AIURÁRE, aiurări, s. f. Faptul de a aiura. [Var.: aiurire s. f.] – V. aiura.

aiurare sf [At: VLAHUȚĂ, D. 319 / V: (fam) -rire / Pl: ~rări / E: aiura] 1 Delir. 2 Vorbire fără sens. 3 (Rar) Revenire. 4 (Fam; îf -rire) Amețire, derutare a cuiva prin vorbe.

AIURÁRE, aiurări, s. f. Faptul de a aiura. [Pr.: a-iu-. – Var.: aiuríre s. f.] – V. aiura.

AIURÁRE, aiurări, s. f. (Și în forma aiurire) Acțiunea de a aiura. 1. Vorbire fără înțeles (caracteristică unui bolnav în stare de inconștiență); delir. Toate acestea pentru ea erau vorbe goale, aiurări de om bolnav. VLAHUȚĂ, O. A. III 190. ◊ Fig. Melodia țiganului se stingea într-o aiurare nebună. SADOVEANU, O. I 303. Le asamănă cu zuzurul zefirilor și cu aiurirea frunzelor de fag. EMINESCU, N. 113. 2. Visare, reverie. Ca într-o aiurire, m-am hotărît brusc să intru în cărarea lichidă din papuri. SADOVEANU, N. F. 58. Toți au dreptul cîteodată Să se piardă-n aiurări. COȘBUC, P. I 264. Mintea lui furată de-a cerului mișcare Se pierde-n aiurire, plutind sub bolta mare. ALECSANDRI, P. A. 194. - Variantă: aiuríre s. f.

AIURÁRE, aiurări, s. f. Faptul de a aiura. [Var.: aiuríre s. f.].

AIURÁ, (1, 2) aiurez, (3) aiuresc, vb. I. 1. Intranz. A fi în stare de delir; a delira. ♦ A vorbi fără sens, a spune lucruri absurde, a debita absurdități. 2. Intranz. (Rar) A se pierde în visări. 3. Tranz. (În forma aiuri) A amăgi, a ameți cu vorbe și promisiuni; a zăpăci. – [Var.: aiurí vb. IV] – Din aiure(a).

aiurá [At: ODOBESCU, ap. HEM 606 / V: ~ri / Pzi: ~réz / E: aiure(a)] 1 vi A delira. 2 vi A vorbi fără sens. 3 vi (Rar) A se pierde în visări. 4 vt (Fam; îf ~ri) A ameți pe cineva cu vorba.

aiuri² v vz aiura

aiúri¹ av vz aiurea

aiurire sf vz aiurare

AIURÁ, aiurez, vb. I. Intranz. 1. A fi în stare de delir; a delira. ♦ A vorbi fără sens, a spune lucruri absurde, a debita absurdități. 2. (Rar) a se pierde în visări. [Pr.: a-iu-. – Var.: aiurí vb. IV] – Din aiure(a).

AIURÁ, aiurez, vb. I. Intranz. (Și în forma aiuri) 1. A vorbi fără șir, fără înțeles, fiind în stare de inconștiență; a delira. De două ceasuri aiurează și tremură... DUMITRIU, N. 234. S-o îmflat mîna ca butucul!... Pe urmă n-o mai putut să vorbească ca lumea, – aiura, săracul! POPA, V. 168. ♦ A vorbi fără sens, a spune lucruri absurde. Îmi pare că aiurezi. De unde dracul ai găsit obșteasca adunare la Agrigenta? NEGRUZZI, S. I 225. ◊ Fig. înstrăinatul greier sub vatră aiurează, Schimbînd într-una locul. IOSIF, PATR. 12. O, ascultă numa-ncoace Cum la vorbă mii de valuri stau cu stelele proroace! Codrii negri aiurează și izvoarele-i albastre Povestesc ele-n de ele numai dragostele noastre. EMINESCU, O. I 155. 2. A se pierde în visări, a visa cu ochii deschiși. Și cu grabă-n veselie ieșind noaptea pe cîmpie, Ea se duse aiurind, Cu ochii la cer privind, Cum se duce neoprit Dorul cel nemărginit. ALECSANDRI, P. II 189. – Variantă: aiurí, aiuresc, vb. IV.

AIURÁ, aiurez, vb. I. Intranz. 1. A delira. ♦ A vorbi fără sens, a spune lucruri absurde. 2. (Rar) A se pierde în visări. [Var.: aiurí vb. IV] – Din aiure(a).

AIURÍ vb. IV. v. aiura.

A AIURÁ ~éz intranz. 1) A vorbi fără înțeles din cauza tulburărilor conștiinței; a fi în delir; a delira. 2) A spune lucruri absurde; a vorbi fără sens. [Sil. a-iu-] /Din aiurea

aiurì v. 1. a vorbi într’aiurea, a visa deștept; 2. fig. a rătăci: prin frunze aiurează șoptirile-i alene EM.

aiurire f. 1. delir: un vis de aiurire AL.; 2. turbare: pe maluri sdruncinate de aiurirea mării EM.

aĭuréz și (rar) -ésc v. intr. (d. aĭurea). Delirez, vorbesc într’aĭurea. V. bîĭguĭ.