alibiu sn vz arbiu

alibiu sn vz alibi

ALIBI, alibiuri, s. n. 1. Dovadă de nevinovăție rezultată din constatarea că, la data săvârșirii infracțiunii, cel învinuit se afla în altă parte decât la locul săvârșirii ei. 2. Mijloc de apărare care aduce în sprijin un alibi (1). 3. Fig. Pretext, scuză, justificare. ◊ Expr. A (nu) avea (nici)un alibi = a (nu) deține (nici)o probă, a (nu) avea (nici)o motivare. – Din fr. alibi.

ARBIU, arbie, s. n. Vergea cu care în trecut se curăța sau se încărca pușca. – Din tc. harbi.

alibi sn [At: DA / Pl: ~uri / V: ~u / E: fr alibi] 1 (Jur) Situația de a nu se găsi la locul crimei sau al delictului, în timpul când s-au săvârșit acestea. 2 (Jur) Mijloc de apărare care aduce în sprijin un alibi (1). 3 (Fig) Pretext. 4 (Fig) Scuză. 5 (Fig) Justificare. 6 (Îe) A (nu) avea (nici) un ~ A (nu) avea (nici) o motivare.

arbir sn vz arbiu

arbiu sn [At: POLIZU / V: -ir, arghir, alibiu² / Pl: ~ie / E: tc harbi] (Înv) Vergeaua cu care se curăța sau se încărca pușca.

*ALIBI, *ALIBIU (pl. -biuri) sn. ⚖️ Prezența unei persoane în alt loc decît acela unde era bănuită că se afla într’un anumit timp; în materie criminală sau corecțională, alibiul este invocat ca mijloc de apărare de un acuzat care caută să aducă dovada că, din cauza absenței lui din locul unde crima sau delictul s’a făptuit, nu se poate să fi luat parte la ele: a stabili, a invoca, a-și crea un ~ [fr. < lat.].

ARBIU (pl. -bie) sn. ⚔️ Varga cu care se încarcă pușca, pistolul (🖼 173): se pune în țeavă un glonț și se împinge cu ~l pînă ajunge în capăt (ISP.) [tc. harbi].

ALIBI, alibiuri, s. n. 1. Dovadă de nevinovăție rezultată din constatarea că, la data săvârșirii infracțiunii, cel învinuit se afla în altă parte decât la locul săvârșirii ei. 2. Mijloc de apărare care aduce în sprijin un alibi (1). 3. Fig. Pretext, scuză, justificare. ◊ Expr. A (nu) avea (nici) un alibi = a (nu) deține (nici) o probă, a (nu) avea (nici) o motivare. – Din fr. alibi.

ARBIU, arbie, s. n. Vergea cu care în trecut se curăța sau se încărca pușca. – Din tc. harbi.

ALIBI, alibiuri, s. n. (De obicei în legătură cu verbele «a avea», «a stabili» etc.) Dovadă prin care un inculpat își susține în fața justiției nevinovăția, stabilind că, la data săvîrșirii faptului care i se impută, el se afla în alt loc decît acela unde a fost comis faptul. ♦ Fig. Scuză, justificare.

ALIBI, alibiuri, s. n. Dovadă prin care un inculpat își susține în fața justiției nevinovăția, stabilind că, la data săvîrșirii faptului imputat, el se afla în alt loc decît acela unde a fost comis faptul. ♦ Fig. Scuză, justificare. – Fr. alibi (lat. lit. alibi „în altă parte”).

ARBIU, arbie, s. n. Vergea cu ajutorul căreia se încărca și se curăța altădată pușca. – Tc. harbi.

ALIBI s.n. Probă prin care un inculpat dovedește justiției că în momentul săvîrșirii faptului delictuos imputat el se găsea în altă parte. ♦ (Fig.) Scuză, justificare. [Pl. -iuri. / < fr. alibi, cf. lat. alibi – în altă parte].

ALIBI s. n. 1. probă prin care un inculpat dovedește justiției că în timpul săvârșirii infracțiunii se afla în altă parte. 2. (fig.) justificare, scuză. (< fr., lat. alibi)

ALIBI ~uri n. Probă prin care un inculpat dovedește justiției că în momentul săvârșirii infracțiunii se afla în altă parte. /<fr. alibi

alibi n. Jur. prezența unui acuzat aiurea decât unde s’a săvârșit crima.

arbiu n. 1. vărguța cu care se încarcă un pistol sau o pușcă; 2. bățul ce se pune în țeava pușcociului (un joc de copii): se împinge cu arbiul ISP. [Turc. HARBI].

*álibi n. (cuv. lat. care înseamnă „aĭurea”). Jur. Absență dintr’un loc probată pin prezență într’altu.

arbíŭ n., pl. urĭ și e (turc. harbi, bg. sîrb. arbiĭa). Munt. Mold. Rar azĭ. Huludeț (piston) de curățat țeava și de bătut încărcătura în puștile de sistema veche saŭ în pușcoace. V. vargă, vergea.

alibi s. n., pl. alibiuri

arbiu (înv.) s. n., art. arbiul; pl. arbie

alibi s. n., pl. alibiuri

arbiu (înv.) s. n., art. arbiul; pl. arbie

alibi s. n., pl. alibiuri

arbiu s. n., pl. arbie

alibi, -biuri.

arbiu (arbie), s. n. – (înv.) Vergea de curățat arme de foc. Tc. harbi (Șeineanu, II, 23; Lokotsch 823); cf. alb. harbi, bg., sb. arbija.

ARBIU s. 1. vargă, vergea. (Cu ~l se curăța odinioară țeava puștii.) 2. (reg.) climpuș, (prin nordul Transilv.) puștoc. (~ la pușcoci.)

ARBIU s. 1. vargă, vergea. (Cu ~ se curăța odinioară țeava puștii.) 2. (reg.) climpuș, (prin nordul Transilv.) puștoc. (~ la pușcoci.)

ALIBI A (nu) avea (nici) un alibi = A (nu) avea (nici) o motivare: Eu urmam să fiu pus la adăpost de orice bănuială, datorită unui alibi perfect. (ION GHEȚIE) De fapt, își pregătea un alibi: El nu știe nimic, a lipsit din Pitești, eh! (LIVIU REBREANU) Individul n-a avut niciun alibi în acest (VARLAAM) Alta (acum)! = Exprimă dezaprobarea față de cele auzite sau de o veste neașteptată: Ei, alta acum! Îți schimbi părerea de la o zi la alta, încât nu știu ce să mai cred. Alte cele(a) (pop.) = Altceva, alte treburi: Domnul nostru ne-a chemat ieri la lucru, iar eu, având alte cele pe acasă, mi-am trimes nevasta. (POP.) Ba din una, ba din alta sau din una-n alta = Din vorbă-n vorbă: Din vorbă-n vorbă, din una-n alta, ajung până acasă la cumătră. (ION CREANGĂ) Ba din una, ba din alta și de cole până colea, și-au plăcut unul altuia. (IDEM) Câte alte… (pop.) = Multe: […] începură… a vorbi… despre strigoi și câte alte năzdrăvănii înfiorătoare. (ION CREANGĂ) Nici una, nici alta = Cu orice preț, fără a mai sta pe gânduri: Ei, nici una nici alta, voiau să vâneze tot lighioni sălbatice. (P. ISPIRESCU) Licheaua de stăpân al moșiei, nici una nici alta, voia cu dinadinsul să aibă pentru dânsul inelul lui Făt-Frumos și mai multe nu. (IDEM) caz.