bâcâi² vi vz păcâi

bâcâi¹ vi [At: BIBLIA (1688), ap. HEM 2814 / V: băcăi / Pzi: -iesc și bâcâi / E: nct] (Înv; iuz) 1 (D. trâmbiță) A (ră)suna. 2 (D. inimă) A ticăi.

PÂCÂI, pâcâi, vb. IV. Intranz. (Pop.) 1. A fuma, a trage din lulea, producând un sunet caracteristic; a pufăi. 2. (Despre flacăra lămpii de petrol) A pâlpâi cu zgomot. [Var.: (reg.) pâcăi vb. IV] – Pâc + suf. -ăi.

băcăi v vz bâcâi

păcăi v vz pâcâi corectat(ă)

pâcăi v vz pâcâi

pâcâi vi [At: BARCIANU / V: păcăi, ~căi / Pzi: pâcăi, (rar) ~esc / E: fo] 1 (D. oameni) A trage din lulea producând un sunet caracteristic Si: (reg) a pâșcâi². 2 (Reg; d. lumină, flăcări) A pâlpâi. 3 (Reg; d. firele de ață) A se rupe producând un sunet caracteristic. 4 (Reg; d. bibilici) A produce sunetul caracteristic speciei.

BÎCÎI (-îiu) vb. intr. 1 A lovi făcînd sgomot: cîrja cea dumnezeiască tot în cap bîcîia (RV.-CRG.) ¶ 2 A răsuna, a suna: făcutu-m’am aramă răsunînd au tîmpănă băcăind (BIBL.) ¶ 3 A tîcîi, a bate (vorb. de inimă): îmi bîcîia inima (JIP.) [onom.].

PÂCÂI, pâcâi, vb. IV. Intranz. 1. A fuma, a trage din lulea, producând un sunet caracteristic; a pufăi. 2. (Despre flacăra lămpii de petrol) A pâlpâi cu zgomot. [Var.: (reg.) pâcăi vb. IV] – Pâc + suf. -âi.

PÎCĂI vb. IV v. pîcîi.

PÎCÎI, pîcîi, vb. IV. Intranz. (Regional) 1. A fuma, a trage din lulea producînd un sunet caracteristic; a pufăi. Cînd era vreme rea, stătea cu nasu-n spuză și pîcîia din lulea. SADOVEANU, O. III 544. Își îndopă pipa din nou, aprinse, începu să pîcîie, cu vădite semne de satisfacție. C. PETRESCU, A. 409. 2. (Despre flacăra lămpii de petrol) A pîlpîi cu zgomot. – Variantă: (Transilv.) pîcăi vb. IV.

BÎCÎI, bîcîi, vb. IV. Intranz. (Înv. și reg.; despre inimă) A bate neregulat; a ticăi. ♦ A lovi făcînd zgomot.

A PÂCÂI pâcâi intranz. 1) A fuma producând un sunet scurt caracteristic; a trage fum (din pipă sau din țigară), făcând „pâc-pâc”. 2) (despre flacăra lămpilor sau a felinarelor cu petrol) A arde tremurat, cu pocnete ușoare. /pâc + suf. ~âi

băcăì v. a bate pulsul, a palpita. [Onomatopee].

bîcîĭ a-i, v. intr. (d. bîc). Rar. Tîcîi: îmi bîcîĭe inima.

pîcîĭ și -ĭésc, a -í v. intr. (d. pîc-pîc). Fac pîc-pîc fumînd: moșneagu pîcîĭe din lulea.

bâcâi (a ~) (reg., înv.) vb., ind. prez. 3 bâcâie, imperf. 3 pl. bâcâiau; conj. prez. 3 să bâcâie corectat(ă)

bâcâi (a ~) vb., ind. prez. 3 bâcâie, imperf. 3 sg. bâcâia; conj. prez. 3 să bâcâie

bâcâi vb., ind. prez. 1 sg. bâcâi, imperf. 3 sg. bâcâia

pâcâi (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. pâcâi, 3 pâcâie, imperf. 1 pâcâiam; conj. prez. 1 și 2 sg. să pâcâi, 3 să pâcâie

pâcâi (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 3 pâcâie, imperf. 3 sg. pâcâia; conj. prez. 3 să pâcâie

pâcâi vb., ind. și conj. prez. 1 sg. pâcâi, 3 sg. și pl. pâcâie, imperf. 3 sg. pâcâia

bâcâi, bâcâi, v. t. (intl.) a bate rău de tot.

BÂCÂI vb. v. bate, palpita, pulsa, tăcăi, ticăi, tresări, zbate, zvâcni.

PÂCÂI vb. v. pâșcâi.

PÂCÂI vb. v. pufăi.

bîcîi vb. v. BATE. PALPITA. PULSA. TĂCĂI. TICĂI. TRESĂRI. ZBATE. ZVÎCNI.

PÂCÂI vb. a pufăi, (reg.) a pîșcîi. (~ din lulea.)

pîcîi vb. v. PÎLPÎI.

pâcâi, pâcâi, vb. IV (pop.) 1. a fuma, a trage din lulea, producând un sunet caracteristic; a pâșcăi, a pufăi. 2. (reg.; despre flacăra lumânării de petrol) a pâlpâi cu zgomot. 3. (reg.; despre firele de ață) a se rupe provocând un sunet caracteristic. 4. (reg.; despre bibilici) a produce sunetul caracteristic speciei.

pâcâí, v.i. v. pâcăi.

pâcăi, pâcăiesc, (pâcâi), vb. intranz. – 1. A ticăi: „Așa că, tare s-a mirat de drăcia asta, care tot pâcăia...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 288). 2. A pufăi. – Din pâc (onomatopee) + suf. -ăi (DEX, MDA).