BASM, basme, s. n. 1. Narațiune (populară) cu elemente fantastice supranaturale, care simbolizează forțele binelui și ale răului în lupta pentru și împotriva fericirii omului. ◊ Expr. (Fam.) A se face de basm = a se face de râs. 2. Născocire, minciună, scornitură. – Din sl. basnĭ.

basm sn [At: URECHE, ap. GCR I, 360/8 / V: ~sn, ~mu, (rar) bazm / Pl: ~e, (rar) ~uri / E: vsl баснъ] 1 Narațiune (populară) cu elemente fantastice supranaturale, care simbolizează forțele binelui și ale răului în lupta pentru și împotriva fericirii omului. 2 (Fam; îe) A se face de ~ A se face de râs. 3 (Fig) Minciună. 4 (Fig) Născocire. corectat(ă)

basm s.n. 1 Specie în proză a epicii (populare), a cărei narațiune are elemente fantastice, supranaturale care simbolizează forțele binelui și ale răului în lupta pentru și împotriva fericirii omului. Ascultau la gura sobei basmul povestit de bunic. ◇ Loc.adj. De basm = fantastic, ireal. Atmosferă de basm. ◇ Expr. (fam.) A se face de basm = a se face de rîs. Basm cu cocoșul roșu v. cocoș. 2 Fig. Născocire, minciună. Nu-mi spune basme, ci relatează exact cum a fost. • pl. -e, (pop.) -uri. /<slav. басм.

BASM, pop. BASMU (pl. -me) sn. 📝 Povestirea unor întîmplări închipuite, în care fapte vitejești și isprăvi minunate sînt săvîrșite de feți-frumoși cari, luptîndu-se cu zmei și cu balauri, îi biruesc în cele din urmă, ajutați fiind în întreprinderile lor de zîne, de cai năzdrăvani, etc.; poveste: începură să povestească basme și zicători glumețe (ODOB.); Viața, gîndurile noastre, Ni s’or părea un basmu sfînt (VLAH.) [👉 BASN].

BASM, basme, s. n. 1. Narațiune (populară) cu elemente fantastice supranaturale, care simbolizează forțele binelui și ale răului în lupta pentru și împotriva fericirii omului. ◊ Expr. (Fam.) A se face de basm= a se face de râs. 2. Născocire, minciună, scornitură. – Din sl. basnĩ.

BASM, basme, s. n. 1. Narațiune (de obicei creație populară) cu personaje și fapte fantastice și adesea cu participarea unor forțe supranaturale. Pe-atunci credeam aievea în basmul Cosînzenii. BENIUC, V. 23. Basmele cele blind șoptite de bătrînii mei dragi... se trezesc și tremură în ființa mea. SADOVEANU, N. F. 25. Ca-n basme masa mi s-ar pune Și s-ar deșterne tot ca-n basme. MACEDONSKl, O. I 66. Un basm cu pajuri și cu zmei începe-acum o fată, Tu taci ș-asculți povestea ei Și stai îngîndurată. COȘBUC, P. I 192. Visez la basmul vechi al zînei Dochii. EMINESCU, O. I 119. ◊ Expr. A se face de basm = a se face de rîs, de poveste. 2. Scornitură, născocire, minciună. V. istorie. Nu-mi spune basme, ci povestește-mi exact cele întîmplate. ▭ Ce ascultați basme, măi? DUMITRIU, B. F. 111. – Pl. și: (rar) basmuri (CAMILAR, N. I 316).

BASM, basme, s. n. 1. Narațiune (populară) cu elemente fantastice, supranaturale; poveste. ◊ Expr. (Fam.) A se face de basm = a se face de rîs. 2. Născocire, minciună. – Slav (v. sl. basnĭ).

BASM ~e n. 1) Creație populară epică, în care se redau întâmplări fantastice cu personaje imaginare aflate în luptă cu forțe nefaste ale naturii sau ale societății; poveste. 2) fig. Vorbe plăsmuite special și puse în circulație cu rea-voință; născocire; scornire. /<sl. basni

basm (basn) n. 1. apolog, fabulă (vechiu-rom. basnele lui Esop); a se face de basn, a ajunge de batjocură: c’am băut tot ce avui și de basn mă făcui POP.; 2. în special, istorisirea unei întâmplări închipuite cu începutul stereotip: a fost odată... și al cării element principal e miraculosul (smei, balauri, zine, feți-frumoși): lume ce gândea ’n basme și vorbea ’n poezii EM. [Slav. BASNĬ, fabulă; sensul vorbei, lărgit în limba modernă, corespunde Mold. poveste].

basm V. basn.

basmu sn vz basm

basn sn vz basm

bazm sn vz basm

BASMU 👉 BASM.

†BASN, †BASNU (pl. -ne) sn. 1 BASM ¶ 2 Poveste mincinoasă, legendă, fabulă: la toate aceste basne, nu lipsea niciodată de a aduce ca martor și pe biata slugă (ODOB.); a se face de ~, a ajunge de poveste, a încăpea în gura lumii, a se face de rîs [vsl. basnĭ].

basm-comedie s. n. Comedie în formă de basm ◊ „«Dragonul», basm-comedie în trei acte de autorul sovietic E.S.” Cont. 19 V 67 p. 4 (din basm + comedie)

piesă-basm s. f. 1967 Basm transpus într-o piesă de teatru v. suspans (din piesă + basm)

basn n. basm: câte basne firoscoșii undeva spunea în vileag PANN.

basn n., pl. e și (rar) basnă f., pl. e (vsl. basnŭ, poveste; bg. basnea, sîrb. basna, rus. basnĭ, básnĕa). Vechĭ. Poveste, narațiune fabuloasă p. copii. Fig. Scornitură, minciună. Azĭ în vest basm.

basm s. n., pl. basme

basm s. n., pl. basme

basm s. n., pl. basme

basm

basm.

BASM s. (LIT.) poveste, povestire.

BASM s. v. invenție, minciună, născoceală, născocire, născocitură, neadevăr, palavră, plăsmuire, poveste, scorneală, scornire, scornitură.

basm s. v. INVENȚIE. MINCIUNĂ. NĂSCOCEALĂ. NĂSCOCIRE. NĂSCOCITURĂ. NEADEVĂR. PALAVRĂ. PLĂSMUIRE. POVESTE. SCORNEALĂ. SCORNIRE. SCORNITURĂ.

BASM s. poveste, povestire. (~ cu Cocoșul Roșu.)

basm (basme), s. n. – Poveste, fabulă, legendă; în particular, poveste cu zîne. – Var. (înv.) basn(ă), baznă. Sl. basnŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 14; Cihac, DAR). – Der. băsmui, vb. (a povesti); băsmuitor, s. m. (povestitor); băsni, vb. (înv., a povesti), din sl. basniti; băsnuitor, s. m. (înv., povestitor); băsnar, s. m. (înv., povestitor).

BASM (v. sl. basni, născocire) Specie a genului epic, narațiune în proză îndeosebi, și mai puțin în versuri, în cuprinsul căreia, cu ajutorul unor mijloace tradiționale, se povestesc întîmplări fantastice, puse pe seama unor personaje sau forțe supranaturale, din domeniul irealului. Basmele, la baza cărora stă elementul fantastic, generat de caracterul fantastic în care apărea lumea pentru omul primitiv, după originea lor, pot fi populare și culte. Cele populare sînt supuse variabilității, datorită circulării lor pe cale orală, chiar dacă prin culegerea lor de către folcloriști au fost fixate prin tipărire. Cele culte însă, unele versificate (ex. Călin Nebunul de M. Eminescu, A fost odată de Șt.O. Iosif, Cetină Dalbă de G. Coșbuc), altele în proză ca, de exemplu, Poveștile lui Ion Creangă, Făt-Frumos din lacrimă de M. Eminescu rămîn în forma în care au fost create. Unii cercetători au încercat să dea o explicație antropologică poligenezei basmului, bazată pe identitatea generală a spiritualității omenești: în locuri diferite au apărut creații asemănătoare, care au circulat. Această idee a poligenezei basmului a fost completată cu ideea influențelor reciproce. În fondul basmelor se întrezăresc reminiscențe ale unor îndepărtate credințe mitice. „Visuri ale popoarelor”, cum sînt socotite, basmelor li se atribuie totuși o origine diferită: mitologică, indianistă, antropologică, iar după B.P. Hasdeu, care stabilește o asemănare între basm și vis, basmul ar fi apărut odată cu nașterea omenirii. Toate aceste teorii dovedesc nu numai îndepărtata vechime a basmelor, dar și faptul că ele nu pot fi socotite creația unui singur popor. Clasificări diverse, fundamentate pe variate criterii, au fost propuse de cercetătorii basmelor. În literatura noastră, o asemenea clasificare a fost încercată de Lazăr Șăineanu, în studiul său asupra basmelor, deosebindu-le în: basme fantastice, în care elementul principal îl constituie miraculosul; basme etico-mitice, care, pe lîngă faptele numeroase ale eroilor, cuprind și anumite învățături morale; basme glumețe, în care predomină umorul. Prima colecție de basme apărută în limba română este aceea a lui Stănescu Arădeanul, tipărită în 1860, la Timișoara: Proza poporală. Povești culese și corese, una din cele mai populare și bogate colecții rămînînd aceea a lui P. Ispirescu Legendele sau Basmele românilor (1872 și 1882). Cu tot caracterul fantastic al întâmplărilor, basmele reflectă totuși felul de a gîndi și de a simți al poporului. În basme sînt exprimate năzuințele, visurile și aspirațiile sale către o viață mai bună, dorința de a supune forțele naturii, de a vedea triumfind adevărul și dreptatea în lume. „Basmul e un gen vast, depășind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, știință, observare morală etc.” Oglindire a vieții în moduri fabuloase (G. Călinescu, Estetica basmului). Basmele prezintă o serie de particularități artistice tradiționale. În afara fantasticului întâmplărilor și eroilor, al dualismului binelui și răului, ele încep și sfîrșesc cu o serie de formule tradiționale: formula inițială (A fost odată...) menită a duce pe ascultători în lumea irealului, formula finală (Încălecai pe o șa...) prin care ascultătorii sînt readuși la realitate și uneori cea mediană (Și-nainte cu poveste, că de-aicea mult mai este...), un fel de pauză în acțiunea mai extinsă a unor basme – formule, care, deși variază de la povestitor la povestitor, totuși, în factura lor sînt asemănătoare. Conținutul acestor formule este fantastic și hazliu, iar ca formă sînt ritmice și uneori rimate. Narațiunea se desfășoară și ea cu ajutorul unor formule tradiționale, de obicei ritmice și rimate, subliniind unele momente principale din desfășurarea acțiunii. Și se luptară, Și se luptară Zi de vară, Pînă-n seară. Repetarea numărului trei (trei feciori de împărat, trei zmei cu trei palate sau fete de împărat, trei încercări de luptă etc.) scoate în relief creșterea progresivă a amănuntelor, cantitativ și calitativ, încetinește ritmul acțiunii, menține interesul și întărește impresia asupra ascultătorilor. Arta povestitorului, mișcările, mimica aduc basmului, în transmiterea lui orală, unele elemente dramatice.

Basmul cu cocoșul roșu – Vorba vine de la un vestit basm pentru copii, în care se povestește despre un cocoș care a fost mîncat de o vulpe, vulpea la rîndul ei a fost mîncată de un ogar, ogarul de... etc. Și cînd crezi că povestea s-a terminat, abia totul se reia de la început. Basmul cu cocoșul roșu a devenit astfel o expresie pentru a califica o întîmplare, o acțiune, un conflict care nu se mai sfîrșește. Exemplu: „Povestea cu instrucțiunile a ajuns de pomină! E ca aceea cu cocosul roșu – nu se mai termină niciodată” („Scînteia”, nr. 6809).

a (se) face de baftă / de basm / (eufem.) de cacao / de căcat (vulg.) expr. a (se) compromite; a se face de râs.