2 intrări

13 definiții

ANACOLÚT, anacoluturi, s. n. Discontinuitate sau ruptură logico-sintactică în interiorul unei propoziții sau al unei fraze. [Pl. și: anacolute] – Din fr. anacoluthe, lat. anacoluthon.

ANACOLÚT, anacolute, s. n. Discontinuitate sau ruptură logico-sintactică în interiorul unei propoziții sau al unei fraze. [Pl. și: anacoluturi] – Din fr. anacoluthe, lat. anacoluthon.

ANACOLÚT, anacolute, s. n. Greșeală de stil constînd în întreruperea construcției sintactice începute și continuarea frazei cu altă construcție. Versurile populare ♦ «Cine m-a lua pe mine Nu vreau să-mi fie rușine» cuprind un anacolut.

ANACOLÚT, anacolute, s. n. (Greșeală de gramatică constând în) întreruperea construcției sintactice începute și continuarea frazei cu altă construcție. – Fr. anacoluthe (lat. lit. anacoluthon).

anacolút s. n., pl. anacolúturi

anacolút s.n., pl. anacolúte / anacolúturi

anacolút sn [At: DA / Pl: ~e, -uri / E: fr anacoluthe] (Grm) 1 Construcție eliptică a unei propoziții, în care lipsește corelativul unui cuvânt exprimat. 2 Schimbare a construcției unei fraze, astfel încât se lasă neterminată construcția cu care începe și se termină cu altă construcție.

ANACOLÚT s.n. Greșeală de gramatică constând în întreruperea construcției sintactice începute și continuarea frazei cu altă construcție. [Pl. -te, (rar) -turi. / < fr. anacoluthe, cf. gr. anakolouthos – incoerent].

ANACOLÚT s. n. greșeală de gramatică constând în întreruperea construcției sintactice, în frază, cauzată de neconcordanța dintre planul logic și cel gramatical al enunțului. (< fr. anacoluthe)

ANACOLÚT ~e n. Greșeală de stil constând în întreruperea construcției gramaticale începute și continuarea frazei cu altă construcție. /<lat. anacoluthon, fr. anacoluthe

anacolut n. construcțiune eliptică a termenului corelativ, așa că diferitele părți ale frazei par a nu se mai lega între ele. Ex. nu știu cum intrai în casă, eram atât de amețit (atât eram de amețit, încât nu știu...).

*anacolút n., pl. e (vgr. anakóluthon, „incoherent”). Gram. Omisiunea terminuluĭ corelativ, ceĭa ce rupe continuitatea frazeĭ: era așa de frig, (în cît) am înghețat.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

ANACOLÚT s. n. (< fr. anacoluthe, cf. gr. anakotouthos, lat. anakoluthon „incoerență”): construcție sintactică ambiguă, care presupune întreruperea neașteptată a continuității sintactice în propoziție sau în frază. Este cauzată de neconcordanța dintre planul logic și cel gramatical al enunțului: „Nu fi dușmănos, că cine face, face-i-se” (C. Negruzzi) – în loc de „...cui face...”, „...ei, cum au dat de căldurică, pe loc li s-au muiat ciolanele” (Ion Creangă) – în loc de „...lor... pe loc li s-au muiat ciolanele” sau de „...ei... pe loc au simțit ciolanele moi”; „Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur” (Mihai Eminescu); „Căci Dumnezeu, pășind apropiat / Îi vezi lăsată umbra printre boi” (T. Arghezi); „Cine m-a luat pe mine / Nu vreau să-mi fie rușine” (Folclor) – în loc de „De cine m-a luat pe mine...” etc.

Intrare: anacolut (pl. -e)
anacolut (pl. -e)
substantiv neutru (N1) nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular anacolut anacolutul
plural anacolute anacolutele
genitiv-dativ singular anacolut anacolutului
plural anacolute anacolutelor
vocativ singular
plural
Intrare: anacolut (pl. -uri)
anacolut (pl. -uri) substantiv neutru
substantiv neutru (N24)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular anacolut anacolutul
plural anacoluturi anacoluturile
genitiv-dativ singular anacolut anacolutului
plural anacoluturi anacoluturilor
vocativ singular
plural