12 definiții pentru articulare


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

ARTICULÁRE, articulări, s. f. Acțiunea de a (se) articula; (rar) articulație. – V. articula.

articulare sf [At: MDA ms / Pl: ~lări / E: articula] 1 Pronunțarea unui sunet, unui cuvânt Si: (rar) articulație (5). 2 (Muz) Exprimare corectă și clară a textului unui cântec. 3 (Rar) Articulație (1). 4 Punere a articolului la un substantiv sau altă parte de vorbire Si: (iuz) articulație (6). 5 (Fig) Înlănțuire ca rezultat al unei potriviri. 6 (Jur) Argumentare bazată pe articole de lege.

ARTICULÁRE, articulări, s. f. Acțiunea de a (se) articula; articulație. – V. articula.

ARTICULÁRE, articulări, s. f. Acțiunea de a (se) articula. 1. Rostire deslușită a sunetelor, realizată cu ajutorul organelor vorbirii. Articularea vocalei «o».E asudat și prăfuit; mișcările îi sînt nesigure, ca și articularea vorbelor. CARAGIALE, O. II 212. 2. Legare a articolului de un substantiv, adjectiv, pronume posesiv sau numeral. Articularea adjectivelor.

ARTICULÁRE, articulări, s. f. Acțiunea de a (se) articula.

ARTICULÁRE s.f. Acțiunea de a articula și rezultatul ei. [< articula].


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

articuláre s. f., g.-d. art. articulắrii; pl. articulắri

articuláre s. f., g.-d. art. articulării; pl. articulări


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

ARTICULÁRE s. v. pronunțare.

ARTICULARE s. articulație, emitere, pronunțare, pronunție, rostire, (înv.) prozodie. (~ sunetelor.)


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

articulare (articulație), asigurarea unei execuții clare, răspicate a discursului muzical. În arta cântului, noțiunea împrumută semnificația și unele modalități tehnice de vorbire. În arta instr., diferite moduri de a. asigură claritatea expunerii și o largă alegere a mijloacelor expresive. Între termenii staccatto și louré* care constituie de ex. extremele noțiunii de a. la vl. – instrumentiștii dispun de o fină gradație în folosirea acestei tehnici. Estetica enesciană, reactualizând termenul louré, a conferit stilului violonistic o mare comunicativitate, prin adevărate inflexiuni de grai. V. frazare.

ARTICULÁRE s. f. (< articula < fr. articuler, cf. lat. articulare): 1. pronunțare sau rostire deslușită a unui sunet sau cuvânt cu ajutorul organelor vorbirii. 2. atașare la un substantiv sau la un adjectiv a articolului hotărât enclitic. Astfel, atașând articolele l, le și a la substantivele copil, pește și mapă am realizat a. acestora: copilul, peștele, mapa. A. este proprie substantivului. O întâlnim însă și la adjectiv, dar numai atunci când acesta precedă substantivul: harnicul băiat, isteața fată. 3. (în lingvistica structurală) trăsătură care caracterizează efectiv toate limbile și care se manifestă pe două planuri diferite: planul primei articulări și planul celei de-a doua articulări (André Martinet). Prima a. se bazează pe un șir de unități lingvistice – moneme -, reprezentate prin cuvinte (lexeme) și morfeme, înzestrate fiecare cu o formă vocală (fonică) și cu un înțeles, neanalizabile în alte unități succesive mai mici care să posede înțelesuri. Unitățile lingvistice dezvăluite de prima a. sunt semne minimale, din moment ce nu pot fi analizate într-o succesiune de alte semne. Cu aceste unități lingvistice formulăm enunțuri prin care facem cunoscute semenilor faptele de experiență și nevoile umane. Ele nu se pot confunda cu strigătele – semnale neanalizabile care nu constituie o comunicare lingvistică. Varietatea nesfârșită a faptelor de experiență, a nevoilor și a situațiilor face imposibilă folosirea unui număr atât de mare de strigăte distincte, deoarece memoria nu le-ar putea înmagazina. Prin folosirea cuvintelor și a morfemelor (monemelor), limitate la câteva mii și întâlnite parțial în orice context, în nenumărate combinații, se comunică infinit mai multe lucruri decât prin milioane de strigăte diferite nearticulate și în aceasta constă economia primei a. A doua a. se bazează pe alt șir de unități lingvistice (foneme), reprezentate prin și deduse din forma vocală (fonică) a primelor unități, care au rolul de a deosebi cuvintele între ele. Deoarece fiecărei unități semnificative minimale (fiecărui cuvânt sau morfem) nu-i corespunde un produs vocal specific și neanalizabil, posibilitățile articulatorii și sensibilitatea auzului uman fiind cu totul limitate, limbile folosesc doar câteva zeci de produse fonice care se combină pentru alcătuirea formei vocale (fonice) a unităților din prima a. și în aceasta constă economia celei de-a doua a. Orice limbă se manifestă deci sub forma lineară a enunțurilor, numită în mod obișnuit lanțul vorbirii. Această formă lineară a limbajului omenesc e derivată în ultimă analiză din caracterul vocal (fonic) al enunțurilor (acestea se desfășoară în timp și sunt percepute ca o succesiune). Caracterul linear al enunțurilor explică succesivitatea cuvintelor, a morfemelor (monemelor) și a fonemelor. În această succesiune, ordinea fonemelor are o valoare distinctivă la fel ca și alegerea acestora. Astfel, semnul lingvistic alt are aceleași foneme ca și semnele lat și tal, fără a se confunda între ele; la fel, alte în raport cu tale și late. Nu același lucru se întâmplă însă cu termenii (monemele) din unele enunțuri: schimbându-le locul, se schimbă sau nu se schimbă semnificația enunțurilor („Pădurarul omoară mistrețul” nu e același lucru cu „Mistrețul omoară pădurarul”, dar „El s-a dus acolo” e cam același lucru cu „El acolo s-a dus” sau „Acolo s-a dus el”, între ele nefiind diferențe esențiale); în mod obișnuit, lexemele își anexează morfeme care le ajută să exprime funcția sau rapodurile acestora cu alte semne și să ocupe diferite poziții în lanțul vorbirii, fără a afecta prea mult înțelesul ansamblului („Îi scriu mamei” față de „Mamei îi scriu”; „umbrele turnurilor” față de „ale turnurilor umbre” etc.). Numai economia care rezultă din cele două a. amintite permite obținerea unui instrument de comunicare pentru toți vorbitorii, capabil să transmită o cantitate atât de mare de informație cu o cheltuială atât de mică. Pe lângă economie, cea de-a doua a. favorizează independența formei semnificantului (a structurii fonice) corespunzător, asigurând astfel o mai mare stabilitate formei lingvistice și înțelegerea între vorbitori. Toate limbile recurg la cele două a., toate se deosebesc însă prin felul în care vorbitorii fiecăreia din ele analizează datele experienței și prin modul în care pun la contribuție posibilitățile oferite de organul vorbirii. Altfel spus, fiecare limbă articulează în felul ei atât enunțurile, cât și semnificanții.

Intrare: articulare
articulare substantiv feminin
substantiv feminin (F113)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • articulare
  • articularea
plural
  • articulări
  • articulările
genitiv-dativ singular
  • articulări
  • articulării
plural
  • articulări
  • articulărilor
vocativ singular
plural

articulare

  • 1. Acțiunea de a (se) articula.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN
    • 1.1. Rostire deslușită a sunetelor, realizată cu ajutorul organelor vorbirii.
      surse: DLRLC sinonime: pronunțare 2 exemple
      exemple
      • Articularea vocalei «o».
        surse: DLRLC
      • E asudat și prăfuit; mișcările îi sînt nesigure, ca și articularea vorbelor. CARAGIALE, O. II 212.
        surse: DLRLC
    • 1.2. Legare a articolului de un substantiv, adjectiv, pronume posesiv sau numeral.
      surse: DLRLC un exemplu
      exemple
      • Articularea adjectivelor.
        surse: DLRLC
    • surse: DEX '09

etimologie:

  • vezi articula
    surse: DEX '09 DEX '98 DN