articula v [At: NEGRUZZI, S. I, 52 / Pzi: ~lez / E: fr articuler, lat articulare] 1-2 vtr A (se) lega prin articulații. 3 vt A pronunța un sunet, un cuvânt. 4 vt (Pex) A rosti un cuvânt, o propoziție. 5 vt (Jur; iuz) A arăta ceva în mod clar sau a demonstra bazându-se pe un articol de lege. 6 vt A pune articolul unui substantiv sau unei alte părți de vorbire. 7 vt (Fam; șîe) A ~ o palmă A plesni. 8 vt (Fam) A bate.

articulat², ~ă [At: MAIORESCU, CR. I, 160 / Pl: ~ați, ~e / E: articula] 1 a (D. cuvinte etc) Pronunțat deslușit. 2 a (Desn) Pronunțat cu ajutorul organelor vorbirii (într-un fel particular). 3 a Care are articol. 4 a Cu articulații. 5 ( Zlg; bot; spc) Cu membrele formate din articule (4). 6 sf(Zlg; mpl) Insecte. 7 sf (Zlg; mpl) Crustacei. 8 a (Jur) Care a fost demonstrat într-un mod clar, bazându-se pe lege.

articulat¹ [At: DA ms / Pl: ~e /E: articula] 1 sn (Rar) Legare prin articulații. 2-4 sf Articulare (1, 4, 5). 5 sf (Fig; fam) Bătaie.

*ARTICULA (-ulez) I. vb. tr. 1 🫀 A pune în mișcare o parte a corpului legată prin încheieturi de o alta: nu pot ~ brațul ¶ 2 A rosti sunete, cuvinte: în sfîrșit izbuti să articuleze trei cuvinte (D.-ZAMF.) ¶ 3 📖 A pune articolul la un cuvînt. II. vb. intr. A vorbi clar, despărțind bine silabele: nu articulează cum se cade, abia îl înțelegi [fr. < lat.].

*ARTICULAT I. adj. 1 p. ARTICULA ¶¶ contr. NEARTICULAT ¶ 2 Care are articulațiuni, încheieturi: insectele sînt animale ~e ¶ 3 Rostit: sunete ~e; cuvinte bine ~e ¶ 4 📖 Care are articol: substantiv ~. II. ARTICULATE sn. pl. 🐙 Animale cu articulațiuni (🖼 232): insectele, arahnidele, crustaceele sînt ~.

ARTICULA, articulez, vb. I. 1. Tranz. (Cu privire la sunete sau la cuvinte) A emite, a rosti deslușit cu ajutorul organelor de vorbire. De-abia putu articula cîteva cuvinte de mulțumire și admirație. REBREANU, R. I 179. Nu putea să afle ce vrea bătrînul, care nu era în stare să articuleze nici un cuvînt. BART, E. 338. 2. Refl. (Despre părțile unui întreg) A se lega prin articulații. Mîna se articulează la umăr. 3. Tranz. A pune, a adăuga articol unui substantiv, unui adjectiv sau unui echivalent al lor. (Refl. pas.) Substantivul se articulează cînd este însoțit de un determinativ.

ARTICULAT, -Ă, articulați, -te, adj. 1. Pronunțat, rostit, emis prin mișcarea organelor vorbirii. Sunete articulate. 2. (Despre substantive, adjective și echivalentele lor) Care are articol. Substantiv articulat. 3. Cu articulații, format din articulații. Insectele au corpul articulat.

ARTICULA, articulez, vb. I. 1. Tranz. A emite un sunet, a rosti deslușit un cuvînt cu ajutorul organelor de vorbire. 2. Tranz. A pune, a adăuga articol unui substantiv sau unui echivalent al lui. 3. Refl. A se lega prin articulații. – Fr. articuler (lat. lit. articulare).

ARTICULAT, -Ă, articulați, -te, adj. 1. (Despre sunete, cuvinte etc.) Emis, rostit prin mișcarea organelor vorbirii. 2. (Despre substantive sau un echivalent al lor) Cu articol. 3. Cu articulații, format din articulații. – V. articula.

ARTICULA vb. I. tr. A emite, a rosti (cuvinte, sunete etc.). 2. tr. A adăuga un articol unui substantiv sau unui echivalent al lui. 3. refl. A se lega printr-o articulație. [< fr. articuler, cf. lat. articulare].

ARTICULAT, -Ă adj. (Despre organisme sau organe) Format din articole (5) [în DN și MDN], de dimensiuni și forme variabile, puse cap la cap. ♦ (Despre tulpini) Formată din noduri și internoduri. [Cf. fr. articulé, lat. articulatus – legat].

ARTICULA vb. I. tr. 1. a emite, a rosti cuvinte, sunete. ◊ a executa o serie de sunete succesive la un instrument muzical sau cu vocea. 2. a atașa articolul unui substantiv. II. refl. a se lega printr-o articulație. (< fr. articuler, lat. articulare)

ARTICULAT, -Ă I. adj. (despre organisme, organe) format din articole (5). ◊ (despre tulpini) formată din (inter)noduri. II. s. f. pl. plante cu tulpina articulată. (< fr. articulé/s/)

A SE ARTICULA se ~ează intranz. (despre sunete) A se uni prin articulație. /<fr. articuler, lat. articulare

A ARTICULA ~ez tranz. 1) (sunete, silabe, cuvinte etc.) A emite cu ajutorul organelor vorbirii; a rosti; a pronunța. 2) (substantive) A prevedea cu articol. /<fr. articuler, lat. articulare

articulà v. 1. a rosti lămurit: a articula sunetele; 2. fig. a afirma pozitiv: a articula un fapt; 3. a se uni prin articulațiuni.

articulat a. 1. prevăzut cu articulațiuni; 2. nume cu articol. ║ f. pl. articulate, una din marile diviziuni ale regnului animal.

articulát, -ă adj. Care are maĭ multe articulațiunĭ. Enunțat (exprimat) clar. Cu articul: nume articulat. S. n. pl. (sub-înț. animal). Prima diviziune a inelatelor, care cuprinde insectele, painjiniĭ, miriapodele și crustaceele (numite și artropode).

*articuléz v. tr. (lat. artículo, -áre). Unesc pin încheĭeturĭ. Pun articul unuĭ cuvînt. Pronunț: n’a articulat nicĭ un cuvînt și a plecat.

articula (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. articulez, 3 articulează; conj. prez. 1 sg. să articulez, 3 să articuleze

articula (a ~) vb., ind. prez. 3 articulează

articula vb., ind. prez. 3 sg. articulează

articulat adj. m., pl. articulați; f. sg. articulată, pl. articulate

articulez.

ARTICULAT, -Ă adj. (< articula < fr. articuler, cf. lat. articulare): în sintagmele declinare articulată, limbaj articulat, substantiv articulat, sunet articulat și vorbire articulată (v.).

ARTICULA vb. 1. v. pronunța. 2. v. scoate. 3. a se încheia. (Locul unde se ~ un os.)

ARTICULA vb. 1. a emite, a pronunța, a rosti. (~ deslușit sunete, cuvinte.) 2. a grăi, a pronunța, a rosti, a scoate, a spune, a vorbi, a zice, (prin Mold.) a blești. (N-a ~ un cuvînt.) 3. a se încheia. (Locul unde se ~ un os.)

A articula ≠ a bâigui, a bodogăni, a bolborosi, a bălmăji, a îndruga, a mormăi

Articulat ≠ nearticulat

ARTICULA A articula o palmă (fam.) = A plesni: Individul i-a articulat o palmă zdravănă și a dispărut.