ARTICULAȚIE, articulații, s. f. 1. Legătură între două sau mai multe oase (prin intermediul ligamentelor); locul acestei legături; încheietură. ♦ Legătură mobilă a segmentelor unui animal artropod. ♦ Legătură între două sau mai multe corpuri solide, care permite rotația lor relativă în jurul uneia sau a două axe sau în jurul unui punct. 2. (Rar) Articulare. 3. Rostire clară și corectă a vocalelor și consoanelor în cântul vocal; p. ext. execuție clară și frazare exactă în muzica instrumentală. – Din fr. articulation, lat. articulatio, -onis.

articulat¹ [At: DA ms / Pl: ~e /E: articula] 1 sn (Rar) Legare prin articulații. 2-4 sf Articulare (1, 4, 5). 5 sf (Fig; fam) Bătaie.

articulat², ~ă [At: MAIORESCU, CR. I, 160 / Pl: ~ați, ~e / E: articula] 1 a (D. cuvinte etc) Pronunțat deslușit. 2 a (Desn) Pronunțat cu ajutorul organelor vorbirii (într-un fel particular). 3 a Care are articol. 4 a Cu articulații. 5 ( Zlg; bot; spc) Cu membrele formate din articule (4). 6 sf(Zlg; mpl) Insecte. 7 sf (Zlg; mpl) Crustacei. 8 a (Jur) Care a fost demonstrat într-un mod clar, bazându-se pe lege.

articulație sf [At: DA ms / V: ~iune / P: ~ți-e / Pl: ~ii / E: fr articulation, lat articulatio] 1 Legătură între două sau mai multe oase (prin intermediul ligamentelor). 2 Locul articulației (1) Si: încheietură. 3 Legătură mobilă a segmentelor unui antropod. 4 Legătură care permite rotația unor corpuri în jurul unei axe sau a unui punct. 5 (Rar) Articulare (1). 6 (Iuz) Articulare (4). 7 (Îs) Bază de ~ Modul de pronunțare a sunetelor, specific fiecărei limbi sau dialect.

articulațiune sf vz articulație

*ARTICULAT I. adj. 1 p. ARTICULA ¶¶ contr. NEARTICULAT ¶ 2 Care are articulațiuni, încheieturi: insectele sînt animale ~e ¶ 3 Rostit: sunete ~e; cuvinte bine ~e ¶ 4 📖 Care are articol: substantiv ~. II. ARTICULATE sn. pl. 🐙 Animale cu articulațiuni (🖼 232): insectele, arahnidele, crustaceele sînt ~.

*ARTICULAȚIUNE, *ARTICULAȚIE sf. 1 🫀 Încheietură a oaselor trupului (🖼 233): articulațiunile piciorului, degetelor ¶ 2 Încheietura părților corpului unei insecte, a părților unei plante ¶ 3 📖 Rostire deslușită a unor sunete, a unor cuvinte: pentru a scoate acest sunet, trebue altă ~ [fr. < lat.].

ARTICULAȚIE, articulații, s. f. 1. Legătură între două sau mai multe oase (prin intermediul ligamentelor); locul acestei legături; încheietură. ♦ Legătură mobilă a segmentelor unui animal artropod. ♦ Legătură între două sau mai multe corpuri solide, care permite rotația lor relativă în jurul uneia sau a două axe sau în jurul unui punct. 2. (Rar) Articulare. – Din fr. articulation, lat. articulatio, -onis.

ARTICULAT, -Ă, articulați, -te, adj. 1. Pronunțat, rostit, emis prin mișcarea organelor vorbirii. Sunete articulate. 2. (Despre substantive, adjective și echivalentele lor) Care are articol. Substantiv articulat. 3. Cu articulații, format din articulații. Insectele au corpul articulat.

ARTICULAȚIE, articulații, s. f. 1. Legătură între două sau mai multe oase; încheietură; locul acestei legături. Articulația mîinii. ♦ (Tehn.) Sistem de legătură între două corpuri solide, îngăduind rotația lor în jurul unei axe sau în jurul unui punct. 2. (Rar) Articulare (1). ◊ Bază de articulație = modul de articulare a sunetelor caracteristic pentru o anumită limbă sau un anumit dialect; sistemul pozițiilor și mișcărilor organelor fonatoare caracteristic vorbitorilor într-o anumită limbă sau într-un anumit dialect. – Pronunțat: -ți-e.

ARTICULAT, -Ă, articulați, -te, adj. 1. (Despre sunete, cuvinte etc.) Emis, rostit prin mișcarea organelor vorbirii. 2. (Despre substantive sau un echivalent al lor) Cu articol. 3. Cu articulații, format din articulații. – V. articula.

ARTICULAȚIE, articulații, s. f. 1. Legătură (mobilă) între două sau mai multe oase, prin intermediul ligamentelor; încheietură; locul acestei legături. ♦ Legătură între mai multe corpuri solide, care permite rotația lor relativă în jurul uneia sau a două axe sau al unui punct. 2. (Rar) Articulare. – Fr. articulation (lat. lit. articulatio, -onis).

ARTICULAT, -Ă adj. (Despre organisme sau organe) Format din articole (5) [în DN și MDN], de dimensiuni și forme variabile, puse cap la cap. ♦ (Despre tulpini) Formată din noduri și internoduri. [Cf. fr. articulé, lat. articulatus – legat].

ARTICULAȚIE s.f. 1. Încheietură, legătură (mobilă) între oase. ♦ Legătură între două corpuri solide, care permite rotirea lor în jurul unui punct sau al unei axe. 2. Mod de a pronunța, de a rosti un sunet; pronunțare a unui sunet; articulare. ◊ Bază de articulație = modul de pronunțare a sunetelor, care se face într-un anumit fel în fiecare limbă sau dialect. [Gen. -iei, var. articulațiune s.f. / cf. fr. articulation, lat. articulatio].

ARTICULAȚIUNE s.f. v. articulație.

ARTICULAT, -Ă I. adj. (despre organisme, organe) format din articole (5). ◊ (despre tulpini) formată din (inter)noduri. II. s. f. pl. plante cu tulpina articulată. (< fr. articulé/s/)

ARTICULAȚIE s. f. 1. (anat.) încheietură, nod; loc de inserție a unui organ pe altul; legătură (mobilă) între oase. 2. (tehn.) legătură între două corpuri solide, care permite rotirea lor în jurul unui ax. 3. mod de a pronunța un sunet. (< fr. articulation, lat. articulatio)

ARTICULAȚIE ~i f. 1) Legătură mobilă între două sau mai multe oase și locul acestei legături; încheietură. 2) tehn. Legătură între două sau mai multe corpuri solide, care permite mișcare relativă a acestora. 3) lingv. Mod de pronunțare a sunetelor cu ajutorul organelor de vorbire. [G.-D. articulației] /<fr. articulation, lat. articulatio, ~onis

articulat a. 1. prevăzut cu articulațiuni; 2. nume cu articol. ║ f. pl. articulate, una din marile diviziuni ale regnului animal.

articulați(un)e f. 1. încheietura oaselor; 2. rostire deslușită; 3. enunțarea faptelor.

articulát, -ă adj. Care are maĭ multe articulațiunĭ. Enunțat (exprimat) clar. Cu articul: nume articulat. S. n. pl. (sub-înț. animal). Prima diviziune a inelatelor, care cuprinde insectele, painjiniĭ, miriapodele și crustaceele (numite și artropode).

*articulațiúne f. (lat. articulátio, -ónis). Încheĭetură, juncțiune de oase. Pronunțare. – Și -áție.

articulație (desp. -ți-e) s. f., art. articulația (desp. -ți-a), g.-d. art. articulației; pl. articulații, art. articulațiile (desp. -ți-i-) corectat(ă)

articulație (-ți-e) s. f., art. articulația (-ți-a), g.-d. art. articulației; pl. articulații, art. articulațiile (-ți-i-)

articulat adj. m., pl. articulați; f. sg. articulată, pl. articulate

articulație s. f. (sil. -ți-e), art. articulația (sil. -ți-a), g.-d. art. articulației; pl. articulații, art. articulațiile (sil. -ți-i-)

articulație

articulație, -ției gen. a.

ARTICULAT, -Ă adj. (< articula < fr. articuler, cf. lat. articulare): în sintagmele declinare articulată, limbaj articulat, substantiv articulat, sunet articulat și vorbire articulată (v.).

ARTICULAȚIE s. 1. v. pronunțare. 2. (ANAT.) încheietură, (înv. și pop.) nod, (înv.) armonie, (fam. fig.) balamale (pl.). (~iile omului.) 3. (ANAT.) articulație semimobilă v. amfiartroză.

ARTICULAȚIE s. 1. articulare, emitere, pronunțare, pronunție, rostire, (înv.) prozodie. (~ sunetelor.) 2. (ANAT.) încheietură, (înv. și pop.) nod, (înv.) armonie, (fam. fig.) balamale (pl.). (~iile omului.) 3. (ANAT.) articulație semimobilă = amfiartroză.

Articulat ≠ nearticulat