3 intrări

34 de definiții (cel mult 20 afișate)

arată toate definițiile


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

armonia vtr [At: LB / P: ~ni-a / V: (înv) harmoni, harmonii[1] / Pzi: ~iez / E: fr harmonier] (Îvr) 1-2 A (se) armoniza (1-2).

  1. Variantele harmoni și harmonii nu sunt consemnate cuvinte-titlu în acest dicționar. — Ladislau Strifler

armonià v. 1. a (se) pune în armonie; 2. a trăi în armonie.

armonie1 sf [At: DOSOFTEI, V. S. 119/ S: (înv) h~ / Pl: ~ii / E: fr, it armonia, lat harmonia] 1 Potrivire desăvârșită a părților unui întreg. 2 Bună înțelegere între două persoane, două colectivități etc. 3 (Fiz; la Leibniz; îs) ~ prestabilită Raport mutual între monade, care nu rezultă din acțiunea uneia asupra celeilalte, ci din dezvoltarea lor paralelă, stabilită mai dinainte de puterea divină. 4 (Spc; muz) Consonanța sunetelor concomitente și în succesiune produse de voci sau de instrumente muzicale. 5 (Îvr) Concert de orchestră. 6 Parte a teoriei muzicale care studiază acordurile în compoziție. 7 (Fon; îs) ~ vocalică Fenomen fonetic de potrivire a timbrului vocalelor din elementele alcătuitoare ale unui cuvânt. 8 Succesiune de unități prozodice care produc un efect armonios Si: cadență. 9 Eufonie. 10 (Îs) ~ imitativă Frază, vers care, printr-o anumită eufonie, sugerează un zgomot din natură, un obiect Vz onomatopee. 11 (Îvr; fig; îs) ~iile trupului Echilibru organic. corectată

armónie2 sf vz armonică

ARMÓNIE2, armonii, s. f. (Reg.) Armonică. – Cf. armonică, armonie1.

ARMÓNIE2, armonii, s. f. (Reg.) Armonică. – Cf. armonică, armonie1.

ARMONÍE1, armonii, s. f. Potrivire desăvârșită a elementelor unui întreg. ♦ Bună înțelegere în relațiile dintre două persoane, două colectivități etc. ♦ Îmbinare melodioasă a mai multor sunete (în muzică sau în poezie); spec. (Muz.) concordanță fonică între sunete. ◊ Armonie imitativă = efect stilistic obținut prin alăturarea unor cuvinte ale căror sunete imită sau sugerează un sunet din natură. Armonie vocalică = fenomen fonetic care constă în potrivirea de timbru a vocalelor din elementele alcătuitoare ale unui cuvânt. ♦ Parte a teoriei muzicale care studiază acordurile în compoziție. – Din fr. harmonie, lat. harmonia.

ARMONÍE1, armonii, s. f. Potrivire desăvârșită a elementelor unui întreg. ♦ Bună înțelegere în relațiile dintre două persoane, două colectivități etc. ♦ Îmbinare melodioasă a mai multor sunete (în muzică sau în poezie); spec. (Muz.) concordanță fonică între sunete. ◊ Armonie imitativă = efect stilistic obținut prin alăturarea unor cuvinte ale căror sunete imită sau sugerează un sunet din natură. Armonie vocalică = fenomen fonetic care constă în potrivirea de timbru a vocalelor din elementele alcătuitoare ale unui cuvânt. ♦ Parte a teoriei muzicale care studiază acordurile în compoziție. – Din fr. harmonie, lat. harmonia.

ARMÓNIE2, armonii, s. f. (Regional) Armonică.

ARMONÍE1, armonii, s. f. 1. Potrivire desăvîrșită a elementelor unui întreg; concordanță, acord. V. proporționalitate. Toate spectacolele lui [Stanislavski] au o armonie desăvîrșită între cîntec și mișcarea de pe scenă: SAHIA, U.R.S.S. 151. Armonia asta este marele secret al artei. CARAGIALE, O. III 251. Peste-a nopții feerie Se ridică mîndră lună, Totu-i vis și armonie, Noapte bună! EMINESCU, O. I 207. ◊ Armonie între fond și formă = concordanță între conținutul de idei și sentimente care stau la baza unei opere de artă și mijloacele de expresie. Armonie vocalică = fenomen fonetic existent în unele limbi (de exemplu în limbile fino-ugrice) potrivit căruia diferitele vocale ale aceluiași cuvînt își orientează în general timbrul după cel al vocalei din silaba inițială. ♦ Bună-învoire, înțelegere, concordie. Ne-am despărțit ca să ne întîlnim a doua zi. Mă miram singur cum am putut ajunge să stabilim, în armonie, atîtea puncte importante. GALACTION, O. I 232. ◊ Expr. A trăi în (perfectă) armonie (cu cineva) = a trăi în bună înțelegere, în concordie (cu cineva). ♦ Îmbinare melodioasă a mai multor sunete (în muzică sau în poezie), care impresionează plăcut urechea. V. melodie. Degetele... deșirate calcă clapele sonore... Armonia se deșteaptă, lenevoasă la-nceput. MACEDONSKI, O. I 86. În toată acea armonie de sunete se simțea perfect tehnica maestrului. VLAHUȚĂ, O. A. 395. Răpită de armonia acestor suave versuri, ciripite în dulcea limbă toscană, inima se avîntă și dînsa pe urmele amoroase ale păsării ușoare. ODOBESCU, S. III 35. ◊ (Poetic) Adormind de armonia Codrului bătut de gînduri, Flori de tei deasupra noastră Or să cadă rînduri-rînduri. EMINESCU, O. I 75. ◊ (Ironic) Atunci [măgarul] începu cu bucurie Un cîntec jalnic și necioplit, Încît de aspra lui armonie Toată pădurea s-a îngrozit. ALEXANDRESCU, P. 75. ◊ Armonie imitativă = efect stilistic obținut prin alăturarea unor cuvinte ale căror sunete evocă un sunet din natură. Versul lui Alecsandri «Un tropot de copite, potop ropotitor» este un exemplu de armonie imitativă. 2. Concordanță fonică între sunetele unui acord. ♦ Parte a teoriei muzicii care se ocupă cu formarea și înlănțuirea acordurilor în compoziții, după anumite reguli.

ARMÓNIE2, armonii, s. f. (Reg.) Armonică (1).

ARMONÍE1, armonii, s. f. 1. Potrivire desăvârșită a elementelor unui întreg; acord, concordanță. ♦ Bună înțelegere. ♦ Îmbinare melodioasă a mai multor sunete (în muzică sau în poezie). ◊ Armonie imitativă = efect stilistic obținut prin alăturarea unor cuvinte ale căror sunete imită un sunet din natură. 2. Concordanță fonică între sunetele unui acord. ♦ Parte a teoriei muzicii care studiază acordurile în compoziție. – Fr. harmonie (lat. lit. harmonia).

ARMONÍE s.f. 1. Combinare simultană a mai multor sunete în conformitate cu anumite legi. ♦ Îmbinare melodioasă a mai multor sunete (muzicale sau vorbite). ♦ Parte a teoriei muzicii care se ocupă cu studiul acordurilor în compoziție. ◊ Armonie imitativă = efect stilistic obținut prin îmbinarea unor cuvinte ale căror sunete imită un sunet din natură sau chiar printr-un singur cuvânt onomatopeic. 2. Potrivire a elementelor componente care alcătuiesc un întreg; concordanță, acord – v. proporționalitate. ◊ (Lingv.) Armonie vocalică = acomodare, prin asimilare, a unei vocale cu altă vocală din același cuvânt. ♦ Bună înțelegere. [Gen. -iei. / < fr. harmonie, it. armonia < lat., gr. harmonia].

ARMONÍE s. f. 1. combinare simultană a mai multor sunete (muzicale sau vorbite) în conformitate cu anumite legi. ◊ parte a teoriei muzicii care studiază acordurile, relațiile dintre ele, legile înlănțuirii lor. 2. potrivire a elementelor componente ale unui întreg: concordanță, acord, consens. ♦ ~ imitativă = efect stilistic obținut prin îmbinarea unor cuvinte ale căror sunete imită un sunet din natură; ~ vocalică = fenomen fonetic caracteristic limbilor fino-ugrice, prin acomodarea timbrului unei vocale cu cel al vocalelor din silabele anterioare. 3. înțelegere deplină între persoane, colectivități etc. (< fr. harmonie, lat. harmonia)

ARMONÍ/E ~i f. 1) Potrivire perfectă a elementelor unui întreg; acord. 2) Înțelegere bună între două persoane sau colectivități. 3) muz. Ramură a teoriei muzicii care se ocupă cu studiul acordurilor în compoziție. 4): ~ vocalică potrivire de timbru a vocalelor dintr-un cuvânt. [G.-D. armoniei] /<lat. harmonia, fr. harmonie

armonie f. 1. șir de sunete plăcute: armonie imitativă, dispozițiunea vorbelor spre a imita obiectele prin sunetele lor; ex. vâjăind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie EM. un tropot de copite, potop rotopitor AL.; 2. Muz. succesiune de acorduri; 3. știința de a le afla și combina; 4. fig. unire, bună-înțelegere: a trăi in armonie.

*armónie f. Mold. Pop. Armonică.

*armoníe f. (vgr. armonía, d. armózo, potrivesc). Șir de sunete plăcute urechiĭ. Știința acordurilor. Armonie de stil, produsă de număru și cadența perioadelor. Armonie imitativă, artificiŭ de vorbire care consistă în imitarea naturiĭ pin sunete: vîjîind ca vijelia și ca plesnetu de ploaĭe. Fig. Acord perfect între părțile unuĭ tot: armonia universuluĭ. A trăi într’o perfectă armonie cu ceĭ din prejur. V. melodie.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

armoniá vb., ind. prez. 1 sg. armoniéz, 3 sg. și pl. armoniáză

armónie2 (reg.) (muzicuță) (-ni-e) s. f., art. armónia (-ni-a), g.-d. art. armóniei; pl. armónii, art. armóniile (-ni-i-)

armoníe1 (combinare de sunete, înțelegere) s. f., art. armonía, g.-d. art. armoníei; pl. armoníi, art. armoníile

arată toate definițiile

Intrare: armonia
verb (V211)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • armonia
  • armoniere
  • armoniat
  • armoniatu‑
  • armoniind
  • armoniindu‑
singular plural
  • armonia
  • armoniați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • armoniez
(să)
  • armoniez
  • armoniam
  • armoniai
  • armoniasem
a II-a (tu)
  • armoniezi
(să)
  • armoniezi
  • armoniai
  • armoniași
  • armoniaseși
a III-a (el, ea)
  • armonia
(să)
  • armonieze
  • armonia
  • armonie
  • armoniase
plural I (noi)
  • armoniem
(să)
  • armoniem
  • armoniam
  • armoniarăm
  • armoniaserăm
  • armoniasem
a II-a (voi)
  • armoniați
(să)
  • armoniați
  • armoniați
  • armoniarăți
  • armoniaserăți
  • armoniaseți
a III-a (ei, ele)
  • armonia
(să)
  • armonieze
  • armoniau
  • armonia
  • armoniaseră
Intrare: armonie (abstract)
armonie1 (abstract) substantiv feminin
substantiv feminin (F134)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • armonie
  • armonia
plural
  • armonii
  • armoniile
genitiv-dativ singular
  • armonii
  • armoniei
plural
  • armonii
  • armoniilor
vocativ singular
plural
Intrare: armonie (obiect)
armonie2 (muzicuță) substantiv feminin
  • silabație: -ni-e
substantiv feminin (F135)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • armonie
  • armonia
plural
  • armonii
  • armoniile
genitiv-dativ singular
  • armonii
  • armoniei
plural
  • armonii
  • armoniilor
vocativ singular
plural
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

armonie (abstract)

  • 1. Potrivire desăvârșită a elementelor unui întreg.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN sinonime: acord concordanță consens 3 exemple
    exemple
    • Toate spectacolele lui [Stanislavski] au o armonie desăvîrșită între cîntec și mișcarea de pe scenă. SAHIA, U.R.S.S. 151.
      surse: DLRLC
    • Armonia asta este marele secret al artei. CARAGIALE, O. III 251.
      surse: DLRLC
    • Peste-a nopții feerie Se ridică mîndră lună, Totu-i vis și armonie, Noapte bună! EMINESCU, O. I 207.
      surse: DLRLC
    • 1.1. Armonie între fond și formă = concordanță între conținutul de idei și sentimente care stau la baza unei opere de artă și mijloacele de expresie.
      surse: DLRLC
    • 1.2. Bună înțelegere în relațiile dintre două persoane, două colectivități etc.
      surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN sinonime: concordie înțelegere un exemplu
      exemple
      • Ne-am despărțit ca să ne întîlnim a doua zi. Mă miram singur cum am putut ajunge să stabilim, în armonie, atîtea puncte importante. GALACTION, O. I 232.
        surse: DLRLC
      • 1.2.1. expresie A trăi în (perfectă) armonie (cu cineva) = a trăi în bună înțelegere, în concordie (cu cineva).
        surse: DLRLC
    • 1.3. Îmbinare melodioasă a mai multor sunete (în muzică sau în poezie).
      surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN 5 exemple
      exemple
      • Degetele... deșirate calcă clapele sonore... Armonia se deșteaptă, lenevoasă la-nceput. MACEDONSKI, O. I 86.
        surse: DLRLC
      • În toată acea armonie de sunete se simțea perfect tehnica maestrului. VLAHUȚĂ, O. A. 395.
        surse: DLRLC
      • Răpită de armonia acestor suave versuri, ciripite în dulcea limbă toscană, inima se avîntă și dînsa pe urmele amoroase ale păsării ușoare. ODOBESCU, S. III 35.
        surse: DLRLC
      • poetic Adormind de armonia Codrului bătut de gînduri, Flori de tei deasupra noastră Or să cadă rînduri-rînduri. EMINESCU, O. I 75.
        surse: DLRLC
      • ironic Atunci [măgarul] începu cu bucurie Un cîntec jalnic și necioplit, Încît de aspra lui armonie Toată pădurea s-a îngrozit. ALEXANDRESCU, P. 75.
        surse: DLRLC
      • 1.3.1. prin specializare muzică Concordanță fonică între sunete.
        surse: DEX '09 DLRLC
      • 1.3.2. Armonie imitativă = efect stilistic obținut prin alăturarea unor cuvinte ale căror sunete imită sau sugerează un sunet din natură.
        surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN un exemplu
        exemple
        • Versul lui Alecsandri «Un tropot de copite, potop ropotitor» este un exemplu de armonie imitativă.
          surse: DLRLC
      • 1.3.3. Armonie vocalică = fenomen fonetic care constă în potrivirea de timbru a vocalelor din elementele alcătuitoare ale unui cuvânt.
        surse: DEX '09 DLRLC DN
    • 1.4. Parte a teoriei muzicale care studiază acordurile în compoziție.
      surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN

etimologie:

armonie (obiect)

etimologie: