buciuma [At: TETRAEV. (1574), 208 / V: ~cina, ~ciuna / Pzi: bucium / E: lat bucinare] 1 vi A sufla din bucium¹ (1) (sau din alte instrumente) Si: a trâmbița. 2 vt (Fig) A spune ceva la toată lumea, în gura mare Si: a anunța, a vesti. 3 vt (Spc) A lăuda. 4 vi (Reg) A plânge. 5 vi (D. lupi; rar) A urla.

buciuma² vb. I. v. bușuma.

buciuma¹ vb. I. 1 intr. A sufla, a cînta, a da semnale din bucium¹. Un corn apucă și buciumă în vînt (ALECS.). ♦ (reg.; despre autovehicule) A claxona. 2 tr. fig. (compl. indică vești, noutăți etc.). A anunța, a vesti. ◊ poet. Toamna își buciuma mîhnirea (SADOV.). • prez.ind. bucium. /lat. bucĭnare.

BUCIUMA (-ium) vb. intr. 1 🎼 A cînta din bucium: dar oare ce buciumă străjerul? (NEGR.) ¶ 2 Pr. ext. Fig. A trîmbița pretutindeni, a da de veste la toți: crainicii călări buciumă ’n țară vestea cea bună (VLAH.) [lat. bucĭnare].

BUCIUMA¹ vb. I v. bușuma.

BUCIUMA², bucium, vb. I. 1. Intranz. A sufla, a cînta din bucium (sau dintr-un instrument analog). Pădurarul s-auzea buciumînd din corn în adîncurile pădurii. SANDU-ALDEA, U. P. 65. [Ursan] un corn apucă și buciumă în vînt. ALECSANDRI, P. A. 165. Bucium de aur a luat, în țară a buciumat, Mare oaste-a ridicat. TEODORESCU, P. P. 177. Fig. Toamna căzuse. Vînturile începuseră a buciuma prin cuhalmurile Siretului, iar apele a ofta în noapte. DUNĂREANU, N. 142. 2. Tranz. A anunța, a vesti (ceva) în gura mare. De pe mii de însorite creste, Veți buciuma în patru vînturi veste. TOMA, C. V. 212. ◊ (Poetic) Sirenele buciumă cu noi împreună... cîntecul lor de chemare. DEȘLIU, G. 19. Vîntul aducea cîntecul codrilor bătrîni; toamna își buciuma mîhnirea în adîncimi. SADOVEANU, O. I 230.

BUCIUMA¹ vb. I. v. bușuma.

BUCIUMA², bucium, vb. I. Intranz. A sufla, a cînta din bucium. ♦ Tranz. Fig. A anunța, a vesti ceva. – Lat. bucinare.

A BUCIUMA bucium intranz. 1) A scoate sunete de bucium, suflând; a cânta din bucium. 2) fig. fam. A aduce o informație la cunoștința tuturor; a răspândi o știre la toată lumea; a trâmbița. [Sil. -ciu-ma] /<lat. bucinare

buciumà v. 1. a suna din bucium (sau din alt instrument): apoi un corn apucă și buciumă ’n vânt AL.; 2. fig. a vesti în gura mare, a spune la toată lumea. [Vechiu-rom. bucinà = lat. BUCCINARE].

BUȘUMA, bușumez, vb. I. Tranz. (Rar) A freca un cal cu un șomoiog de paie. – Et. nec.

bușoma v vz bușuma

bușuma vt [At: ENC.VET. 611V: ~șoma, buciu~ / Pzi: ~mez / E: fr bouchonner] A freca un cal cu un șomoiog de paie.

bucium² s.n. (pop.) 1 Trunchi sau buștean (de arbore). ♦ Spec. Butuc de viță-de-vie. 2 Butuc (al roții carului). • pl. -e. /cf. bucium¹.

bușoma vb. I. v. bușuma.

bușuma vb. I. tr. (compl. indică cai) A freca cu un șomoiog de paie. • prez.ind. -ez. și bușoma, (reg.) buciuma vb. I. /<fr. bouchonner.

BUȘUMA, bușumez, vb. I. Tranz. A freca un cal cu un șomoiog de paie. – Et. nec.

BUȘUMA, bușumez, vb. I. Tranz. A freca (un cal) cu un șomoiog de paie sau de fîn. Numaidecît ne apucarăm să bușumăm caii. PREDA, Î. 86. – Variantă: buciuma (CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 126, 8/3, SADOVEANU, O. A. II 112) vb. I.

BUȘUMA, bușumez, vb. I. Tranz. (Reg.) A freca un cal cu un șomoiog de paie sau de fîn. [Var.: buciuma vb. I] – Din bușon (puțin cunoscut) „șomoiog de paie” (< fr. bouchon).

A BUȘUMA ~ez tranz. (cai) A freca cu un mănunchi de paie (pentru a șterge de transpirație, de spumă). /Orig. nec.

2) búcĭum, a --á v. intr. (lat. búcino, -áre). Sun din bucĭum. V. tr. Chem sunînd din bucĭum: ĭa bucĭumă-l! Fig. Trîmbițez, răspîndesc în lume: a bucĭuma o veste. – Și -ez. Vechĭ. búcin, búcĭun și búcim. Azĭ în Maram. búcin, în Ml. búcen.

buciuma (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. bucium, 3 buciumă; conj. prez. 1 sg. să bucium, 3 să buciume

buciuma (a ~) vb., ind. prez. 3 buciumă

buciuma vb., ind. prez. 1 sg. bucium, 3 sg. și pl. buciumă

bușuma (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. bușumez, 3 bușumează; conj. prez. 1 sg. să bușumez, 3 să bușumeze

bușuma (a ~) (rar) vb., ind. prez. 3 bușumează

bușuma vb., ind. prez. 1 sg. bușumez, 3 sg. și pl. bușumează

bușuma În CV, 1950, nr. 2, p. 31 (din fostul județ Vilcea) găsim „a bate îndesat cu pumnii, fără să lase semne”. Este evident același cu a bușuma „a freca caii cu șomoiogul”, semnalat de mine din comuna Reviga (BPh, V (1938), p: 160). Și explicat prin fr. bouchonner.

bușuma În ER, p. 66, am discutat pe bușuma, care de la înțelesul de „a freca caii cu șomoiogul” (vezi V. Em. Galan, Bărăgaul I, p. 303: Să-ți buciume armăsarul) a trecut la „a bate îndeset cu pumnii, fără a lăsa urme” (vezi și Lex. reg. I, p. 76: a bușuma „a bate pe cineva rău de tot” – de la Rîmnicu-Vîlcea. O paralelă semantică ne este oferită de a țesăla, care înseamnă „a bate”(TDRG).

buciuma, bucium v. t. a linguși; a se purta slugarnic.