CAȚĂ², cațe, s. f. (Fam.) Persoană rea și cicălitoare. – Cf. cața.

cață¹ sf [At: PANN, P. V. III, 144/2 / Pl: ~țe / E: ns cf acăța] (Reg) 1 Băț lung cu cârlig la vârf, cu care ciobanii prind oile. 2 (Îe) A prinde sau a umbla cu ~ța A minți pe cineva. 3 (Îe) A sta ~ înaintea cuiva A sta drept (de frică, de respect).

cață² sf [At: LM / Pl: ~țe / E: ns cf cața] 1 Persoană rea și cicălitoare Si: (pfm) cicală, cicălitor. 2 (Îe) A se pune ~ pe capul cuiva A stărui mult pe lângă cineva.

cățăl sm vz cățel

cățel sm [At: ANON. CAR. / V: ~țăl / Pl: ~ei / E: ml catellus] 1 Pui de câine (de curând născut, care încă suge). 2-3 (Pan; șhp) Câine (mic). 4 (Îe; îlav) (A pleca) cu ~, cu purcel (A pleca) cu întreaga familie și cu tot ce are. 5 (Îs) Ușa ~ului Ușă secretă. 6 (Zlg; îc) ~ul-pământului Orbeț (Spalax microphthalmus). 7 (Zlg; îc) ~-de-mare Corosbină (Blennius sanguinolentus). 8 (Zlg; îc) ~-de-frasin (sau ~ul-frasinului) Cantaridă (Lytta vesicatoria). 9 (Îe) A asculta la ~ul-pământului A dormi adânc. 10 (Îae) A fi mort. 11 (Pan) Pui de orice alt animal (sălbatic) care seamănă cu câinele (lup, urs, vulpe etc.). 12 (Fig) Om lingușitor și fără scrupule. 13 (Fig) Expresie de dezmierdare adresată unui copil. 14 (Ent) Larvă de albină. 15 (Med; pop; șîc ~ei (-de-turbă) Boală la om (sau la vite) sub forma unor bășicuțe ce se fac sub limbă, primăvara. 16 (Med; pop; îae) Vine de sub limbă, pe care sunt înșirate mai multe formațiuni. 17 (Îe) A-i face cuiva ~ei pe inimă A-l supăra rău. 18 (Bot; mpl) Parte a unei căpățâni de usturoi. 19 (Țes; Ban) La râșchiat, unitate de măsură a firelor din motcă, egală cu 20 de jerbe (sau cu 60 de fire). 20 Dinte aflat la coada coasei, perpendicular pe aceasta, care intră într-o scobitură. 21 (Îdt) Parte în care intră veriga unei uși. 22-23 Parte (crestată) a cheii, care intră în gaura cheii. 24 (Țes) Scândurică cu crestături folosită pentru a opri sulurile războiului de țesut să dea înapoi Si: cordenci, cripalcă, piedică, proptar, răzuș, scară, scaun, tocălie. 25 (La construcții) Butuc pe care se sprijină o parte orizontală a unei mașini motrice care transmite mișcarea. 26 Capăt al unui stâlp, cioplit pentru a intra în scobitura altui lemn. 27 Zimț. 28 Trăgătoare care se întrebuințează la descălțatul cizmelor Si: slugă. 29 Stâlp. 30 (Trs; Mol) Piesă de metal găurită. 31 (Mol) Fire de barbă lăsate să crească numai sub buza inferioară Si: muscă. 32 (Ast; pop) Câinele-mic. corectat(ă)

câță sf [At: MARIAN, O. II, 273 / Pl: ~țe / E: nct] (Olt) Bibilică.

câție² sf vz câță

CAȚĂ¹ (pl. -ți) sf. 🐑 Băț lung cu un cîrlig la capăt, cu care ciobanul prinde oile de picior (🖼 988): Mă băgai la ciobani slugă, îmi deteră ~, glugă (ALECS.-P.); (P): a umbla cu cața, a căuta să înșele ¶ 2 Ⓕ adv. A sta ~,a nu se urni din loc, a sta ca înfipt într’un loc; a se pune ~ pe capul cuiva, a se ținea scaiu de cineva, stăruind din răsputeri [acăța].

CAȚĂ² (pl. -țe) sf. F 1 Gură rea, supărătoare, cicălitoare: nu-ți mai tace cața ¶ 2 Persoană rea și cicălitoare, căreia nu-i mai tace gura ¶ 3 ⊕ Procuror [cața!].

CĂȚEL (pl. -ței) sm.1 🐒 Cîine mic, puiu de cîine, cîine de curînd născut; F (P): cu ~, cu purcel, cu tot calabalîcul, cu tot ce are, cu toți ai casei; n’are nici ~ nici purcel, n’are pe nimeni, e fără familie, fără copii ¶ 2 Ⓕ Lingușitor josnic ¶ 3 🐒 Puiu de fiară sălbatecă: ~ de lup, de urs, de vulpe ¶ 4 🐒 CĂȚELUL-PĂMÎNTULUI, animal mamifer, din ordinul rozătoarelor, care trăește sub pămînt unde-și sapă galerii, foarte complicate; corpul lui, ce seamănă cu al cîrtiței, e greoiu; capul e mare, n’are urechi, iar ochii, ascunși sub piele, nu se văd de loc (Spalax typhlus) (🖼 990) ¶ 5 🐙 Larva albinei ¶ 6 🐙 ~UL-FRASINILOR = GÎNDAC-DE-TURBĂ ¶ 7 🌿 Unul din firele din care e alcătuită căpățîna de usturoiu ¶ 8 Băn. Parte dintr’un scul sau motcă, alcătuită din 60 de fire sau 20 de „verbe” (LIUB.) ¶ 9 Băn. 💒 Fie-care din stîlpii sau furcile casei (LIUB.) ¶ 10 🚜 = MĂSEA 3 ¶ 11 pl. 🩺 Bubulițe mici ce se formează în jurul unui buboiu ¶ 12 🩺 CĂȚEI-DE-TURBĂ, niște bășicuțe mici, ca spuzeala, ce se formează sub limbă [lat. catĕllus].

CĂȚELUȘ sm. dim. CĂȚEL.

CÎȚĂ (pl. -țe) sf. 🐦 = BIBILICĂ.

❍ȚINC¹, ȚÎNC sm. Mold. 1 🐒 ‡Puiul unei fiare sălbatice; cățel: țincii leului (CANT.) ¶ 2 🐒 ~UL-PĂMÎNTULUI = CĂȚELUL-PĂMÎNTULUI ¶ 8 F iron. Copilaș, băiețaș; piciu: vezi dumneata țincul cum te-a cunoscut, zise conu Alecu (D.-ZAMF.); pe cățeaua asta voiu s’o taiu în patru bucăți împreună cu țincul ei (NEGR.); un țînc... scobora niște capre de vale (VLAH.) [ung. cenk].

CAȚĂ², cațe, s. f. (Fam.) Persoană rea și cicălitoare. – Cf. cața.

CAȚĂ², cațe, s. f. (Familiar) Persoană rea și cicălitoare, care vorbește într-una (bîrfind), căreia nu-i mai tace gura; gură rea. Pascu nu știa cum s-o împace, dar oloaga se holba la el – cață cu plisc. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 131. ◊ Expr. A se pune cap pe capul cuiva = a stărui mult pe lîngă cineva.

CAȚĂ¹, cațe, s. f. (Regional) Băț lung cu un cîrlig la vîrf, cu care ciobanii prind oile. Ia cară-te cu bine, Pîn’ nu-ncarc cața pe tine. PANN, P. V. III 144. Chiar cu-n lup de mă-ntîlnesc, Cu-această cață îl lovesc. TEODORESCU, P. P. 111. – Pl. și: căți (TEODORESCU, P. P. 75).

CĂȚEL, căței, s. m. I. 1. Pui de cîine. Luînd doi căței de la o cățea ce fătase de curînd, îi arătă doamnei sale. ISPIRESCU, L. 64. ◊ Expr. Cu cățel, cu purcel = cu toată familia și cu întreg avutul. A plecat cu cățel, cu purcel. ♦ Puiul unor animale sălbatice asemănătoare cu cîinele. Cățel de lup. 2. Fig. Om lingușitor și fără scrupule, dispus să facă orice. Unul ca Pascu și ca Mănescu, ca Ifrim și toți cățeii subprefectului... unii ca aceștia serbarea noastră n-au s-o tulbure. GALAN, Z. R. 27. 3. Compuse: cățelul-pămîntului = nume generic dat mai multor familii de animale din ordinul rozătoarelor, care trăiesc sub pămînt. Ceilalți cîni, care erau slobozi, începură să latre... – Se vede c-au dat de cățelul-pămîntului, ori au simțit vreo vulpe. SLAVICI, O. I 125. (Poetic) În codri-adînci cățelul-pămîntului tot latră, Lătrat cu glas de zimbru, răsună în urechi. EMINESCU, O. I 93; cățel-de-frasin sau cățelul-frasinului = cantaridă. II. Fiecare dintre bucățile care compun căpățîna de usturoi. Moșneagul se opri un moment din curățit cățeii de usturoi și mă privi nedumerit, fără să-mi răspundă. HOGAȘ, M. N. 66. Vreo cîțiva căței de usturoi și vreo două cepe. Atîta era tot în casă. CONTEMPORANUL, III 922.

CAȚĂ², cațe, s. f. (Fam.) Persoană rea și cicălitoare. – Din cața.

CAȚĂ¹, cațe, s. f. (Reg.) Băț lung cu cîrlig la vîrf, cu care ciobanii prind oile. – Postverbal al lui [a]căța.

CĂȚEL, căței, s. m. I. 1. Pui de cîine; p. ext. pui de animal sălbatic (asemănător cu cîinele). ◊ Expr. Cu cățel, cu purcel = cu toată familia și cu întreg avutul. 2. Fig. Om lingușitor și fără scrupule, dispus să facă orice. 3. Compuse: cățelul-pămîntului = nume generic dat mai multor familii de animale din ordinul rozătoarelor, care trăiesc sub pămînt; cățel-de-frasin sau cățelul-frasinului = cantaridă. II. Fiecare dintre părțile care compun căpățîna de usturoi. – Lat. catellus.

CAȚĂ² ~e f. pop. Persoană răutăcioasă și sâcâitoare. /Din cața

CAȚĂ¹ ~e f. pop. Unealtă constând dintr-un băț lung cu cârlig la vârf, cu care ciobanii prind oile. /v. a agăța

CĂȚEL ~i m. 1) Pui de câine. ◊ Cu ~ (și) cu purcel cu toți ai casei; cu toate catrafusele. 2) Pui de animal sălbatic asemănător câinelui. 3): ~ de usturoi fiecare dintre bucățelele de usturoi care formează căpățâna. /<lat. cattellus

cață f. băț lung, cu un cârlig la un capăt, cu care ciobanul prinde oile: și mocanii (își beau) turmele, rămânând cu cațele POP.; a umbla cu cața, a înșela pe cineva, a prinde cu vorba (cum ciobanul prinde oaia cu cața): să nu mai umbli cu cața si să-mi amărăști vieața PANN. [Abstras din *cățare (v. acățà. cățărà) = lat. CAPTIARE].

cață-ceartă m. gâlcevitor, buclucaș.

cățel m. 1. câine mic: cu cățel și cu purcel, cu tot ce are; 2 puiu de fiară: căței de vulpe; 3. cățelu-pământului, animal mărunt (mai mic de 25 cm.), din ordinul rozătoarelor, vioiu și sprinten, din a cărui blană se fac căptușeli (Spermophilus citilus): în codrii adânci cățelu-pământului tot latră EM.; 4. oul sau puiul de albină; 5. bulbi mici sau fire din rădăcina usturoiului; 6. dinte în broasca ușii sau la rădăcina coasei; 7. Mold. scândurică ale cării crestături opresc bețele ca sulurile răsboiului să nu dea înapoi; 8. pl. bube mici ce se fac în jurul unui absces; 9. fig. lingușitor josnic, [Lat. CATELLUS; sensurile 4, 5 și 8 pornesc dela noțiunea de «puiu de fiară», generalizat; 6 și 7 fac aluziune la colții animalului, iar 9 la firea-i servilă (v. câine)].

câță f. 1. Zool. bibilică; 2. fig. gură rea. [V. cața!].

cáță f., pl. e (subst. verbal d. lat. captiare, format din captio, prindere, de unde și it. caccia, fr. chasse, sp. caza, pg. caça. V. cățuĭe, acăț, cațăr, captez). Bîtă lungă cĭobănească cu capătu’ncovoĭat de prins oile. Furcă cu dințĭ încovoĭați de amestecat borhotu cu șișca (Bc.). Fig. Om care se tot ține după tine și de care nu poțĭ scăpa. Adv. A te ținea cață de cineva, a te ținea gîrbă, lipcă, scaĭ (ca să-țĭ dea ceva).

cățél m., pl. eĭ (lat. catĕllus, it. catello, fr. cheau, sp. cadillo. D. rom. vine ung. kecel). Cîne mic, fie puĭ, fie coteĭ. (Se zice și despre puiĭ de lup orĭ de vulpe). Fig. Om lingușitor, om de casa cuĭva. Larvă de albină. Est. Mîner de cosie, de coporîĭe. Fam. Iron. Cu cățel, cu purcel, cu toată pojijia, cu toțĭ aĭ tăĭ și cu bagaju. A nu avea nicĭ cățel, nicĭ purcel, a nu avea familie, a fi liber. Un cățel de usturoĭ (ca ngr. selida), un fir din bulbu usturoĭuluĭ (V. baĭb). Cățelu (orĭ țîncu) pămîntuluĭ, un fel de cîrtiță năhutie maĭ mare (spalax), care prezentă 11 speciĭ, dintre care 5 în România (BSG. 1933, 412). Cățeĭ de turbă, un fel de beșicuțe care se fac supt limbă.

cîță f., pl. e (imit. de la strigătu eĭ). Olt. Pichire, bibilică.

píchire și píche (Mold.) și pícură (Bucov.) f., pl. ĭ (d. pic-pic orĭ picat-picat, păcat-păcat, strigătu acesteĭ păsărĭ. Cp. cu it. picchio, cĭocănitoare; rus. pikatĭ, ceh. pikati, a piui). O pasăre galinacee domestică cu penele cenușiĭ închise pătate cu picățele albe rătunde (númida meléagris). Pichirea e mare cît găina și are o creastă foarte dură. Oŭăle eĭ îs mult maĭ dure de cît ale găiniĭ, și de aceĭa se și clocesc în maĭ mult timp (patru săptămînĭ). Ĭa e originară din Africa, dar e aclimatată peste tot pămîntu. În Munt. se numește bibilică, în Olt. cîță, în Bucov. și pantarcă. Spanioliĭ o numesc pintada, adică „pictată”, din cauza regularitățiĭ picățelelor eĭ. După mitologia grecească pichirile-s surorile erouluĭ Meleagru, pe care ele l-aŭ plîns așa de mult la moarte, în cît Diana, de milă, le-a prefăcut în pichirĭ, ĭar picățelele albe și rătunde de pe penele lor reprezentă lacrămile pe care le-aŭ vărsat ele.

cață (fam.) s. f., g.-d. art. caței; pl. cațe

cățel s. m., pl. căței, art. cățeii

cățel-de-frasin (insectă) s. m., pl. căței-de-frasin, art. cățeii-de-frasin

cățel-de-mare (pește) s. m., pl. căței-de-mare, art. cățeii-de-mare

cățelul-frasinului (insectă) s. m. art.

cățelul-pământului (rozător) s. m. art.

cață (fam.) s. f., g.-d. art. caței; pl. cațe

cățel s. m., pl. căței, art. cățeii

cățel-de-frasin (insectă) s. m., pl. căței-de-frasin

!cățel-de-mare (pește) s. m., pl. căței-de-mare

cățelul-frasinului (insectă) s. m. art.

cățelul-pământului (rozător) s. m. art., pl. cățeii-pământului

cață (băț, persoană rea) s. f., g.-d. art. caței; pl. cațe

cățel s. m., pl. căței, art. cățeii

cățel-de-frasin/cățelul-frasinului s. m.

cățel-de-mare s. m.

cățelul-pământului s. m., pl. cățeii-pământului

cățelul-pământului, cățeii-pământului pl.

cățel (căței), s. m. – 1. Pui de cîine. – 2. Pui de animal din familia canidelor. – 3. Adulator, lingușitor. – 4. Larvă de albină, viespe sau furnică. – 5. Gaură în mînerul coasei, în care se fixează lama acesteia. – 6. Parte ce se desprinde din căpățîna de usturoi. – 7. Parte a cheii care intră în broască. – 8. Frînă la războiul de țesut, care împiedică mișcarea de recul a sulului de urzeală. – 9. Montant de ușă. – 10. Stîlp, coloană, suport vertical destinat să susțină o greutate. – 11. Trăgătoare de cizme. – 12. (Arg.) Avocat, apărător. – Mr. cătsăl; megl. cătsǫl. Lat. catellus (Pușcariu 314; Candrea-Dens., 273; REW 1763; Șeineanu, Chien, DAR); cf. it. catello, v. prov. cadel, fr. chiot, cat. cadell, arag. cadillo, gal. cadelo. Hasdeu, Cuv. Bătrîni, I, 274, pleca de la catullus, cf. Corominas, I, 569. Accepția 6 ar reprezenta după Pușcariu, Lat. ti, 10 și Pușcariu 315, lat. cap(i)tellum; însă la această opinie pare a se renunța în DAR, și nu se justifică, dacă se are în vedere sensul der. cățeli, și accepția identică a it. cacchio „germen”, abruz. kakkye „sfert de nucă”, fr. caïeu „bulb”, care pleacă de la același cuvînt lat. Der. cățelandru, s. m. (cățel, pui de cîine); cățelește, adv. (precum cîinii); cățeli (var. cățela), vb. (a fi în călduri; despre animale, a se împerechea; a se multiplica; despre plantele cu bulb, a da lăstari; despre albine, a ieși din larvă), cuvînt pe care Koerting 2021 și Graur, Rom., LV, 251 îl derivă greșit de la lat. cattullire (cf. Densusianu, Rom., XXXIII, 276 și Graur, BL, VI, 145), și care ar putea reprezenta lat. catillare, glosat de Du Cange „per alienas domos girare, tractum a catulis”. Din rom. provine mag. kecel (Candrea, Elemente, 405; Edelspacher 16).

cață, cațe s. f. 1. (pop.) v. capră (2.) 2. personaj feminin din romanele și filmele polițiste, care, sub masca ingenuității, ascunde un caracter infam.

cu cățel, cu purcel expr. cu toții, cu toată familia.

tacă-ți cața! / fleanca! / gura! / leoarba! / pliscul! expr. (vulg.) taci!, liniște!, încetează!

CĂȚEL s. 1. (ZOOL.) (în limbajul copiilor) cuțu. 2. (TEHN.) cordenci, (reg.) cripalcă, piedică, proptar, răzuș, scară, scaun, tocălie. (~ la războiul de țesut.)

CĂȚEL s. v. cheotoare, măsea, pui, trăgătoare.

CĂȚEL-DE-MARE s. v. corosbină.

CĂȚELUL s. art. v. câinele-mic.

CĂȚELUL-FRASINULUI s. v. cantaridă, gândac de frasin.

CĂȚELUL-PĂMÂNTULUI s. v. orbete.

CÂȚĂ s. v. bibilică.

cățel s. v. CHEOTOARE. MĂSEA. PUI. TRĂGĂTOARE.

CĂȚEL s. l. (ZOOL.) cuțu. 2. (TEHN.) cordenci, (reg.) cripalcă, piedică, proptar, răzuș, scară, scaun, tocălie. (~ la războiul de țesut.)

cățel-de-mare s. v. COROSBINĂ.

cățelul s. art. v. CÎINELE-MIC.

cățelul-frasinului s. v. CANTARIDĂ. GÎNDAC-DE-FRASIN.

cățelul-pămîntului s. v. ORBETE.

cîță s. v. BIBILICĂ.

Cățel ≠ dulău

Egalitate, dar nu pentru căței – în fabula Cîinele și cățelul de Grigore Alexandrescu, dulăul de curte Samson, combătînd mîndria unor animale care se consideră „nobile”, pledează pentru egalitate între dobitoace: cîinii să fie deopotrivă cu leii, urșii, lupii etc. Cățelul Samurache, auzind acest lucru, aprobă bucuros: „Simțămîntul vostru îl cinstesc, frații mei”. „Noi, frații tăi?” – răspunde dulăul plin de mînie… „Adevărat vorbeam Că nu iubesc mîndria, și că urăsc pe lei, Că voi egalitate, dar nu pentru căței”. LIT.

CĂȚEL s. m. (Trans. S) Pui de orice animal sălbatic. Spre cățelul leului și a bălaurului vei călca. PS 1651, 194^r; cf. F 1693, 44^v. Etimologie: lat. catellus. Cf. ț î n c.

cață, cațe, s.f. (reg.) Băț lung, cu un cârlig la un capăt. ■ (top.) Cața, tarla în hotarul orașului Seini, pe malul Someșului, în dreptul satului Roșiori. Bătrânii spun că pe aceste locuri era o pădure seculară de stejari, cu tulpini atât de groase, încât trebuiau cinci oameni să le cuprindă. Și azi Someșul dezgroapă, săpând în maluri, trunchiuri uriașe, aproape carbonizate. Legenda spune că în pădurea din Cața trăia o fată înaltă și voinică: Fata Cații sau Fata Pădurii (Zinir, 2003: 62-63). – Cf. acăța (DEX, MDA); postverbal a lui (a)căța (Scriban, DLRM); cuv. autohton (Russu). ■ Cuv. rom. > ucr. kaca „bîtă” (Candrea, după DER).

cățel, căței, s.m. 1. Parte dintr-o căpățână de usturoi. 2. (la constr.) Locul de îmbinare, printr-un șanț cioplit, a două bârne. 3. În căței = mod de îmbinare a bârnelor unei construcții. 4. Vagonet de lemn (v. hont¹). – Lat. catellus „cățeluș” (DLRM, MDA). ■ Cuv rom. > magh. kecel (Candrea, Edelspacher, după DER).

cață, s.f. – (reg.) Băț lung, cu un cârlig la un capăt. ♦ (top.) Cața, tarla în hotarul orașului Seini, pe malul Someșului, în dreptul satului Roșiori. Bătrânii spun că pe aceste locuri era o pădure seculară de stejari. În această pădure erau copaci cu tulpini atât de groase, încât trebuiau cinci oameni să le cuprindă. Și azi Someșul dezgroapă, săpând în maluri, trunchiuri uriașe, aproape carbonizate. Legenda spune că în pădurea din Cața trăia o fată înaltă și voinică: Fata Cații sau Fata Pădurii (Zinir, 2003: 62-63). – Cf. acăța (DEX, MDA); postverbal a lui (a)căța (< lat. captiare) (Șăineanu, Scriban, DLRM); cuv. autohton (Russu). Cuv. rom. > ucr. kaca „bîtă” (Candrea, cf. DER).

cățel, căței, s.m. – 1. (bot.) Parte dintr-o căpățână de usturoi. 2. (la constr.) Locul de îmbinare, printr-un șanț cioplit, a două bârne (Biserica Albă). 3. În căței = mod de îmbinare a bârnelor unei construcții (Biserica Albă, Apșa de Jos). 4. Vagonet de lemn (v. hont¹). – Lat. catellus „cățeluș” (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, CDDE, cf. DER; DLRM, MDA). Cuv rom. > magh. kecel (Candrea, Edelspacher, cf. DER).