reg.), maramă, mărămuță (rar), mărămioară (dim.,: rar), pînzătură (reg.), testemel (pop.), tulpan, tulpănaș (dim.), legătură, felegă (reg.), grimea (reg.), grimeluță (dim., reg.), casîncă (reg.), peșchir (înv. și reg.), vil, voal, vîlnic, potilat (reg.), hobot (reg.). Vb. A purta pălărie (șapcă, căciulă), a avea ceva în (pe) cap; a(-și) pune ceva în (pe) cap, a-și acoperi capul, a se lega (cu ceva) la cap, a (se) îmbrobodi, a-și scoate pălăria (căciula etc.), a se descoperi; a se dezbrobodi. V. îmbrăcare, îmbrăcăminte, obiecte de îmbrăcăminte.

căuc, căuce, s.n. (reg.) Linguroi; vas de scos apă: „Căucele, lucrate cu migală, dintr-o singură bucată de lemn de paltin, erau folosite pentru băut apă” (Mirescu, 2006: 128). – Lat. caucus (DLRM, MDA).

căuc, căuce, s.n. – (reg.) Linguroi; vas de scos apă: „Căucele, lucrate cu migală, dintr-o singură bucată de lemn de paltin, erau folosite pentru băut apă. Prinse în curea sau așezate în traistă, (…) au o formă rotundă la găvan și o arcuire elegantă la coadă, evitându-se linia dreaptă” (Mirescu, 2006: 128). – Lat. caucus (Șăineanu, Densusianu, Pușcariu, DA, cf. DER; DLRM, MDA).

căuc, căuce, s.n. – Linguroi; vas de scos apă: „Căucele, lucrate cu migală, dintr-o singură bucată de lemn de paltin, erau folosite pentru băut apă. Prinse în curea sau așezate în traistă, (…) au o formă rotundă la găvan și o arcuire elegantă la coadă, evitându-se linia dreaptă” (Mirescu 2006: 128). – Lat. caucus (Densusianu, Pușcariu, DA cf. DER); Cf. gr. kaukh.

CAUC subst. 1. Cauca mold. (Sd VI 143). 2. Căucelești s., < caucel, azi Căciulești (C 10 Ștef 12).