BRIANT, -Ă, brianți, -te, adj. Strălucitor, sclipitor; strălucit. [Pr.: bri-ant] – Din fr. brillant.

briant, ~ă a, sn vz briliant

briliant, ~ă [At: I. IONESCU, M. 252 / V: berlant, berleant, berliant, briant / Pl: ~e, (înv) ~uri / E: fr briliant] 1 a (Frm) Strălucitor la lumină Si: sclipitor. 2 a (Frm) Splendid. 3 sn Diamant tăiat în fețe pe două laturi pentru a deveni mai strălucitor. 4 sn (Tip) Nume al unui corp de literă foarte mică (de trei puncte).

briant, -ă adj. v. briliant.

brianță s.f. (fran.) 1 Strălucire. 2 Fig. Splendoare, măreție. Dă dovadă de prea multă brianță. • sil. bri-an-. pl. -țe. /<fr. brillance.

briliant, -ă s.n., adj. 1 s.n. Diamant șlefuit în formă de dublă piramidă, cu numeroase fațete pentru accentuarea reflexului luminii, montat în bijuterii. Zaharia Duhu a ales cîteva briliante prețuind o avere (CE. PETR.). 2 s.n. (tipogr.) Cel mai mic corp de literă de trei puncte tipografice. 3 adj. Care strălucește ca diamantul; care este sclipitor, strălucitor, splendid. Balul... e foarte briliant (ALECS.). • sil. -li-ant. pl. -e. și briant, -ă adj. /<fr. briliant, it. briliante, germ. Brillant, brillant, rus. бриллиант.

*BRILIANT I. adj. Strălucitor: balul e în adevăr foarte ~ (ALECS.). II. sn. (pl. -te, ‼ -turi) 💎 Diamant pilit și pe fața deasupra și pe cea dedesubt, spre a străluci mai mult: puse stema în cap, numai de ~e și de smarand (ISP.) [fr.].

BRIANT, -Ă, brianți, -te, adj. (Franțuzism) Strălucitor, sclipitor; strălucit. [Pr.: bri-ant] – Din fr. brillant.

BRILIANT², -Ă, brilianți, -te, adj. (Franțuzism învechit) Strălucitor, sclipitor; splendid, strălucit. Balul e în adevăr foarte briliant. ALECSANDRI, T. 1423. – Pronunțat: -li-ant.

BRILIANT², -Ă, brilianți, -te, adj. (Franțuzism înv.) Strălucitor, sclipitor; strălucit. [Pr.: -li-ant] – Fr. brillant.

BRIANT adj. Strălucitor, sclipitor, strălucit. // s.n. v. briliant. [Pron. bri-ant. / < fr. brillant].

BRIANT, -Ă adj. 1. strălucit(or). 2. (fig.) splendid, măreț. (< fr. brillant)

BRIANȚĂ s. f. 1. strălucire. 2. (fig.) splendoare, măreție, pompă. (< fr. brillance)

briant, -ă adj. (franțuzism) Strălucit(or) ◊ „Îl secondează, mai puțin briant și spectaculos histrionic, dar cu o mai fină adecvare la rol, M.H.” Sc. 30 IX 79 p. 4; v. și știință-ficțiune (1969) (din fr. brillant; DEX, DN3)

brianță s. f. (franțuzism; livr.) Strălucire ◊ „A.B. [este] inteligent cu măsură (iată o supremă probă de electrificare interioară: să înțelegi și că uneori prea multă brianță strică).” Cont. 3 XI 78 p. 8. ◊ „[...] aparatul lui I.M. își dă drumul cu brianță, plutește peste livezi, peste câmpuri, parcă peste însuși spațiul mioritic [...]” R.l. 17 IV 80 p. 2 (din fr. brillance; DMC 1970; DEX-S)

briliant a. strălucitor. ║ n. diamant tăiat cu mai multe fețe.

briant (livr.) (desp. bri-ant) adj. m., pl. brianți; f. briantă, pl. briante

+briliant¹ (desp. -li-ant) adj. m., pl. brilianți; f. briliantă, pl. briliante

briant (livr.) (bri-ant) adj. m., pl. brianți; f. briantă, pl. briante

briant adj. m. (sil. bri-ant), pl. brianți; f. sg. briantă, pl. briante

brianță s. f. (sil. bri-an-)

briliant (briliantă), adj. – Strălucitor. Fr. brillant. Ca adj., este cuvînt poetic importat al romantismului, fără circulație reală. – Der. briliant (var. berl(i)ant), s. n. (briliant), a cărui var. provine din tc. birlandi, barlandi, ngr. μπιρλάντια; briliantat, adj. (împodobit cu briliante); briliantin, adj. (strălucitor).

BRIANT adj. v. strălucit, strălucitor.

briant adj. v. STRĂLUCIT. STRĂLUCITOR.