2 intrări

44 de definiții

din care

Explicative DEX

bâiguire sf [At: DOSOFTEI, V. S. noiembrie 106r/9 / V: (reg) bui~, bul~ / Pl: ~ri / E: bâigui] 1-3 Bâiguială (1-3). corectat(ă)

BÂIGUI, bâigui, vb. IV. Intranz. și refl. A vorbi incoerent, încurcat; a spune prostii. – Cf. magh. bolyongni „a rătăci”.

BÂIGUI, bâigui, vb. IV. Intranz. și refl. A vorbi incoerent, încurcat; a spune prostii. – Cf. magh. bolyongni „a rătăci”.

băigui v vz bâigui

bâigui [At: DOSOFTEI, V. S. noiembrie 154r/33 / V: băi-, bui-, (îrg) buiug-, (înv) buigăi, (reg) bâg-, bâlg-, bulg-, bvâig-, (înv) îmbui- / Pzi: ~bâigui, ~iesc / E: ns cf mg bolyongni] 1 vi A vorbi fără rost sau fără temei Si: a divaga. 2 vi (Mai ales d. bolnavi) A vorbi fără șir, în somn sau în delir Si: a delira, a aiura. 3 vi (Fig; îvr; d. membre) A face mișcări reflexe, fără nici un scop, necontrolate. 4 vr (Îvr) A (se) zăpăci, a (se) ameți de cap. 5 vr (Îe) A se ~ de cap A deveni nebun. 6 vr (Rar) A se văita încet și în neștire.

bâlgui2 vir vz bâigui

bârgui v vz bâigui

buigai v vz bâigui

buigui v vz bâigui

buiguire sf vz bâiguire

buiugui v vz bâigui

bîigui vb. IV. 1 intr. A vorbi incoerent, încurcat, nedeslușit (Colivescu, cu frică bîiguind:) Ce tur-tur-turtă? (ALECS.). ♦ A spune prostii. ◊ (tr.) Bîiguie și el ceva acolo. 2 refl. (înv.) A se zăpăci, a se ameți de cap. S-au mirat și s-au buiguit tiranul (DOS.). • prez.ind. bîigui. și (reg.) buigui vb. IV. /cf. magh. bolyongni „a rătăci”.

bîiguire s.f. 1 Exprimare fără rost, fără temei, încurcată; bîiguială. Nu auzea decît bîiguiri și prostii. 2 (mai ales despre bolnavi) Delirare. ♦ (înv.) Ext. Stare de extaz. Nu în vis, ce în buiguire să vîdzu la scaun dă giudeț ședzînd (CANT.). 3 (înv.) Zăpăceală. Buiguire m-au lovit astăz; nu-i aceasta cetatea, m-am rătăcit (DOS.). • pl. -i. și buiguire s.f. /v. bîigui.

buigui vb. IV. v. bîigui.

buiguire s.f. v. bîiguire.

BÎIGUI, BUIGUI (-uesc, -uiu) vb. tr. și intr. 1 A aiura, a vorbi într’aiurea ca un smintit, a visa deștept: Ce bîigui tu, Mărando? Se vede că nu ți-s mințile acasă (VLAH.) 2 A spune fleacuri, prostii: altele cîte buiguește, tuturor sînt știute (CANT.) 3 A vorbi neînțeles, încurcat, a grăi vorbe fără rost, a îngăima: sărmanii... uită rolurile, bîiguesc, în loc să dee replica (ALECS.).

❍BUIGUI... 👉 BÎIGUl...

BULGUI (-uesc) = BÎIGUI.

BÎIGUI, bîigui vb. IV. Intranz. 1. A vorbi fără noimă sau temei, a spune lucruri fără înțeles, a vorbi alandala. Cuprins de o furie neputincioasă, Klapka începu să se lovească cu pumnii în cap, bîiguind. REBREANU, P. S. 99. ♦ A vorbi fără șir (în somn sau în delir); a aiura, a delira. L-a ascultat cum bîiguie în neștirea trudită a neminții lui. POPA, V. 157. 2. A vorbi încet și nedeslușit; a îngăima, a îngîna. Ca la o comandă, sutele de oameni ridicară capetele cu o mișcare parc-ar fi vrut să se scoale în picioare, bîiguind într-un singur glas, prelung ca murmurul unei furtuni trecute: Iertați-ne. REBREANU, R. II 277. (Colivescu,cu frică bîiguind:) Ce tur-tur-turtă? ALECSANDRI, T.. 930. – Prez. ind. și: bîiguiesc (ȘEZ. I 50). – Variantă: (regional) buigui (ȘEZ. II 128) vb. IV.

BÎIGUI, bîigui, vb. IV. Intranz. și refl. A vorbi fără noimă, fără sens. ♦ A aiura, a delira. ♦ A îngăima, a îngîna. – Comp. magh. bolyo(n)gni.

A BÂIGUI bâigui intranz. A vorbi incoerent și confuz. [Sil. bâi-gu-i] /<ung. bolyo[n]gni

băiguì v. V. buiguì.

bîiguĭ saŭ búiguĭ și -ĭésc, a v. intr. (ung. bolygani, bolyogni și bolyongni, a rătăci, a horhăi). Vechĭ. Rătăcesc: precum liliacu buĭguĭește. (Cant Ist. ier. 154). Fig. Greșesc. Azĭ. Iron. Aĭurez, bolborosesc, vorbesc încurcat, spun prostiĭ: ĭa nu maĭ bîigui! V. tr. Vechĭ. fac să aĭurez, turbur: Dumnezeŭ l-a buĭguĭt. – Și bulg-: aĭ visat și te-ai bulguit (Barac, Hal. 5, 222). Azĭ (Olt.) a se bîlgui, a pofti, a dori (lucrurĭ zadarnice): s’a bîlguit la avere, și n’are traĭ bun în casă (Boc.).

bîlguĭ V. bîĭguĭ.

búĭguĭ V. bîĭguĭ.

búlguĭ V. bîĭguĭ.

Ortografice DOOM

bâigui (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. bâigui, 3 bâiguie, imperf. 1 bâiguiam; conj. prez. 1 și 2 sg. să bâigui, 3 să bâiguie

bâigui (a ~) vb., ind. prez. 3 bâiguie, imperf. 3 sg. bâiguia; conj. prez. 3 să bâiguie

bâigui vb., ind. prez. 1 sg. bâigui, 3 sg. și pl. bâiguie, imperf. 3 sg. bâiguia

bîigui (ind. prez. 1 sg. bîigui, 3 sg. și pl. bîiguie)

bâiguiesc, -uește 3, -uiam 1 imp.

Etimologice

bîigui (-uiesc, bîiguit), vb.1. A bîlbîi, a vorbi stîlcit. – 2. A vorbi incoerent, a delira. – 3. A zăpăci, a descuraja. – Var. buigui (cu der. săi). Creație expresivă, cf. bîjbîi. Nu pare convingător etimonul mag. bolyo(n)gni „a greși”, indicat de DAR și de Gáldi, Dict., 86. – Der. bîiguială, s. f. (exprimare fără șir; delir; confuzie); bîiguitor, adj. (bîlbîit; aiurit, zăpăcit); bîiguitură, s. f. (bîlbîială; delir).

Sinonime

BÂIGUIRE s. v. aiurare, aiureală, delir, delirare.

BÂIGUI vb. v. aiura, ameți, buimăci, delira, năuci, zăpăci.

BÂIGUI vb. v. bombăni.

bîigui vb. v. AIURA. AMEȚI. BUIMĂCI. DELIRA. NĂUCI. ZĂPĂCI.

BÎIGUI vb. a bălmăji, a bîrîi, a bodogăni, a bolborosi, a bombăni, a boscorodi, a gîngăvi, a îndruga, a îngăima, a îngîna, a mîrîi, a molfăi, a mormăi, a murmura, (pop.) a blodogori, a bufni, (reg.) a dondăni, a mogorogi, a mondăni, a mormoti, a morocăni, a slomni, a tolocăni, (Ban.) a pîtcăi, (prin Olt.) a șondoroi. (Ce tot ~ acolo?)

bîiguire s. v. AIURARE. AIUREALĂ. DELIR. DELIRARE.

Antonime

A bâigui ≠ a răspica

Regionalisme / arhaisme

BUIGUIRE s.f. 1. (Mold.) Vorbire fără rost, fără înțeles. Pildele meale buigu[i]ri și cuvintele meale într-aiuri țiind. CANTEMIR, IST. 2. (Mold., Trans. N) Zăpăcire, buimăcire, rătăcire cu mintea. A: Iară uimirea și buiuguirea menței lor iaste sămn cum i-au opustit Dumnedzău. L SEC. XVII, 136v; cf. DVS, 106r; L SEC. XVII, 138r. C: Să ne trezim din buiguire lumiei aceștie. POGREB., 95v. // B: Călugăriia iaste o buiguire a minții pururea de lucrurile ceale cerești. L ante 1693, 218r; cf. L ante 1693, 216r. ♦ Extaz, vedenie. A: Iară o femeaie de cinste, luminată cu duhul lui Dumnedzău, fu în buiguire de istîplenie, vădzînd pre Svînt Andrei unde <u>mbla prin nărod și lumina ca un stîlp de foc. DVS, 68v; cf. DVS, 34v, 149r. Variante: buiuguire (L SEC. XVII, 136v, 138r). Etimologie: buigui. Vezi și buigui, buiguit1, buiguit2, buiguitor, buiguitură. Cf. brodelnicitură, buiguitură, îngăimeală; cebală; buiguit1.

BUIUGUIRE s.f. v. buiguire.

bâigui, bâiguiesc, (buigui), v.i. (reg.) A aiuri, a vorbi fără înțeles, a delira: „Ie-o iagă, două de vin / Vine-acasă bâiguind” (D. Pop, 1978: 176). – Din magh. bolyo(n)gni „a tulbura, a rătăci” (MDA).

buigui, v.i. v. bâigui („a vorbi fără înțeles”).

bâigui, bâiguiesc, (buigui), vb. intranz. – (reg.) A aiuri, a vorbi fără înțeles: „Ie-o iagă, două de vin / Vine-acasă bâiguind” (D. Pop, 1978: 176). – Din magh. bolyo(n)gni „a tulbura, a rătăci” (Gh. Radu, 1970; MDA).

bâigui, bâiguiesc, (buigui), vb. intranz. – A aiuri, a vorbi fără înțeles: „Ie-o iagă, două de vin / Vine-acasă bâiguind” (D. Pop 1978: 176). – Din magh. bolyo(n)gni „a tulbura, a rătăci” (Gh. Radu 1970).

Intrare: bâiguire
bâiguire substantiv feminin
substantiv feminin (F107)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • bâiguire
  • bâiguirea
plural
  • bâiguiri
  • bâiguirile
genitiv-dativ singular
  • bâiguiri
  • bâiguirii
plural
  • bâiguiri
  • bâiguirilor
vocativ singular
plural
buiguire infinitiv lung
infinitiv lung (IL107)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • buiguire
  • buiguirea
plural
  • buiguiri
  • buiguirile
genitiv-dativ singular
  • buiguiri
  • buiguirii
plural
  • buiguiri
  • buiguirilor
vocativ singular
plural
Intrare: bâigui
verb (V343)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • bâigui
  • bâiguire
  • bâiguit
  • bâiguitu‑
  • bâiguind
  • bâiguindu‑
singular plural
  • bâiguie
  • bâiguiți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • bâigui
(să)
  • bâigui
  • bâiguiam
  • bâiguii
  • bâiguisem
a II-a (tu)
  • bâigui
(să)
  • bâigui
  • bâiguiai
  • bâiguiși
  • bâiguiseși
a III-a (el, ea)
  • bâiguie
(să)
  • bâiguie
  • bâiguia
  • bâigui
  • bâiguise
plural I (noi)
  • bâiguim
(să)
  • bâiguim
  • bâiguiam
  • bâiguirăm
  • bâiguiserăm
  • bâiguisem
a II-a (voi)
  • bâiguiți
(să)
  • bâiguiți
  • bâiguiați
  • bâiguirăți
  • bâiguiserăți
  • bâiguiseți
a III-a (ei, ele)
  • bâiguie
(să)
  • bâiguie
  • bâiguiau
  • bâigui
  • bâiguiseră
verb (V343)
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • buigui
  • buiguire
  • buiguit
  • buiguitu‑
  • buiguind
  • buiguindu‑
singular plural
  • buiguie
  • buiguiți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • buigui
(să)
  • buigui
  • buiguiam
  • buiguii
  • buiguisem
a II-a (tu)
  • buigui
(să)
  • buigui
  • buiguiai
  • buiguiși
  • buiguiseși
a III-a (el, ea)
  • buiguie
(să)
  • buiguie
  • buiguia
  • buigui
  • buiguise
plural I (noi)
  • buiguim
(să)
  • buiguim
  • buiguiam
  • buiguirăm
  • buiguiserăm
  • buiguisem
a II-a (voi)
  • buiguiți
(să)
  • buiguiți
  • buiguiați
  • buiguirăți
  • buiguiserăți
  • buiguiseți
a III-a (ei, ele)
  • buiguie
(să)
  • buiguie
  • buiguiau
  • buigui
  • buiguiseră
buiugui
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
bârgui
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
băigui
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
bâlgui
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)
info
Aceste definiții sunt compilate de echipa dexonline. Definițiile originale se află pe fila definiții. Puteți reordona filele pe pagina de preferințe.
arată:

bâiguire, bâiguirisubstantiv feminin

bâigui, bâiguiverb

  • 1. A vorbi incoerent, încurcat; a spune prostii. DEX '09 DEX '98 DLRLC
    • format_quote Cuprins de o furie neputincioasă, Klapka începu să se lovească cu pumnii în cap, bîiguind. REBREANU, P. S. 99. DLRLC
    • 1.1. A vorbi fără șir (în somn sau în delir). DLRLC
      • format_quote L-a ascultat cum bîiguie în neștirea trudită a neminții lui. POPA, V. 157. DLRLC
  • 2. A vorbi încet și nedeslușit. DLRLC
    • format_quote Ca la o comandă, sutele de oameni ridicară capetele cu o mișcare parc-ar fi vrut să se scoale în picioare, bîiguind într-un singur glas, prelung ca murmurul unei furtuni trecute: Iertați-ne. REBREANU, R. II 277. DLRLC
    • format_quote (Colivescu, – cu frică bîiguind:) Ce tur-tur-turtă? ALECSANDRI, T.. 930. DLRLC
  • comentariu Prezent indicativ și: bâiguiesc. DLRLC
etimologie:

info Lista completă de definiții se află pe fila definiții.