2 intrări

27 de definiții (maximum 20 afișate)

arată toate definițiile

afirmáre sf [At: BOGZA, C. O. 93 / PI: ~mări / E: afirma] 1-2 Enunțare a existenței a ceva sau a cuiva Si: afirmație (1-2). Vz întărire, susținere, adeverire. 3-4 Declarare (făcută în mod ferm) Si: afirmație (3-4). 5 Susținere a ceva ca fiind adevărat Si: afirmație (5). 6 (Log) Enunțarea existenței unui raport dintre un subiect și predicat Si: afirmație (6). 7-8 (Log) Enunțare a ceva ca fiind adevărat sau fals Si: afirmație (7-8). 9 (Jur) Declarare a ceva în instanță Si: afirmație (9). 10 Manifestare în mod deosebit.

AFIRMÁRE, afirmări, s. f. Acțiunea de a (se) afirma și rezultatul ei. – V. afirma.

AFIRMÁRE, afirmări, s. f. Acțiunea de a (se) afirma și rezultatul ei. – V. afirma.

AFIRMÁRE, afirmări, s. f. Acțiunea de a a f i r m a și rezultatul ei.

AFIRMÁRE, afirmări, s. f. Acțiunea de a (se) afirma și rezultatul ei.

afirmáre s. f., g.-d. art. afirmắrii; pl. afirmắri

afirmáre s. f.,.g.-d. art. afirmării; pl. afirmări

AFIRMÁRE s. v. manifestare.

AFIRMÁRE s.f. Acțiunea de a (se) afirma. [< afirma].

afirmá [At: MACEDONSKI, O. I, 266 / Pzi: afírm / E: fr affirmer, lat affirmo, -are] 1-2 vtr A enunța existența a ceva sau a cuiva Vz a zice, a întări, a susține, a încredința, a adeveri. 3-4 vtr A declara (în mod ferm). 5 vt A susține că ceva este adevărat. 6 vt (Log) A enunța existența unui raport dintre un subiect și predicat. 7 vt (Log) A enunța ceva ca fiind adevărat sau fals. 8 vt (Jur) A declara ceva în instanță. 9 vt A se manifestă în mod deosebit Si: a evidenția.

AFIRMÁ, afírm, vb. I. 1. Tranz. A susține (cu tărie), a declara (în mod ferm). 2. Refl. A se remarca, a se manifesta în chip deosebit. – Din fr. affirmer, lat. affirmare.

AFIRMÁ, afírm, vb. I. 1. Tranz. A susține cu tărie, a declara în mod ferm. [Lara] a fost mai vesel prin lume – afirmă unii. MACEDONSKI, O. I 266. ◊ (Uneori întărit prin complemente exprimînd voința, hotărîrea etc.) Forțele sociale principale din țara noastră – clasa muncitoare aliată cu țărănimea muncitoare – și-au afirmat hotărîrea de a nu mai permite niciodată claselor exploatatoare și exponenților lor de a lua parte la conducerea treburilor statului. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 136. Toate popoarele iubitoare de pace își afirmă voința nestrămutată de a-și consacra toate forțele marii opere de construire a unei păci trainice în lume, triumfului politicii de colaborare internațională. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2656. 2. Refl. (Despre persoane) A ieși în evidență (dintre alții), a se face remarcat. El vrea să se afirme ca om de spirit, el vrea să dea reprezentație pentru publicul care e de față. VLAHUȚĂ, O. A. 437. ♦ (Despre noțiuni abstracte) A se manifesta în chip deosebit, a face să fie luat în considerare. În lupta pentru scoaterea la iveală și valorificarea a cît mai multe rezerve interne se afirmă viguros inițiativa creatoare a maselor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2689.

AFIRMÁ, afírm, vb. I. 1. Tranz. A susține (cu tărie), a declara (în mod ferm). 2. Refl. A se face remarcat, a se manifesta în chip deosebit. – Fr. affirmer (lat. lit. affirmare).

afirmá (a ~) vb., ind. prez. 3 afírmă

afirmá vb., ind. prez. 1 sg. afírm, 3 sg. și pl. afírmă; conj. prez. 3 sg. și pl. afírme

AFIRMÁ vb. 1. a declara, a mărturisi, a relata, a spune, a zice, (pop.) a cuvânta, (înv.) a mărturi. (~ următoarele...) 2. a se auzi, a se spune, a se șopti, a se vorbi, a se zice, a se zvoni, (înv. și reg.) a (se) suna, (reg.) a se slomni. (Se ~ că a plecat.) 3. v. manifesta. 4. v. susține. 5. a se evidenția, a se impune, a se remarca. (S-a ~ repede în cinematografie.)

A afirma ≠ a contesta, a infirma, a nega, a tăgădui, a denega

AFIRMÁ vb. I. 1. tr. A spune, a susține ceva cu tărie, a declara categoric, ferm; a susține că ceva este adevărat. 2. refl. A se evidenția, a se remarca. [P.i. afirm. / < fr. affirmer, cf. lat. affirmare].

AFIRMÁ vb. I. tr. a susține, a declara categoric, ferm. II. refl. a se evidenția, a se face remarcat prin ceva. (< fr. affirmer, lat. affirmare)

Intrare: afirmare
substantiv feminin (F113)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular afirmare afirmarea
plural afirmări afirmările
genitiv-dativ singular afirmări afirmării
plural afirmări afirmărilor
vocativ singular
plural
Intrare: afirma
verb (VT1)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) afirma afirmare afirmat afirmând singular plural
afirmă afirmați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) afirm (să) afirm afirmam afirmai afirmasem
a II-a (tu) afirmi (să) afirmi afirmai afirmași afirmaseși
a III-a (el, ea) afirmă (să) afirme afirma afirmă afirmase
plural I (noi) afirmăm (să) afirmăm afirmam afirmarăm afirmaserăm, afirmasem*
a II-a (voi) afirmați (să) afirmați afirmați afirmarăți afirmaserăți, afirmaseți*
a III-a (ei, ele) afirmă (să) afirme afirmau afirma afirmaseră
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)