BUI, buiesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A da năvală, a năvăli, a se înghesui. – Cf. sb. bujati.

bui² [At: N. IONESCU / Pzi: ? / E: srb bujati] 1 vi (D. apă) A țâșni cu putere Si: a năvăli. 2 vi (D. ființe) A năvăli. 3 vr (D. vite) A se provoca la luptă boncănind.

bui¹ s [At: DA ms / Pl: nct / E: nct] (Iuz) 1 Băutură care se dă copiilor. 2 (Spc) Împărtășanie.

bui vb. IV. (reg.) 1 intr. (despre apă) A țîșni, a veni cu furie, a izbucni, a năvăli. 2 intr. (despre oameni) A da năvală, a năvăli, a se înghesui. 3 refl. (despre vite) A se provoca la luptă boncăind. • prez.ind. -iesc. /cf. srb. bujati.

BUI (buesc) I. vb. intr. 1 A răsuna, a vui: orașul începe a ~ de niște sunete surde și depărtate (ALECS.) ¶ 2 A da năvală. II. vb. refl. A se înfuria, a da năvală cu furie, a deveni buiac: cînd va veni un dobitoc buindu-se spre-altul (PRV. -MB.) [comp. srb. bujati].

BUI, buiesc, vb. IV. Intranz. A da năvală, a năvăli, a se înghesui. – Cf. scr. bujati.

BUI, buiesc, vb. IV. Intranz. 1. A chema, a da semnale prin strigăte, sunînd din corn etc. ♦ A răsuna, a vui. 2. A urca (la deal). 3. A da năvală. – Comp. sb. bujati.

boi² v vz bui

buĭésc V. năboĭesc.

bui (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. buiesc, 3 sg. buiește, imperf. 1 buiam; conj. prez. 1 sg. să buiesc, 3 să buiască

bui (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. buiesc, imperf. 3 sg. buia; conj. prez. 3 să buiască

bui vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. buiesc, imperf. 3 sg. buia; conj. prez. 3 sg. și pl. buiască

bui (-uesc, -it) vb. – A năvăli, a se repezi, a da buzna. Sl. buiti sę, bujǫ sę pe care dicționarele îl traduc prin „in deliciis vivere”, dar al cărui sens pare a fi fost „sese (in deliciis) praecipitare”, cf. sb., cr. bujati „a fi furios”, pol. bujać „a-și ieși din fire” rom. buiac. Înv.

BUI cf. sl. ьoуй „crud, violent”. I. 1. Bui și Buiu, D. act.; Buiul, ard. 1231 (O Deus 393); – mold. (Dm); – fam. ar. (Cara 6). 2. Buescu, Pană, stolnic (Fil. 44); Bueasca t.; Buești s. 3. + -il: Buil (17 B II 85); -a t.; -ă (17 B IV 154; AO XVI 345). II. 1. Buia b., 1415 (Ț. Rom 111);- 1635 (Hris I 229). 2. Bua și Buia ar. (DR II); ca prenume: Buia lui Brebul (17 B I 481). 2. + -an, Buian pren. mold. (P¹⁴). 3. + -că: Buic, R. (Olt); -ă, munt. (RI I 21; 16 B V 47; 17 B I 307) etc.; Buica boier 1521 (P Gov f° 14 v°) – f., frecv. (16 B IV 320, 410, V 216, VI 210, 261; 17 B IV 18); – f. (Mus 27) etc. etc.; j-ța Buica (AO XVII 296; Sd V 14, din 1618). 4. Buice b., olt., 1631 (Sd. VI 468); Buic/escu, Diicu (R Gr; Sd XI) etc.; -ești s. 5. Buicea, 1619 (Gorj 118); – olt. (AO VII 29; Sur VI). 6. Buiceale, Tanasie (Tut). 7. Buicioiul, Vlad., olt. (Sur VI). 8. Buiculescu, C., act. 9. Cf. + -it: Buit b. (16 B III 206); -ul, G. 1630 băn. (LB; Met IB).

BUI vb. v. erupe, irupe, izbucni, năvăli, răbufni, țâșni.

bui vb. v. ERUPE. IRUPE. IZBUCNI. NĂVĂLI. RĂBUFNI. ȚÎȘNI.

BUI vb. (ȚR) A scoate mugete sau răgete puternice, mai ales cînd se luptă (despre vite mari). Cînd va veni un dobitoc buindu-se spre altul, … nice o leage să n-aibă cela cu boul. ÎNDREPTAREA LEGII. Cînd vor paște niște vite striine împreună la un loc și va înceape una dentr-însele a se bui ca să întărite pe vreuna să se lupte. ÎNDREPTAREA LEGII. Etimologie: scr. bujati. Cf. boncăi. verb