2 intrări

18 definiții


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

BALADÁ vb. I. intr., refl. (Franțuzism) A se plimba mult (fără scop, fără țintă). [< fr. balader].

BALÁDĂ, balade, s. f. 1. Povestire în versuri care relatează o acțiune eroică, o legendă, o întâmplare istorică etc. 2. Compoziție muzicală cu caracter epic. – Din fr. ballade.

baládă sf [At: HASDEU, I. C. 30 / Pl: ~de / E: fr balade] 1 Creație epică în versuri care povestește o legendă, o acțiune eroică sau o întâmplare istorică, uneori cu elemente supranaturale sau superstiții Si: cântec bătrânesc. 2 Melodie care însoțește balada (1). 3 Bucată muzicală cu caracter narativ.

BALÁDĂ, balade, s. f. 1. Creație epică în versuri care relatează o acțiune eroică, o legendă, o întâmplare istorică etc. 2. Bucată muzicală cu caracter narativ. – Din fr. ballade.

BALÁDĂ, balade, s. f. 1. Creație poetică, în versuri, făcînd parte din genul epic, inspirată de obicei din tradiția istorică sau populară, care povestește o acțiune eroică, o legendă, o întîmplare însemnată. E plăcut să stai așa și să asculți ca pe o baladă, în tristețea toamnei, povestea dragostei mele. SADOVEANU, M. 197. Balade și idile [titlu]. COȘBUC. 2. Creație muzicală cu caracter narativ, pentru voce (cu acompaniament) sau pentru instrumente, confundată adeseori cu romanța. Balada pentru vioară a lui Ciprian Porumbescu.

BALÁDĂ, balade, s. f. 1. Creație poetică în versuri, făcând parte din genul epic, inspirată de obicei din tradiția istorică sau populară și care relatează o acțiune eroică, o legendă, o întâmplare însemnată. 2. Creație muzicală cu caracter narativ. – Fr. ballade.

BALÁDĂ s.f. 1. Poezie populară medievală în versuri endecasilabice sau septenare, care se cânta și recita. ♦ Poezie epică cu subiect simplu, care relatează o întâmplare, de obicei eroică, sau o legendă; cântec bătrânesc. 2. Compoziție muzicală cu caracter narativ pentru voce sau pentru instrumente. [< fr. ballade, cf. lat. ballare – a dansa].

BALÁDĂ s. f. 1. poezie populară medievală în versuri endecasilabice sau septenare, care se cânta și se recita. ◊ poezie epică, populară sau cultă, care narează fapte istorice sau legendare; cântec bătrânesc. 2. (muz.) compoziție vocală sau instrumentală cu caracter narativ. ◊ (jaz) interpretare rapsodică a unei piese de către un solist acompaniat de orchestră. (< fr. ballade)

BALÁDĂ ~e f. 1) Creație epică (populară sau cultă) în formă liberă sau în versuri, având ca subiect o acțiune eroică, un fapt istoric, o legendă etc. 2) Creație muzicală cu caracter narativ care ilustrează textul unei asemenea creații epice. [G.-D. baladei] /<fr. ballade

baladă f. 1. povestire în versuri de natură mai mult legendară; 2. (populară) cântec bătrânesc despre întâmplări sau fapte însemnate din trecut (privitor la Domni, boieri, viteji și haiduci).

*baládă f., pl. e (fr. ballade, d. pv. ballada, d. ballar, it. ballare, a dansa. V. bal). Poezie eroică cu subĭect legendar. Baladă populară, cîntec eroic bătrînesc.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

baladá vb., ind. prez. 1. sg. baladéz, 3 sg. și pl. baladeáză

baládă s. f., g.-d. art. baládei; pl. baláde

baládă s. f., g.-d. art. baládei; pl. baláde


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

BALADĂ POPULÁRĂ s. (LIT.) cântec bătrânesc.

BALADĂ POPULA s. (LIT.) cîntec bătrînesc.


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

baladă (< fr. ballade, de la it. ballata „dans”), în accepțiunea modernă specie a poeziei epice, populare și culte. Narează fapte istorice sau legendare, întâmplări fantastice etc., fără a avea însă caracterul de frescă și suflul larg al epopeii. I. La origine (în ev. med.), b. desemna un cântec întovărășit de dans. Ulterior, sensul termenului s-a modificat în funcție de epocă și țară. ♦ În Franța (ballade): formă poetico-muzicală consacrată de curentul Ars Nova*. Era alcătuită din trei strofe încheiate toate cu același vers care servea astfel drept refren*. Stilul muzical era polifonic* iar forma* (pentru fiecare strofă): AAB. Dacă în sec. 14 b. a fost intens cultivată de Machault și urmașii săi, atingând un înalt grad de rafinament, ea iese treptat din uz în perioada următoare. O mai întâlnim, în sec. 15, la Dufaym Binchois etc. și, cu totul sporadic, în cel următor (Josquin). ♦ În Italia (ballata < vb. ballare „a dansa”) 1. Străvechi gen muzical-poetic întovărășind dansurile în cerc. Strofele, cântate de solist, alternau cu refrenul* corului. În forma aceasta, b. s-a menținut până în sec. 14, coexistând un timp cu noua formă de b. propriu-zis muzicală (nedansată). 2. Formă derivată din b. (I, 1), elaborată și fixată în laude* spre sfârșitul sec. 13, sub influența canzonei* și a virelai*-ului. Se cânta solistic și era alcătuită din mai multe secțiuni cu următoarea structură: refren (ripresa) cu metrică* și melodie proprie (A), stanza formată din doi piedi identici metric și melodic dar diferiți de refren (BB) și volta care reia metrica și melodia refrenului (A) și se încheie cu primul vers al ripresei. Este aceea care devine polif. în a doua jumătate a sec. 14, fără ca forma monodică* să fie totuși părăsită. B. atinge apogeul dezvoltării ei grație curentului Ars Nova, fiind genul cel mai îndrăgit de compozitori (numai de la Landino s-au păstrat 140 de b.) ♦ În epoca următoare, b. își pierde importanța și totodată adoptă un conținut semi-dramatic. În sec. 16, frotolla* polif. reia parțial caracteristicile b. ♦ În Anglia (ballad [bælad]); poezie cu caracter narativ și structură strofică, cântată monodic și, inițial, întovărășită de dans. Spre deosebire de alte țări, în Anglia, legătura b. cu dansul s-a menținut sporadic până în sec. 17 (Grove). B. a cunoscut o mare vogă la curtea lui Henry al VIII-lea după care a căzut în dizgrație, fiind lăsată pe seama cântăreților ambulanți; în aceste condiții pe melodiile b. se adaptau adesea texte cu caracter politic. Culegerile de folclor făcute de Thomas Percy (1765) și Walter Scott (1800) cuprind numeroase b. II. Publicarea de către Percy și Scott a b. engl. a stimulat imaginația poeților romantici germ. (Herder, Goethe, Schiller) care au scris, la rândul lor, b. ce narau fapte istorice, legendare sau fantastice. Aceste b. au stat la baza pieselor vocale de tipul liedului* scrise de compozitorii: J. Zumsteeg, Schubert (Erlkönig, Moartea și fata), Loewe (17 volume de b. – cel mai consecvent cultivator al genului). B. pentru voce și pian are o formă liberă, adesea strofică, îmbinând intonațiile de recitativ* cu frazele cantabile, în timp ce acomp. este destinat să creeze atmosferă. Cu timpul, b. pătrunde în operă (ex.B. Sentei” din Olandezul zburător de Wagner, „B. Regelui din Thule” din Faust de Gounod etc.). De asemenea, b. poate lua proporții de cantată*. III. B. instrumentală: gen datorat compozitorilor romantici și caracterizat printr-un ton narativ (în spiritul b. literare, deși fără intenții programatice*). Creatorul b. instr. a fost Chopin. Exemplul său l-au urmat Listz, Brahms, Vieuxtemps, Fauré etc. Dintre compozitorii români care au scris b. instr. cităm pe: C. Porumbescu, G. Enescu, P. Constantinescu, T. Ciortea. Unele b. au caracter concertant, cum este cazul aceleia a lui Fauré (pian și orch.); b. pentru orch. este o variantă a poemului simfonic* (ex. B. blanik de Janáček). IV. În folclorul românesc: gen epic literar-muzical, de mari dimensiuni, avându-și originea într-un trecut îndepărtat. Forma străveche, de b. dansată (v. b. I) se mai păstreză la aromâni. În terminologie pop. sin. b. este cântec bătrânesc, termen la care se mai adaugă numele eroului sau conținutul fabulației („A lu’ Corbea”, „Focu’ de la Costești”). B. este atestată din sec. 6 (Iordanes), apoi în sec. 15 („Cântecul jalnic” despre jafurile turcești De la Braica mai la vale), în sec. 16 (Miron Costin – despre „obiceiul vechi” de a se cânta la mesele domnitorilor „cântecele Domnilor din trecut [...] cu nume bun” – Strykowsky, Szamosközi, Balassa Balint ș.a.). Gen prin excelență declamator (se cântă în fața „publicului” și la cerere), având o tematică extrem de bogată, ce aparține mai multor straturi, b. se împarte în: fantastică, eroico-vitejească și haiducească, păstorească, cu tematică feudală, istorică, nuvelistică, jurnalo-orală (stratul cel mai nou). Atrăgând atenția cercetătorilor prin excepționala valoare a unor exemplare, ca Miorița sau Meșterul Manole, b. au fost considerate „mici poemuri asupra întâmplărilor eroice și asupra faptelor mărețe” (V. Alecsandri), „celebrează faptele și viața generațiilor de mai multe secole în urmă” (G. Dem. Teodorescu), sau un „ecou al actualității, o întâmplare pusă în cântec și publicată prin lăutari” (George Călinescu). Textele epice sunt adaptate mai multor stiluri* muzicale: „recitativ epic” (Brăiloiu), doină* sau cântec (I, 1). Unele teme (Miorița, Pintea, Meșterul Manole, Soacra rea, Șarpele, Ilincuța) se asociază și melodiilor de colindă*, caz în care au o funcție diferită, de urare, iar desfășurarea epică este mult redusă. Trăsăturile proprii recitativului* epic al b.: gruparea improvizatorică* a unor formule tradiționale (recitare recto-tono, melodică și parlato) într-o formă liberă și în ritm nesupus rigorilor metrice*. Conținutul muzical al formulelor (I, 4) diferă după funcția și locul pe care îl ocupă în cadrul „strofei elastice” (Brăiloiu). În interpretarea mixtă vocal-instr., a țăranilor (voce și fluier* sau cimpoi *) și a lăutarilor*, forma cuprinde: a) introducere instr. (derivată din recitativul epic vocal și preluând funcția de anticipare a acestuia de la vechiul taksîm* – melodie de factură orientală); b) partea vocală, liberă, care alternează cu c) interludii* instr.; d) un final instr. (constând dintr-un material melodic din partea vocală sau o melodie de dans). Material sonor extrem de variat ca structură și ambitus* (1); scări diatonice* cu trepte* mobile, scări cromatice*, îndeosebi în interpretarea lăutărească, paralelism major*-minor*, moduri diatonice modulând în moduri cromatice și invers. Sin.: cântec bătrânesc.

BALADĂ (< fr. ballade, pvin provens. ballade ; cf. lat. ballare, cîntec de dans) Specie a poeziei epice, culte sau populare, narațiune a unor întîmplări din trecut, cu acțiune de mică întindere, personaje puține, intrigă simplă. Inițial, noțiunea baladă, în creația muzicală populară franceză, a însemnat un cîntec de dans. Cu vremea, s-a îmbogățit cu elemente narative, lirice și chiar dramatice. În secolele XIV și XV, balada era o poezie lirică cu formă fixă, un mic poem alcătuit din trei strofe egale și simetrice și dintr-un mic cuplet, fiecare din aceste patru părți terminîndu-se cu un refren. În alte țări, ca Anglia și Germania, termenul baladă este folosit pentru acele cîntece populare, creații epice cu conținut uneori fantastic, în care erau cîntați eroi ca Robin Hood, Carol cel Mare ș.a. În literatura noastră, balada din creația orală circulă și sub denumirea de cîntec bătrînesc. Termenul baladă apare și în creația unor scriitori ca V. Alecsandri, care l-a folosit cel dintîi, G. Coșbuc, G. Topîrceanu, Șt.O. Iosif ș.a. Prin conținutul lor, baladele populare sînt de mai multe feluri: haiducești (ex. Toma Alimoș), pastorale (Miorița, Dolca), istorice (Novac și corbul). Unii cercetători mai deosebesc și balade așa-zise solare și superstițioase (Soarele și luna, Mierla și sturzul), fantastico-mitologice (Iorgu Iorgovan). Termenul baladă este tot mai des înlocuit în folcloristică prin acela de cîntec epic, balada denumind numai creațiile epice cu tematică nuvelistică. Conținutul atît de variat al baladelor populare este exprimat într-o formă artistică, cu mijloace corespunzătoare în ceea ce privește compoziția, adică atît dezvoltarea acțiunii, cît și caracterizarea eroilor. Dezvoltarea acțiunii se realizează prin succesiunea lentă a momentelor, în mersul lor firesc, ca: prolog – cuvinte de adresare către ascultători. Ex. Ascultați, boieri, la mine, Să vă spun pe Corbea bine! expozițiune sau introducere, narațiunea faptelor, deznodământ și uneori, încheierea, aceasta limitată la cîteva versuri în care cîntărețul aduce mulțumiri ascultătorilor și face aluzie la darurile cu care va fi cinstit: Ex. Iar la noi, la lăutari, Galbeni noi de ăi mai mari. Nu toate baladele populare au prolog și încheiere. Figurile eroilor sînt realizate prin hiperbolizarea forței fizice și prin antiteza dintre însușirile lor. Ex. La fîntîna Gerului, Sub aripa Cerului, E Marcu, pașa bătrîn, Cu mustățile de brumă, Cu barba de chidinie, Cu toiag de ghiață-n mînă Cu trei sute de haiduci, Toți călare pe cai murgi, Și cînd seara că sosea De tăbărît că tăbăra În moșia Crivățului; I-a păscut livezile, I-a băut izvoarele, I-a tăiat dumbrăvile, De-a atîrnat armele. Iar Crivăț cînd auzea, El la Marcu că venea, Și așa că-1 întreba: - Bine-i, Marcule, așa? Ce cați în moșia mea, Tu ești cu oștirea ta? Mi-ai păscut livezile, Mi-al turburat apele, Mi-ai tăiat dumbrăvile Și-ai atîrnat armele. Marcu din gură grăia: - Taci tu, Crivăț, pînă mîine, Că-s cătanele armate, Și mi-e frică că te-or bate. Crivăț de la el pleca, Vînturi mari că-mi aduna; Peste noapte Ger de moarte... (Marcul Viteazul și Crivățul) Balada cultă se deosebește, ca structură mai ales, prin dinamica desfășurării acțiunii, ceea ce duce la o pronunțată concentrare față de balada populară, cum și printr-o mai îngrijită versificație. Exemple de balade culte: Baba Cloanța, Groza, Peneș Curcanul de V. Alecsandri; Pașa Hassan, Rugămintea din urmă, El-Zorab, Nunta Zamfirei, Moartea lui Fulger de G. Coșbuc; Novăceștii, Pintea de Șt.O. Iosif ș.a.

Intrare: balada
verb (V201)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • balada
  • baladare
  • baladat
  • baladatu‑
  • baladând
  • baladându‑
singular plural
  • baladea
  • baladați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • baladez
(să)
  • baladez
  • baladam
  • baladai
  • baladasem
a II-a (tu)
  • baladezi
(să)
  • baladezi
  • baladai
  • baladași
  • baladaseși
a III-a (el, ea)
  • baladea
(să)
  • baladeze
  • balada
  • baladă
  • baladase
plural I (noi)
  • baladăm
(să)
  • baladăm
  • baladam
  • baladarăm
  • baladaserăm
  • baladasem
a II-a (voi)
  • baladați
(să)
  • baladați
  • baladați
  • baladarăți
  • baladaserăți
  • baladaseți
a III-a (ei, ele)
  • baladea
(să)
  • baladeze
  • baladau
  • balada
  • baladaseră
Intrare: baladă
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • bala
  • balada
plural
  • balade
  • baladele
genitiv-dativ singular
  • balade
  • baladei
plural
  • balade
  • baladelor
vocativ singular
plural
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

baladă

  • 1. Poezie populară medievală în versuri endecasilabice sau septenare, care se cânta și recita.
    surse: DN
    • 1.1. Povestire în versuri care relatează o acțiune eroică, o legendă, o întâmplare istorică etc.
      surse: DEX '09 DLRLC DN 2 exemple
      exemple
      • E plăcut să stai așa și să asculți ca pe o baladă, în tristețea toamnei, povestea dragostei mele. SADOVEANU, M. 197.
        surse: DLRLC
      • Balade și idile [titlu]. COȘBUC.
        surse: DLRLC
  • 2. Compoziție muzicală cu caracter epic.
    surse: DEX '09 DLRLC DN un exemplu
    exemple
    • Balada pentru vioară a lui Ciprian Porumbescu.
      surse: DLRLC
    • 2.1. (Jaz) Interpretare rapsodică a unei piese de către un solist acompaniat de orchestră.
      surse: MDN '00

etimologie: