aceră sf vz acvilă

ÁCERĂ, acere, s. f. (Rar) Vultur, pajură. (Atestat în forma aciră) Paserile cunoscute ornitologiștilor sub numele de «aquillae», romanii nu le numesc «pajure», ci parte «acire» parte «vulturi» și parte cît alte numiri. MARIAN O, I 145. – Variantă: acíră s. f.

aceră f. numele popular al vulturului, în Oltenia. [Lat. AQUILA].

áceră, V. achilă.

acera^[1] vi vz acira

aciăra av vz acira

aciera v vz acira

acira vi [At: CORESI, ap. HEM 159 / V: aciăra, ~iera / Pzi: acir / E: nct] (Îvr) 1 A aștepta. 2 A stărui. 3 A pândi.

aciră sf vz acvilă

ACIRÁ, acir, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre... 2. A fi în așteptare; a pândi. [Var: acerá vb. I] – Et. nec.

ACIRÁ, acír, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre... 2. A fi în așteptare; a pândi. [Var.: acerá vb.I] – Et. nec.

ACIRÁ, acír, vb. I. Intranz. (Regional) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre.... Vin dimineața, pleacă seara, aciră la masă. STANCU, D. 408. 2. A fi în așteptare, a sta la pîndă, a pîndi.

ACÍRĂ s. f. v. aceră.

ACIRÁ, acír, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nădejde la..., a aștepta să..., a tinde spre... 2. A fi în așteptare; a pândi. [Var.: acerá vb. I]

ÁCIRĂ s. f. v. aceră.

ACERA vb. (Ban.) A aștepta. Acsĕr. Expecto. AC, 326. Etimologie necunoscută. Cf. alb. kĭăloni „observ”. Vezi și acerat.

ácer, a -á v. tr. (cp. cu alb. kiălonĭ, observ). Vechi. Rar azĭ în vest. Aștept. Pîndesc.

*áchilă f., pl. e (lat. áquila). Șoim mare cît vulturu, pajură. Emblemă militară romană, adoptată și de Francejĭ, și de Românĭ. – Fals ácvilă (după pron. germ.). În sec. 19 áceră (neol. fabricat).