buciuma [At: TETRAEV. (1574), 208 / V: ~cina, ~ciuna^[1] / Pzi: bucium / E: lat bucinare] 1 vi A sufla din bucium¹ (1) (sau din alte instrumente) Si: a trâmbița. 2 vt (Fig) A spune ceva la toată lumea, în gura mare Si: a anunța, a vesti. 3 vt (Spc) A lăuda. 4 vi (Reg) A plânge. 5 vi (D. lupi; rar) A urla.

buciuma² vb. I. v. bușuma.

buciuma¹ vb. I. 1 intr. A sufla, a cînta, a da semnale din bucium¹. Un corn apucă și buciumă în vînt (ALECS.). ♦ (reg.; despre autovehicule) A claxona. 2 tr. fig. (compl. indică vești, noutăți etc.). A anunța, a vesti. ◊ poet. Toamna își buciuma mîhnirea (SADOV.). • prez.ind. bucium. /lat. bucĭnare.

BUCIUMA (-ium) vb. intr. 1 🎼 A cînta din bucium: dar oare ce buciumă străjerul? (NEGR.) ¶ 2 Pr. ext. Fig. A trîmbița pretutindeni, a da de veste la toți: crainicii călări buciumă ’n țară vestea cea bună (VLAH.) [lat. bucĭnare].

BUCIUMA², bucium, vb. I. 1. Intranz. A sufla, a cînta din bucium (sau dintr-un instrument analog). Pădurarul s-auzea buciumînd din corn în adîncurile pădurii. SANDU-ALDEA, U. P. 65. [Ursan] un corn apucă și buciumă în vînt. ALECSANDRI, P. A. 165. Bucium de aur a luat, în țară a buciumat, Mare oaste-a ridicat. TEODORESCU, P. P. 177. Fig. Toamna căzuse. Vînturile începuseră a buciuma prin cuhalmurile Siretului, iar apele a ofta în noapte. DUNĂREANU, N. 142. 2. Tranz. A anunța, a vesti (ceva) în gura mare. De pe mii de însorite creste, Veți buciuma în patru vînturi veste. TOMA, C. V. 212. ◊ (Poetic) Sirenele buciumă cu noi împreună... cîntecul lor de chemare. DEȘLIU, G. 19. Vîntul aducea cîntecul codrilor bătrîni; toamna își buciuma mîhnirea în adîncimi. SADOVEANU, O. I 230.

BUCIUMA¹ vb. I v. bușuma.

BUCIUMA¹ vb. I. v. bușuma.

BUCIUMA², bucium, vb. I. Intranz. A sufla, a cînta din bucium. ♦ Tranz. Fig. A anunța, a vesti ceva. – Lat. bucinare.

A BUCIUMA bucium intranz. 1) A scoate sunete de bucium, suflând; a cânta din bucium. 2) fig. fam. A aduce o informație la cunoștința tuturor; a răspândi o știre la toată lumea; a trâmbița. [Sil. -ciu-ma] /<lat. bucinare

buciumà v. 1. a suna din bucium (sau din alt instrument): apoi un corn apucă și buciumă ’n vânt AL.; 2. fig. a vesti în gura mare, a spune la toată lumea. [Vechiu-rom. bucinà = lat. BUCCINARE].

BUCIUM², buciume, s. n. (Pop.) 1. Trunchi sau buștean (de arbore); spec. butuc de viță-de-vie. 2. Butuc (al roții carului). – Et. nec.

BUȘUMA, bușumez, vb. I. Tranz. (Rar) A freca un cal cu un șomoiog de paie. – Et. nec.

bucime sn vz bucium²

bucium² sn [At: LB / V: ~cime, ~ă / Pl: ~e / E: nct] (Pop) 1 Trunchi de arbore Si: buștean, butuc, buturugă, tulpină. 2 (Spc) Butuc de viță de vie Si: muzuc. 3 Butuc de roți.

buciumă sf vz bucium²

bușoma v vz bușuma

bușuma vt [At: ENC.VET. 611V: ~șoma, buciu~^[1] / Pzi: ~mez / E: fr bouchonner] A freca un cal cu un șomoiog de paie.

bucium² s.n. (pop.) 1 Trunchi sau buștean (de arbore). ♦ Spec. Butuc de viță-de-vie. 2 Butuc (al roții carului). • pl. -e. /cf. bucium¹.

bușoma vb. I. v. bușuma.

bușuma vb. I. tr. (compl. indică cai) A freca cu un șomoiog de paie. • prez.ind. -ez. și bușoma, (reg.) buciuma vb. I. /<fr. bouchonner.

BUCIUM¹ sm. 1 Trunchiu (de arbore tăiat în bucăți) ¶ 2 🌿 Butuc (în spec. de viță): la ~ul viței trei vlăstare cresc (PANN); se îngroapă ~ul... spre a face vițele mustăți (ION.) ¶ 3 Butucul sau căpățîna roții în care stau înfipte spițele (🖼 629).

BUCIUM², buciume, s. n. (Pop.) 1. Trunchi sau buștean (de arbore); spec. butuc de viță de vie. 2. Butuc (al roții carului). – Et. nec.

BUȘUMA, bușumez, vb. I. Tranz. A freca un cal cu un șomoiog de paie. – Et. nec.

BUCIUM², buciume, s. n. (Popular) Trunchi sau tulpină de arbore; (mai ales) butuc de viță de vie. Plantarea viei se face în două chipuri: 1. Sau se taie de la bucium vițe alese și coapte... 2. Sau se îngroapă buciumul. IONESCU, M. 370. Decît noră turcilor, Mai bine hrană peștilor Și bucium răchiților. BIBICESCU, P. P. 273. Pasăre pestriță Pe bucium se puse, Pasărea zbură, Buciumu secă. ȘEZ. IV 27.

BUȘUMA, bușumez, vb. I. Tranz. A freca (un cal) cu un șomoiog de paie sau de fîn. Numaidecît ne apucarăm să bușumăm caii. PREDA, Î. 86. – Variantă: buciuma (CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 126, 8/3, SADOVEANU, O. A. II 112) vb. I.

BUCIUM², buciume, s. n. (Pop.) 1. Trunchi sau tulpină de arbore; (în special) butuc de viță de vie. 2. Butucul roții carului, în care sînt înfipte spițele. – V. arom. bucium, megl. buciun „buștean”.

BUȘUMA, bușumez, vb. I. Tranz. (Reg.) A freca un cal cu un șomoiog de paie sau de fîn. [Var.: buciuma vb. I] – Din bușon (puțin cunoscut) „șomoiog de paie” (< fr. bouchon).

A BUȘUMA ~ez tranz. (cai) A freca cu un mănunchi de paie (pentru a șterge de transpirație, de spumă). /Orig. nec.

bucium m. trunchiu, butuc (mai ales de viță): la buciumul viței trei vlăstari cresc PANN. [Origină necunoscută].

búcen V. bucĭum.

2) búcĭum, a --á v. intr. (lat. búcino, -áre). Sun din bucĭum. V. tr. Chem sunînd din bucĭum: ĭa bucĭumă-l! Fig. Trîmbițez, răspîndesc în lume: a bucĭuma o veste. – Și -ez. Vechĭ. búcin, búcĭun și búcim. Azĭ în Maram. búcin, în Ml. búcen.

buciuma (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. bucium, 3 buciumă; conj. prez. 1 sg. să bucium, 3 să buciume

buciuma (a ~) vb., ind. prez. 3 buciumă

buciuma vb., ind. prez. 1 sg. bucium, 3 sg. și pl. buciumă

bucium s. n., pl. buciume

bușuma (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. bușumez, 3 bușumează; conj. prez. 1 sg. să bușumez, 3 să bușumeze

bucium s. n., pl. buciume

bușuma (a ~) (rar) vb., ind. prez. 3 bușumează

bucium (instrument, trunchi) s. n., pl. buciume

bușuma vb., ind. prez. 1 sg. bușumez, 3 sg. și pl. bușumează

bucium (buciume), s. n. – 1. Instrument muzical de suflat, folosit de ciobani, de mari dimensiuni (pînă la 3 m lungime), făcut dintr-o ramură scobită de tei, arțar sau cireș, sau de doage strînse tare cu fîșii de coajă de cireș. – 2. Trunchi, buștean, butuc. – 3. Butuc de roată. – 4. Tub în general. – Var. buci(u)n, buciume, buciumă, toate înv. – Mr. bucium „trunchi”. Lat. būcĭna sau būccĭna (Pușcariu 228; REW 1368; Candrea-Dens., 193; DAR); cf. v. fr. buisine, sp., port. bocina. Fonetismul prezintă unele dificultăți. Rezultatul normal, bucin(ă), s-a modificat, în privința vocalismului, prin propagarea timbrului u, și în același timp, prin asimilarea lui n final cu labiala inițială. (Cf. Candrea, Éléments, 59). DAR consideră că bucium 2, este un cuvînt diferit, care este în legătură cu butuc; în realitate, este vorba numai de o extindere a sensului 1, dat fiind că bucium este, la prima vedere, o ramură groasă sau un trunchi de grosime medie, cu coajă, dar curățat de crengi. Der. bucinar, s. m. (coșar); buciniș, s. m. (cucută, Conium maculatum, angelică, Archangelica officinalis); buciuma (var. înv. bucina), vb. (a cînta din bucium; a vesti, a anunța), din lat. būccĭnāre (Pușcariu 229; Candrea-Dens., 194; REW 1369); buciumaș, s. m. (persoană care cîntă din bucium); buciumător, adj. (tunător). – Din rom. provine bg. bučimiš (Conium maculatum), cf. Capidan, Raporturile, 210.

bușuma În CV, 1950, nr. 2, p. 31 (din fostul județ Vilcea) găsim „a bate îndesat cu pumnii, fără să lase semne”. Este evident același cu a bușuma „a freca caii cu șomoiogul”, semnalat de mine din comuna Reviga (BPh, V (1938), p: 160). Și explicat prin fr. bouchonner.

bușuma În ER, p. 66, am discutat pe bușuma, care de la înțelesul de „a freca caii cu șomoiogul” (vezi V. Em. Galan, Bărăgaul I, p. 303: Să-ți buciume armăsarul) a trecut la „a bate îndeset cu pumnii, fără a lăsa urme” (vezi și Lex. reg. I, p. 76: a bușuma „a bate pe cineva rău de tot” – de la Rîmnicu-Vîlcea. O paralelă semantică ne este oferită de a țesăla, care înseamnă „a bate”(TDRG).

BUCIUMUL, periodic „politic, literar, comercial”. A apărut la Paris, apoi la București, în anii 1862-1864. Stil jurnalistic modern, marcat de personalitatea dinamică și polemică a directorului C. Bolliac.

buciuma, bucium v. t. a linguși; a se purta slugarnic.

BUCIUM s. (BOT.) (pop.) butuc, (reg.) muzuc.

BUCIUM s. v. buștean, butuc, buturugă, ciot.

BUCIUM s. (BOT.) (pop.) butuc, (reg.) muzuc. (~ de viță.)

bucium s. v. BUȘTEAN. BUTUC. BUTURUGĂ. CIOT.

bucium², buciume, s.n. 1. Butuc la roata de lemn; butan. ■ Atestat cu acest sens în Chioar și Codru, dar și în centrul și nordul Crișanei. 2. Trunchi, tulpină de arbore, buștean. ■ (top.) Bucium, pădure, deal, pășune în Dealul Mare, Stoiceni, Fântânele, Vima Mică, Poienile Izei, Săcel, Șieu (Vișovan, 2008); Bucium, deal pe Valea Vinului (Vișeul de Mijloc) (Mihali, 2015: 61), Buciumi, sat aparținând de orașul Șomcuta Mare (zona Chioar). – Et. nec (MDA).

bucium², buciume, s.n. – 1. Butuc la roata de lemn; butan. 2. Trunchi, tulpină de arbore, buștean. ♦ (top.) Bucium, pădure, deal, pășune în Dealul Mare, Stoiceni, Fântânele, Vima Mică, Poienile Izei, Săcel, Șieu (Vișovan, 2008). – Et. nec. (DA, DEX, MDA).

bucium, -e, s.n. – Butuc la roata de lemn; butan. – Et. nec. (DA, DEX).