cărunta vi [At: DA / Pzi: ~tez / E: cărunți css] (Înv) A încărunți.

CĂRUNTÁ vb. I v. încărunți.

cănunt a vz cărunt

cărunt, ~ă [At: VARLAAM, C. 86 / V: (reg) cănunt / Pl: ~nți, ~e / E: ml canutus] 1 a (D. păr, barbă, mustață) Care a început să albească Si: alb, albit. 2 a (D. oameni) Care are fire de păr alb. 3 a (Înv; poetic) Bătrân. 4 a (Înv; poetic) Vechi. 5 sm Rasă de câine (cu părul cenușiu).

cărunti vi vz cărunți

cărunți v [At: DA / Pzi: ~țésc / E: cărunt] (Înv) A încărunți.

încărunți vi [At: GORJAN, H. IV, 121 / Pzi: ~țesc / E: în- + cărunt] 1 (D. păr) A deveni cărunt. 2 (D. persoane) A începe să albească la păr. 3 (Pex; d. persoane) A îmbătrâni.

CĂRUNT, -Ă, cărunți, -te, adj. (Despre păr, barbă, mustăți) Care a început să albească din cauza bătrîneții, jumătate alb, albit. Și-a mîngîiat mustățile lungi, cărunte, și a rîs. SADOVEANU, M. C. 55. Lupu Chirițoiu, cel mai bătrîn dintre toți, cu pletele crescute pînă pe umeri și cărunte ca un fuior de cînepă melițată. REBREANU, R. I 131. Clipind din genele cărunte, începe-a povesti moșneagul. GOGA, P. 24. Și ochii pașei mari s-aprind; Cărunta-i barbă netezind Stă mut, de suflet gol. COȘBUC, P. I 109. ◊ (Despre persoane) Care are fire albe în păr, în barbă sau în mustăți. Cărunt eu?... Știi că te găsesc nostim? ALECSANDRI, T. I 398. ◊ Fig. (Despre munți, stînci) Cenușiu. Visînd cu doina tristă a voinicului de munte, Visul apelor adînce și a stîncelor cărunte. EMINESCU, O. I 35. Iată zîna munților, Munților cărunților. ALECSANDRI, P. I 95.

CĂRUNȚÍ vb. IV v. încărunți.

ÎNCĂRUNȚÍ, încărunțesc, vb. IV. Intranz. (Despre păr) A deveni cărunt, a începe sa albească; (despre persoane) a începe să albească la păr, p. ext. a îmbătrîni. Începe a se săpa o cută pe față, prinde a încărunți părul, tremură o mînă. SADOVEANU, E. 143. ◊ (Poetic) Ceriul încărunți de nouri, vîntul începu a geme. EMINESCU, N. 10. ◊ Tranz. Grijile l-au încărunțit înainte de vreme. – Variante: (învechit) căruntá, căruntez (NEGRUZZI, S. III 271), vb. I, cărunțí (SAHIA, N. 59, ALECSANDRI, T. 1484, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 323) vb. IV.

CĂRÚNT, -Ă, cărunți, -te adj. (Despre păr, barbă, mustață) Care a început să albească, albit. ♦ (Despre oameni) Care are (fire de) păr alb. – Lat. canutus.

CĂRUNȚÁ vb. I. v. încărunți.

CĂRUNȚÍ vb. IV. v. încărunți.

CĂRÚNT ~tă (~ți, ~te) 1) (despre păr) Care a început să albească; sur. 2) (despre oameni) Care are fire albe în păr; sur. ◊ Munți ~ți munți cu vârfurile înzăpezite. /<lat. canutus

A ÎNCĂRUNȚÍ ~ésc 1. intranz. A deveni cărunt; a însuri. ~it înainte de vreme. 2. tranz. (ființe) A face să devină cărunt; a însuri. /în + cărunt

cărunt a. 1. de o coloare între alb și negru; 2. cu totul alb de bătrânețe: cap cărunt; 3. acoperit de zăpadă: visul apelor adânce și a stâncilor cărunte EM. [Lat. *CANUTUS, din CANUS, cărunt].

cărunțì v. a (se) face cărunt, a începe părul s’albească.

cărúnt, -ă adj. (lat. canútus, ca mărunt d. minutus; it. canuto, fr. chenu). Cam albit, pe jumătate alb de bătrîneță: om, păr cărunt. Fig. Acoperit de zăpadă: munțĭ cărunțĭ.

cărunțésc și încărunțésc v. intr. Devin cărunt. V. tr. Fac cărunt: m’aŭ încărunțit suferințele.

încărunțésc, V. cărunțesc.

cărunt adj. m., pl. cărunți; f. căruntă, pl. cărunte

încărunți (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. încărunțesc, 3 sg. încărunțește, imperf. 1 încărunțeam; conj. prez. 1 sg. să încărunțesc, 3 să încărunțească

cărunt adj. m., pl. cărunți; f. căruntă, pl. cărunte

încărunți (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. încărunțesc, imperf. 3 sg. încărunțea; conj. prez. 3 să încărunțească

cărúnt adj. m., pl. cărúnți; f. sg. cărúntă, pl. cărúnte

cărunțí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cărunțésc, imperf. 3 sg. cărunțeá; conj. prez. 3 sg. și pl. cărunțeáscă

încărunțí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. încărunțésc, imperf. 3 sg. încărunțeá; conj. prez. 3 sg. și pl. încărunțeáscă

cărunțá (= cărunți) vb., ind. prez. pers. 1 sg. cărunțez

CĂRÚNT adj. încărunțit, sur, (pop.) înspicat, (reg.) sein, siv, (prin Olt. și Munt.) spicat, (fig.) nins. (Om cu părul ~.)

CĂRÚNT adj. v. bătrân, străvechi, vechi.

CĂRUNȚÍ vb. v. încărunți.

ÎNCĂRUNȚÍ vb. 1. (pop.) a suri, (înv.) a însuri. (I-a ~ părul.) 2. a albi, a cărunți. (Ce tare ai ~!)

cărunt adj. v. BĂTRÎN. STRĂVECHI. VECHI.

CĂRUNT adj. sur, (pop.) înspicat, (reg.) sein, siv, (prin Olt. și Munt.) spicat, (fig.) nins. (Om cu părul ~.)

CĂRUNȚI vb. a albi, a încărunți. (A ~ mult.)

ÎNCĂRUNȚI vb. 1. (pop.) a suri, (înv.) a însuri. (I-a ~ părul.) 2. a albi, a cărunți. (Ce tare ai ~!)

cărunt (cărúntă), adj. – Cu părul alb. – Mr. cănut. Lat. canūtus (Cipariu, Gram., 91; Pușcariu 301; Candrea-Dens., 274; REW 1622; DAR); cf. it. canuto, fr. chenu, prov., cat. canut, sp. canudo. Este cuvînt general cunoscut (ALR, 65). Der. cărunțiu, adj. (cărunt); căruntețe, s. f. (cărunțeală; bătrînețe; albeață); cărunțeală, căruntate, s. f. (rar, faptul de a fi cărunt); încărunți, vb. (a albi; a îmbătrîni). Din rom., ngr. ϰανούτον (Meyer, Neugr. St., II, 75).

cărunțí, cărunțesc, vb. intranz. – (înv.; pop.) A încărunți (ALRRM, 1969: 18); a albi. – Din cărunt (< lat. canutus, din canus „cărunt, alb”) (DEX).

cărunțí, cărunțesc, v.i. (înv.; pop.) A încărunți; a albi. – Din cărunt (DEX).

CĂRUNT subst. 1. – V. (Sur XX); -ul, cca 1500 munt. (Acte Sc); 2. Cărunții fam., moșneni, 1797 (Vieri 70); – sau Cărunteștii s. disp. (Acte Sc.), după moșul Căruntul.