6 intrări

58 de definiții

din care

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

CĂRA, car, vb. I. 1. Tranz. A duce ceva dintr-un loc în altul; a transporta (în cantități mari). ◊ Expr. A căra apa cu ciurul = a munci în gol, a se agita fără rezultat. A căra cuiva (la) pumni (sau palme, gârbace etc.) = a da cuiva multe lovituri cu pumnul (sau cu palma, cu biciul etc.), a bate zdravăn pe cineva. A-l căra (pe cineva) păcatele = a se lăsa dus, târât oarecum fără voie. 2. Refl. (Rar) A se duce dintr-un loc în altul. ♦ (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se cărăbăni. – Lat. *carrare.

CĂRA, car, vb. I. 1. Tranz. A duce ceva dintr-un loc în altul; a transporta (în cantități mari). ◊ Expr. A căra apa cu ciurul = a munci în gol, a se agita fără rezultat. A căra cuiva (la) pumni (sau palme, gârbace etc.) = a da cuiva multe lovituri cu pumnul (sau cu palma, cu biciul etc.), a bate zdravăn pe cineva. A-l căra (pe cineva) păcatele = a se lăsa dus, târât oarecum fără voie. 2. Refl. (Rar) A se duce dintr-un loc în altul. ♦ (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se cărăbăni. – Lat. *carrare.

CÂR interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită sunetul caracteristic scos de unele păsări (ciori, găini etc.); strigăt cu care se alungă unele păsări. ◊ Expr. (Adverbial sau substantivat) Câr-mâr = (cu) ceartă, (cu) tocmeală. Că-i câr, că-i mâr, se zice când cineva se încurcă în explicații neconvingătoare, contradictorii, mincinoase. – Onomatopee.

CÂR interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită sunetul caracteristic scos de unele păsări (ciori, găini etc.); strigăt cu care se alungă unele păsări. ◊ Expr. (Adverbial sau substantivat) Câr-mâr = (cu) ceartă, (cu) tocmeală. Că-i câr, că-i mâr, se zice când cineva se încurcă în explicații neconvingătoare, contradictorii, mincinoase. – Onomatopee.

CÂ s. f. (Pop.; în expr.) A se ține de câra cuiva = a stărui pe lângă cineva, a depune insistențe pentru a determina pe cineva să facă un lucru. A fi în câră cu cineva = a fi în ceartă, în dușmănie cu cineva. – Din cârâi (derivat regresiv).

CÂ s. f. (Pop.; în expr.) A se ține de câra cuiva = a stărui pe lângă cineva, a depune insistențe pentru a determina pe cineva să facă un lucru. A fi în câră cu cineva = a fi în ceartă, în dușmănie cu cineva. – Din cârâi (derivat regresiv).

căra [At: DOSOFTEI, V. S. 9/2 / V: (reg) ca~ / Pzi: car / E: ml *carrare] 1 vt A duce ceva dintr-un loc în altul Si: (fam) a cărăbăni (2). 2 vt A transporta (în cantități mari). 3 vt (Pop; îe) A ~ apa cu ciurul A munci în gol, fără rezultat. 4 vt (Îvp; îe) Cară apă Ia ceilalți Se zice în glumă despre copiii mai mici sau mai slabi decât frații lor. 5-6 vti (Pfm; îe) A ~ cuiva (la) pumni (sau palme, gârbace etc.) A da cuiva mai multe lovituri cu pumnul (sau cu palma, cu biciul etc.). 7 vt (Pop; îe) A-I ~ păcatele A se lăsa dus, târât fără voie. 8-9 vt (Pfm; îe) A ~ mereu la gură A bea (sau a mânca) prea mult. 10 vt (Spc) A fura (în cantități mari). 11-12 vtr (Înv) A (se) plimba (cu căruța, cu trăsura, cu mașina etc.) Si: a {se) căruța (1). 13 vr (Înv) A se duce repede (după ceva sau cineva) Si: (îvp) a se repezi. 14 vr A se duce dintr-un loc în altul. 15-16 vr (Fam) A pleca repede (și pe furiș) de undeva Si: (pfm) a se cărăbăni (1), a o tuli, a o șterge. 17 vr (D. oameni, vite etc.; înv) A se mișca încet, greoi Si: a se târî.

câr i [At: CANTEMIR, IST. 117 / V: car, câra (-mâra), gâr(a) (-mâra), gări (mâr), cârc (mârc) / P: de obicei cu r prelungit / E: fo cf gar, hâr, cârâi] 1 (Adesea repetat) Cuvânt care imită sunetul caracteristic scos de unele păsări (ciori, găini etc.) 2 (Adesea repetat) Strigăt cu care se alungă unele păsări. 3 (Îlav) Cu ~ Cu ceartă. 4 (Îal) Cu tocmeală. 5 (Îe) Că-i ~, că-i mâr Se zice când cineva se încurcă în explicații neconvingătoare, contradictorii, mincinoase.

câ sf [At: DDRF / V: gâ~ / Pl: nct / E: dr cărâi] (Pop) 1 Cicăleală. 2 Ceartă continuă. 3 (Îe) A se ține de ~ra cuiva A stărui pe lângă cineva să facă un lucru. 4 (Îe) A fi în ~ cu cineva A fi în ceartă, în dușmănie cu cineva. modificată

CĂRA, car, vb. I. 1. Tranz. (Complementul indică un obiect, de obicei o povară, o încărcătură) A duce dintr-un loc în altul, a transporta (cu ajutorul unui vehicul sau al unui animal de povară). Fără boi nu pot căra porumbul de pe cîmp. BOGZA, C. O. 363. Să cărăm fin pentru boi. ALECSANDRI, P. P. 258. ◊ Absol. Unii secerau, alții legau snopi... alții cărau, alții durau girezi. CREANGĂ, P. 158. Am lăsat o mînzișoară, Să-și care cu ea la moară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 291. ◊ (Lucrarea se face sau se subînțelege că se face cu brațele, cu spinarea etc.) Cei ce căraseră lăzile cu struguri la camion stăteau lîngă felinar. DUMITRIU, N. 259. Mi-am cărat așternutul afară în cerdac, m-am culcat și am încercat să adorm. SADOVEANU, N. F. 57. Căra cu spinarea geamandanele călătorilor de la debarcader la otelul din față. BART, E. 36. Îl puse să lucreze la pămînt, să care apă, să ude florile. ISPIRESCU, L. 150. ◊ Expr. A căra apă cu ciurul = a face o muncă zadarnică, a depune eforturi fără rezultat. ◊ (Prin analogie, subiectul este un animal) Cînd porcii cară paie-n gură la culcuș, are să fie frig. ȘEZ. IV 119. 2. Tranz. A transporta în cantități mari. Au strîns o mulțime de ouă... și tot le căra la tîrg de le vindea. SBIERA, P. 249. Băiatul... căra banii în bordei. ȘEZ. III 96. ◊ (Poetic) După ce ai trecut prin vad Bistricioara mîloasă și iute, care-și cară din țara ungurească undele, după ce ai lăsat îndărăt sătișorul Călugăreni, poteca nu mai înfățișează de o parte decît o rîpă adîncă. RUSSO, O. 106. ◊ (Transportul se face cu forța sau pe furiș, cu scopul însușirii unor bunuri străine) Să car la noi Averile de la voi. ALECSANDRI, P. P. 78. ◊ Absol. (Familiar) Începu a ticsi mereu în gură, pîn’ ce nu mai încăpu, Și tot cară, tot mănîncă. CONTEMPORANUL, I 162. ◊ Expr. A căra cuiva (la) pumni (sau palme, gîrbace etc.) sau (absol.) a căra în cineva = a bate pe cineva foarte tare. Începe să-i care la pumni în cap. CARAGIALE, O. II 43. Radu și Dinu tăbărîseră pe ea și-i cărau la pumni. VLAHUȚĂ, la TDRG. Începe să-i care... gîrbace-ndesate. PANN, P. V. II 101. Ciobanul începu a căra cu bîta în burduf. ȘEZ. V 84. 3. Tranz. (Rar, cu privire la persoane) A plimba cu un vehicul. Că și el are drăguță, O cară vara-n căruță Și iarna în săniuță. HODOȘ, P. P. 178. ◊ Expr. A-l căra (pe cineva) păcatul = a se lăsa dus, împins, tîrît oarecum fără voie (de obicei la o acțiune rea). Cine știe pe unde l-or mai căra păcatele! VLAHUȚĂ, la TDRG. 4. Refl. (Rar, despre oameni) A se duce dintr-un lcc în altul (pe jos sau cu un mijloc de locomoție). Într-o zi, fiind tîrg devale, a-nceput dis-de-dimineață să se care într-acolo lume după lume de la deal. CARAGIALE, P. 51. De pe murg descălecă Și în crîșmă se cără. ȘEZ. IV 8. Eu murgu nu ți-oi da, Că n-am cu ce mă căra. SEVASTOS, C. 308. ♦ (Familiar, mai ales la imperativ, adesea cu un ton amenințător) A pleca cît mai repede; a se cărăbăni, a o șterge. La prima stație te dai jos și te cari. DUMITRIU, B. F. 7. Ridică masa și te cară de aci! ISPIRESCU, L. 356. Ia cofă albă-n mînă Și te cară la fîntînă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 231. Cară-te la crîng în stuf, Că la cîmp e prea zăduf! TEODORESCU, P. P. 486.

CÎR interj. 1. Onomatopee care imită croncănitul ciorii, cîrîitul găinii sau (mai rar) al altor păsări. Cloșca, cum l-au văzut, au început să strige: ctrrrl clone! clone! SBIERA, P. 292. Ai vrea d-ta să mă fac cuc, ș-apoi cir Corbule, cir moșule... spune cîte vrute, cîte nevrute. ALECSANDRI, T. 241. 2. Strigăt cu care se alungă păsările. Moșneagul se întoarce repezindu-se spre pui și strigînd tare: cîr! cîr! cîr! ȘEZ. II 58. ◊ (Adverbial sau substantivat, în expr.) Cîr-mîr = (cu) ceartă, (cu) tocmeală, (cu) ciorovăială. De la tăbăcar izbutisem, cîr-mîr, să-i. storc, la plecare, doi poli. STANCU, D. 379. Ce să mai zică puiul? nu mai încăpea cîr-mîr. CARAGIALE, O. II 219. A face cîr-mîr =a face obiecții, a găsi pretexte. Strîmbă-Lcmne au început a face cîr-mîr, ba una, ba alta, și s-au trecut astă dată așa. SBIERA, P. 82. Că-i cîr, că-i mîr, se zice cînd cineva se încurcă în explicații șovăielnice. Ce cauți, măi, prin sat? -Că-i cîr, că-i mîr... SADOVEANU, P. S. 62. Popa tot se codea: că-i cîr, că-i mîr, în sfîrșit rămîne ca... a doua zi să-mi dea banii. VLAHUȚĂ, la TDRG. – Pronunțat adesea (ca interjecție) cu r prelungit.

CÎRĂ s. f. (În expr.) A se ține de cîra cuiva = a stărui pe lîngă cineva, a depune insistențe pentru a determina pe cineva să facă un lucru; a sta de capul cuiva. Sfatul împărăției.... se tot ținea de cîra împăratului ca să se însoare. ISPIRESCU, L. 306.

CĂRA, car, vb. I. 1. Tranz. A duce ceva dintr-un loc în altul; a transporta (în cantități mari). ◊ Expr. A căra apă cu ciurul = a face o muncă zadarnică. A căra cuiva (la) pumni (sau palme, gîrbace etc.) = a bate tare pe cineva. A-l căra (pe cineva) păcatul = a se lăsa dus, tîrît oarecum fără voie. 2. Refl. A se duce dintr-un loc în altul. ♦ (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva. – Lat. *carrare (< carrum).

A CĂRA car tranz. (obiecte sau ființe) A duce dintr-un loc în altul. ◊ ~ apă cu ciurul a munci fără nici un rost. /<lat. carrare

A SE CĂRA mă car intranz. pop. A pleca de undeva (repede și pe furiș); a se cărăbăni. /<lat. carrare

CÂR interj. (se folosește pentru a reda sunetul pe care-l scoate găina sau cioara).Că-i ~, că-i mâr se spune când cineva se încurcă în explicații contradictorii. /Onomat.

Cara-Bogdan m. nume ce Turcii dedeau Moldovei (lit. Bogdan cel Negru; cf. Cara-Iflac). V. Bogdan.

Cara-Iflac m. nume dat de Turci Țării Românești și locuitorilor ei. [Turc. KARA YFLAK, lit. Român negru (după care s’a modelat gr. Mavrovlah), adică supus, subjugat, după valoarea simbolică a acestei colori la numirile etnice turco-tătare].

cărà v. 1. a duce cu carul, a transporta: a căra pietre; 2. fig. a lua cu ghiotora: cu lingura tot câram PANN; 3. fam. a da palme sau pumni: începu să-i care; 4. a pleca, a-și lua catrafusele: cară-te! [Lat. *CARRARE (din carrus)].

câr! int. strigătul cioarei și al găinei.

câră f. Zool. (Neamtu) svârlugă. [Origină necunoscută].

câră f. cicăleală: se ținu de câra bărbatului său, ca să-și prăpădească copiii ISP. [V. câr].

3) car, a cărá v. tr. (d. car 2. De aci bg. karam, mîn, mișc). Duc, transport cu caru saŭ și cu alt-ceva, chear cu mînile: a căra lemne în spinare, cu spinarea. Ĭaŭ mult, cărăbănesc: lacomu cară în farfuria luĭ maĭ mult de cît poate mînca. A căra cuĭva la pumnĭ (Iron.), a-ĭ trage mulțĭ pumnĭ. A căra lemne în pădure, a face ceva zadarnic. V. refl. Iron. Mă duc, plec: la pomană se cară toțĭ caliciĭ. Cară-te de aicĭ, pleacă de aicĭ!

cîr interj. care arată strigătu găiniĭ și cĭoriĭ (V. cîrc). A nu zice nicĭ cîr, nicĭ mîr. V. mîr.

cî f., pl. ĭ (d. cîr, cîrîĭ). Vest. Cîrîĭală, cicăleală, mustrare, observațiunĭ: m’am săturat de cîra luĭ.

Dicționare morfologice

Indică formele flexionare ale cuvintelor (conjugări, declinări).

cara (înv.) s. f., art. caraua, g.-d. art. caralei; pl. carale

*cara (înv.) s. f., art. caraua, g.-d. art. caralei, pl. carale, art. caralele

cara (= caro) s. f., pl. carale

căra (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. car, 2 sg. cari, 3 ca; conj. prez. 1 sg. să car, 2 sg. să cari, 3 să care; imper. 2 sg. afirm. ca

câr interj.

câ (pop.) s. f. (în: a fi în ~ cu cineva, a se ține de câra cuiva)

căra (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. car, 3 ca

căra vb., ind. prez. 1 sg. car, 3 sg. și pl. cară; conj. prez. 3 sg. și pl. care

Dicționare relaționale

Indică relații între cuvinte (sinonime, antonime).

CĂRA vb. 1. a duce, a purta, a transporta, (reg.) a cărăbăni, (înv.) a podvodări, a transportarisi. (Doi sanitari ~ bolnavul.) 2. v. pleca. 3. v. fugi.

CÂR interj. gar! (Ciorile fac: ~!)

CÂRĂ s. (IHT.; Cobitis aurata balcanica) (reg.) sacagiță, sfârlă, (prin Bucov.) sacăucă, (prin Mold.) smorlă.

CĂRA vb. 1. a duce, a purta, a transporta, (reg.) a cărăbăni, (înv.) a podvodări, a transportarisi. (Doi sanitari ~ bolnavul.) 2. a se duce, a pleca. (Să te ~ imediat de aici!) 3. a fugi, (fam.) a se cărăbăni, a se mătrăși, a o șterge. (S-au ~ de la locul faptei.)

CÎ s. (IHT.; Cobitis aurata balcanica) (reg.) sacagiță, sfîrlă, (prin Bucov.) sacăucă, (prin Mold.) smorlă.

Dicționare etimologice

Explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

căra (car, at), vb.1. A duce, a transporta cu carul sau cu căruța. – 2. A transporta, a duce. – 3. A da lovituri, pumni. – 4. A lua cu sine, a duce, a tîrî. – 5. (Refl.) A se cărăbăni. – 6. (Arg.) A se face nevăzut, a chiuli. În general, este considerat der. de la un lat. *carrāre, de la carrus (Pușcariu 285; Candrea-Dens., 255; REW 1721; DAR); însă formația lat. nu pare normală. Ar fi de așteptat forma *carriare, ca în calabr. carriare, napol. carreare, fr. charrier, sp. (acarrear). Este posibil să se fi produs o contaminare cu lat. chalāre „a coborî”, de unde it. calare, sp. calar (REW 1487); acest ultim cuvînt ar explica mai bine sensul 3 din rom. Cf. totuși v. sard. carrare „a căra” (Atzori 90). La sensul 6 se poate să fi intervenit o contaminare cu țig. kere „a casa”, cf. cărel. Der. cărat, s. n. (acțiunea de a căra, transport); cărător, s. m. (hamal); cărător, s. n. (coș, coșarcă); cărătură, s. f. (cărat); cărel, interj. (valea!, întinde-o!), probabil datorită contaminării cu țig. kere „a casa” (Graur 134); cărăuș, s. m. (persoană care cară, transportator; cea de a doua stea din Ursa Mare), cu duf. -uș; cărăușesc, adj. (propriu cărăușilor); cărăuși, vb. (a căra, a transporta cu carul; a face cărăușit); cărăușit, s. n. (cărat). Din rom. provine bg. karam „a conduce” (Capidan, Raporturile, 205).

cîr interj. – Imită croncănitul ciorii; uneori se spune și despre cloșcă. Datorită confuziei populare între cioară și țigan (cf. cioară), se aplică și acestora din urmă. – Der. gîr (cu toți der.). Creație expresivă, cf. cîrc, hîr, mîr.Der. cîr-mîr, interj. (sugerează ideea unei dispute sau a unei discuții în contradictoriu); cîră, s. f. (insistență supărătoare, bătaie la cap, pisălogeală); cîrîi, vb. (a croncăni; a vorbi un țigan; a vorbi împleticit; a vorbi în argou; a striga pentru a speria o pasăre sau un țigan; a deranja, a importuna; Arg., a fura); cîrîială, s. f. (sunetul anumitor păsări; Arg., ceartă, harță, scandal); cîrîit, s. m. (Arg., bătrîn afon); cîrîit, s. n. (croncănit de pasăre, cotcodăceală; gălăgie, larmă, zarvă); cîrîitoare, s. f. (morișcă, jucărie de copii; sperietoare; țigan); cîrîitor, s. m. (Arg., hoț, borfaș); cîrîitură, s. f. (cotcodăceală, cîrîit). Cihac, II, 40, reduce vb. cîrîi la sl. (sb., ceh. krakati).

Dicționare specializate

Explică înțelesuri specializate ale cuvintelor.

câră, s.f. Specie de pește ce trăiește în râuri de munte și de șes; zvârlugă (Sabanejewia aurata balcanica). ■ Semnalată în afluenții râurilor mari din jud. Maram. – Et. nec. (Șăineanu).

câră, s.f. – (zool.) Specie de pește ce trăiește în râuri de munte și de șes; zvârlugă (Sabanejewia aurata balcanica). Semnalată în afluenții râurilor mari din Maramureș (Ardelean, Bereș, 2000: 83). – Et. nec. (Șăineanu).

Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

CARA < tc. kará „negru”, adj. ce intră în compunerea multor nume de persoană la popoarele balcanice sub influența otomană, în compuse: 1. Carabaș, „oaie cu bot negru”, literal, „cap negru” (Enc) și o specie de pescăruși (Păs).; Cărăbaș, mold. 2. *Carabat < gr. ϰαραταζάϰι, „cufundar” (pasăre): Carabatescu (act.); Carabei, (Șchei III); -ești ceată de moșneni (16 B VI 41); 3. Caracal ( < tc. Kara-kalé „cetate neagră”) oraș oltean cf. însă m-rea Caracálu din m-tele Athos, de la care ar fi putut veni numele orașului nostru, dacă i-ar fi aparținut cumva ca danie domnească; Caracal, țig. (16 B 1 34); Căracăl cătun (Mus), numit după vreo persoană, acolo nefiind vreo cetate. 4. Caracaș „sprîncene negre”, fam., mold. cf. tc., Karakaš, pașă de Buda (Costin); – b. (Sd XVI; VT); Cărăcaș (Băr I). 5. Caragea < tc. karadjá „negrișor”; – boier + 1523 (P Gov f° 14); Ioan-Vodă Caragea; Caraja, comis, 1426 (Ț-Rom 149); + li Ioan L. Carageale scriitorul; 6. Caragiani ar. zis Caraiani „Ioan cel negru” sau Caraioani (Fil C 255). 7. Caraghiuzel (< tc. karaghüzel „brunet frumos”) m. stolnic (16 A III 10; Iorga V 158; Sd V) zis și Caraghizeal (17 A II 254) și Carachiazel (16 A III 179). 8. Caraciomag, T. (D Buc) Caragos (17 B IV 142) < tc. karagöz (?). 9. Caraochea, olt. (17 B I 334); Caraochi din Bujorani (16 B IV 314); – Stroe (16 B VI – traducere pe jumătate a n. turc. karagöz „ochi negru”. 10. Formarea de nume compuse s-a produs atît în limba romînă cît și în (aromînă): Caramzulescu, Caranton,(Cat gr I); Cara Dima, Caramitru, Caramea, Carapancea, Carastan, Caravasile etc. Cf. Caramulea Țîru (BCI IX 114); Carapotom (?), I. (17 A II 224); Caravlah, v. Vlah.

CÎRA, b. (Moț), < subst. cîră.

Dicționare de argou

Explică doar sensurile argotice ale cuvintelor.

cară-te! interj. pleacă!, du-te!, fugi!, dispari!

Intrare: cara
substantiv feminin (F149)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • cara
  • caraua
plural
  • carale
  • caralele
genitiv-dativ singular
  • carale
  • caralei
plural
  • carale
  • caralelor
vocativ singular
plural
Intrare: Cara
nume propriu (I3)
  • Cara
Intrare: căra
verb (VT18)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • căra
  • cărare
  • cărat
  • căratu‑
  • cărând
  • cărându‑
singular plural
  • ca
  • cărați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • car
(să)
  • car
  • căram
  • cărai
  • cărasem
a II-a (tu)
  • cari
(să)
  • cari
  • cărai
  • cărași
  • căraseși
a III-a (el, ea)
  • ca
(să)
  • care
  • căra
  • cără
  • cărase
plural I (noi)
  • cărăm
(să)
  • cărăm
  • căram
  • cărarăm
  • căraserăm
  • cărasem
a II-a (voi)
  • cărați
(să)
  • cărați
  • cărați
  • cărarăți
  • căraserăți
  • căraseți
a III-a (ei, ele)
  • ca
(să)
  • care
  • cărau
  • căra
  • căraseră
Intrare: câr
interjecție (I10)
Surse flexiune: DOR
  • câr
interjecție (I10)
  • gâr
crr
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
câra
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
gâri-mâr
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
gâra interjecție
interjecție (I10)
  • gâra
câr-mâr interjecție
compus
  • câr-mâr
gâr-mâr interjecție
compus
Surse flexiune: DOR
  • gâr-mâr
Intrare: Câra
Câra nume propriu
nume propriu (I3)
  • Câra
Intrare: câră
substantiv feminin (F43)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • câ
  • câra
plural
genitiv-dativ singular
plural
vocativ singular
plural
substantiv feminin (F43)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • gâ
  • gâra
plural
genitiv-dativ singular
plural
vocativ singular
plural
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)
info
Aceste definiții sunt compilate de echipa dexonline. Definițiile originale se află pe fila definiții. Puteți reordona filele pe pagina de preferințe.
arată:

căra, carverb

  • 1. tranzitiv A duce ceva dintr-un loc în altul; a transporta (în cantități mari). DEX '09 DEX '98 DLRLC
    • format_quote Fără boi nu pot căra porumbul de pe cîmp. BOGZA, C. O. 363. DLRLC
    • format_quote Să cărăm fîn pentru boi. ALECSANDRI, P. P. 258. DLRLC
    • format_quote (și) absolut Unii secerau, alții legau snopi... alții cărau, alții durau girezi. CREANGĂ, P. 158. DLRLC
    • format_quote (și) absolut Am lăsat o mînzișoară, Să-și care cu ea la moară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 291. DLRLC
    • format_quote Cei ce căraseră lăzile cu struguri la camion stăteau lîngă felinar. DUMITRIU, N. 259. DLRLC
    • format_quote Mi-am cărat așternutul afară în cerdac, m-am culcat și am încercat să adorm. SADOVEANU, N. F. 57. DLRLC
    • format_quote Căra cu spinarea geamandanele călătorilor de la debarcader la otelul din față. BART, E. 36. DLRLC
    • format_quote Îl puse să lucreze la pămînt, să care apă, să ude florile. ISPIRESCU, L. 150. DLRLC
    • format_quote prin analogie Cînd porcii cară paie-n gură la culcuș, are să fie frig. ȘEZ. IV 119. DLRLC
    • format_quote Au strîns o mulțime de ouă... și tot le căra la tîrg de le vindea. SBIERA, P. 249. DLRLC
    • format_quote Băiatul... căra banii în bordei. ȘEZ. III 96. DLRLC
    • format_quote poetic După ce ai trecut prin vad Bistricioara mîloasă și iute, care-și cară din țara ungurească undele, după ce ai lăsat îndărăt sătișorul Călugăreni, poteca nu mai înfățișează de o parte decît o rîpă adîncă. RUSSO, O. 106. DLRLC
    • format_quote Să car la noi Averile de la voi. ALECSANDRI, P. P. 78. DLRLC
    • format_quote (și) absolut familiar Începu a ticsi mereu în gură, pîn’ ce nu mai încăpu, Și tot cară, tot mănîncă. CONTEMPORANUL, I 162. DLRLC
    • 1.1. rar (Cu privire la persoane) A plimba cu un vehicul. DLRLC
      sinonime: plimba
      • format_quote Că și el are drăguță, O cară vara-n căruță Și iarna în săniuță. HODOȘ, P. P. 178. DLRLC
      • chat_bubble A-l căra (pe cineva) păcatele = a se lăsa dus, târât oarecum fără voie. DEX '09 DEX '98 DLRLC
        • format_quote Cine știe pe unde l-or mai căra păcatele! VLAHUȚĂ, la TDRG. DLRLC
    • chat_bubble A căra apa cu ciurul = a munci în gol, a se agita fără rezultat. DEX '09 DEX '98 DLRLC
    • chat_bubble A căra cuiva (la) pumni (sau palme, gârbace etc.) sau (absolut) a căra în cineva = a da cuiva multe lovituri cu pumnul (sau cu palma, cu biciul etc.), a bate zdravăn pe cineva. DEX '09 DEX '98 DLRLC
      sinonime: bate
      • format_quote Începe să-i care la pumni în cap. CARAGIALE, O. II 43. DLRLC
      • format_quote Radu și Dinu tăbărîseră pe ea și-i cărau la pumni. VLAHUȚĂ, la TDRG. DLRLC
      • format_quote Începe să-i care... gîrbace-ndesate. PANN, P. V. II 101. DLRLC
      • format_quote Ciobanul începu a căra cu bîta în burduf. ȘEZ. V 84. DLRLC
  • 2. reflexiv rar A se duce dintr-un loc în altul. DEX '09 DEX '98 DLRLC
    • format_quote Într-o zi, fiind tîrg devale, a-nceput dis-de-dimineață să se care într-acolo lume după lume de la deal. CARAGIALE, P. 51. DLRLC
    • format_quote De pe murg descălecă Și în crîșmă se cără. ȘEZ. IV 8. DLRLC
    • format_quote Eu murgu nu ți-oi da, Că n-am cu ce mă căra. SEVASTOS, C. 308. DLRLC
    • 2.1. familiar A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se cărăbăni. DEX '09 DEX '98 DLRLC
      • format_quote La prima stație te dai jos și te cari. DUMITRIU, B. F. 7. DLRLC
      • format_quote Ridică masa și te cară de aci! ISPIRESCU, L. 356. DLRLC
      • format_quote Ia cofă albă-n mînă Și te cară la fîntînă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 231. DLRLC
      • format_quote Cară-te la crîng în stuf, Că la cîmp e prea zăduf! TEODORESCU, P. P. 486. DLRLC
etimologie:

cârinterjecție

  • 1. adesea repetat Cuvânt care imită sunetul caracteristic scos de unele păsări (ciori, găini etc.); strigăt cu care se alungă unele păsări. DEX '09 DEX '98 DLRLC
    • format_quote Cloșca, cum l-au văzut, au început să strige: cîrrrl clonc! clonc! SBIERA, P. 292. DLRLC
    • format_quote Ai vrea d-ta să mă fac cuc, ș-apoi cîr Corbule, cîr moșule... spune cîte vrute, cîte nevrute. ALECSANDRI, T. 241. DLRLC
    • format_quote Moșneagul se întoarce repezindu-se spre pui și strigînd tare: cîr! cîr! cîr! ȘEZ. II 58. DLRLC
    • chat_bubble (și) adverbial sau (și) substantivat Câr-mâr = (cu) ceartă, (cu) tocmeală. DEX '09 DEX '98 DLRLC
      • format_quote De la tăbăcar izbutisem, cîr-mîr, să-i storc, la plecare, doi poli. STANCU, D. 379. DLRLC
      • format_quote Ce să mai zică puiul? nu mai încăpea cîr-mîr. CARAGIALE, O. II 219. DLRLC
    • chat_bubble (și) adverbial sau (și) substantivat A face câr-mâr =a face obiecții, a găsi pretexte. DLRLC
      • format_quote Strîmbă-Lcmne au început a face cîr-mîr, ba una, ba alta, și s-au trecut astă dată așa. SBIERA, P. 82. DLRLC
    • chat_bubble (și) adverbial sau (și) substantivat Că-i câr, că-i mâr, se zice când cineva se încurcă în explicații neconvingătoare, contradictorii, mincinoase. DEX '09 DEX '98 DLRLC
      • format_quote Ce cauți, măi, prin sat? – Că-i cîr, că-i mîr... SADOVEANU, P. S. 62. DLRLC
      • format_quote Popa tot se codea: că-i cîr, că-i mîr, în sfîrșit rămîne ca... a doua zi să-mi dea banii. VLAHUȚĂ, la TDRG. DLRLC
etimologie:

câsubstantiv feminin

  • chat_bubble popular A se ține de câra cuiva = a stărui pe lângă cineva, a depune insistențe pentru a determina pe cineva să facă un lucru. DEX '09 DEX '98 DLRLC
    • format_quote Sfatul împărăției.... se tot ținea de cîra împăratului ca să se însoare. ISPIRESCU, L. 306. DLRLC
  • chat_bubble popular A fi în câră cu cineva = a fi în ceartă, în dușmănie cu cineva. DEX '09 DEX '98
etimologie:

info Lista completă de definiții se află pe fila definiții.