MENȚINE, mențin, vb. III. Tranz. 1. A păstra ceva (în aceeași stare sau formă în care se afla la un moment dat), a lăsa neschimbat; p. ext. a face să dureze. ♦ Refl. A continua să existe sub același aspect, a rămâne neschimbat; a dura, a dăinui. 2. (Rar) A întreține o familie, o persoană etc. 3. (Rar) A afirma, a susține ceva cu tărie. – Din fr. maintenir (după ține).

mănține v vz menține

mânținea v vz menține

menție sf vz mențiune

menține [At: HELIADE, O. II, 49 / V: ~a, (înv) man~, măn~, (cscj) mânținea / Pzi: mențin / E: fr maintenir] 1 vt A păstra în aceeași stare sau formă. 2 vt (Pex) A face să dureze. 3 vr A continua să existe sub același aspect. 4 vr A dura. 5 vt (Nob; o familie, o persoană) A asigura condițiile de trai necesare, a susține din punct de vedere material Si: a întreține. 6 vt (Frr) A afirma cu tărie Si: a susține.

menținea v vz menține

mențiune sf [At: ROM. LIT. 84'/41 / V: (înv) menție / P: ~ți-a~ / Pl: ~ni / E: fr mention, lat mentio, -onis] 1 Semnalare. 2 (Ccr) Notă succintă în care se dau informații în legătură cu un eveniment, o persoană, o situație etc. Vz însemnare. 3 Specificare. 4 Distincție onorifică, mai mică decât premiul, acordată elevilor merituoși, concurenților la o competiție etc.

MENȚINE, mențin, vb. III. Tranz. 1. A păstra ceva (în aceeași stare sau formă în care se afla la un moment dat), a lăsa neschimbat; p. ext. a face să dureze. ♦ Refl. A continua să existe sub același aspect, a rămâne neschimbat; a dura, a dăinui. 2. (Rar) A întreține o familie, o persoană etc. 3. (Franțuzism, rar) A afirma, a susține ceva cu tărie. – Din fr. maintenir (după ține).

MENȚIE s. f. v. mențiune.

MENȚINE, mențin, vb. III. Tranz. A păstra ceva în aceeași stare, neschimbat. Arta clasică realistă continuă să-și mențină importanța ideologică-estetică și din pricina profundului ei caracter popular. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 334, 4/3. Încearcă să mențină ordinea cel puțin în Amara prin indulgență și convingere. REBREANU, R. II 117.

MENȚIUNE, mențiuni, s. f. 1. Menționare, relatare (în scris sau oral), semnalare; indicație specială pentru a scoate ceva în evidență; specificare, precizare. 2. Distincție care constă în citarea elogioasă a cuiva, în urma succesului obținut la un concurs, un examen etc. – Variantă: (învechit) menție (NEGRUZZI, S. I 304) s. f.

MENȚINE vb. III. 1. tr. A păstra ceva neschimbat. ♦ A susține. 2. refl. A rămîne în aceeași stare. ♦ A-și păstra același loc, același post, aceeași poziție. [P.i. mențin, conj. -nă. / cf. it. mantenere, fr. maintenir, după ține].

MENȚIUNE s.f. 1. Menționare, semnalare; indicație specială, specificare. 2. Distincție care constă în citarea cu elogii a cuiva în urma unui concurs. [Pron. -ți-u-. / cf. fr. mention, lat. mentio].

MENȚINE vb. I. tr. a păstra ceva neschimbat. II. refl. a rămâne în aceeași stare. ◊ a-și păstra același loc, post, aceeași poziție. (după fr. maintenir)

MENȚIUNE s. f. 1. menționare; specificare, precizare. 2. distincție constând în citarea cu elogii a cuiva în urma unui concurs. (< fr. mention, lat. mentio)

A SE MENȚINE mă mențin intranz. A rămâne în aceeași formă, stare sau situație; a rămâne neschimbat (în timp); a se conserva; a se păstra. /<fr. maintenir

A MENȚINE mențin tranz. 1) A face să se mențină; a păstra; a conserva. 2) fig. (persoane, familii) A asigura cu cele necesare traiului; a întreține. /<fr. maintenir

MENȚIUNE ~i f. 1) Aducere la cunoștință; menționare; semnalare. 2) Indicație necesară. 3) Apreciere elogioasă pentru anumite merite. * Diplomă cu ~ diplomă specială înmânată studenților eminenți. 4) Distincție onorifică, mai mică decât premiul, acordată unor elevi, unor participanți la o competiție etc. [Sil. -ți-u-] /<fr. mention, lat. mentio, ~onis

menține v. 1. a ținea ferm și fix; 2. a conserva în aceeaș stare: a menține un regulament; 3. a afirma, a susține: mențin ce-am zis. [După fr. maintenir].

mențiune f. mărturie făcută prin graiu sau prin scris: a face mențiunea unui fapt; mențiune onorabilă, distincțiune acordată întrún concurs după premiul și accesitul.

*mențín, -út, a -eá și -țíne v. tr. (fr. maintenir, d. main, mînă, și tenir, a ținea. V. țin). Țin fix (la un loc, în aceĭașĭ stare), păstrez: acest lemn menține echilibru celorlalte, văpseaŭa menține feru. Fig. Păstrez: a menținea un regulament. Continuŭ a afirma, repet: mențin ce am zis.

*mențiúne f. (lat. méntio, -ónis, rudă cu minte și amintesc). Acțiunea de a aminti, de a semnala, de a cita: a face mențiunea unuĭ fapt. Mențiune onorabilă, într’un concurs, distincțiune acordată după premiile cele dintîĭ.

menține (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. mențin, 2 sg. menții, 3 sg. menține; conj. prez. 1 sg. să mențin, 3 să mențină; ger. menținând; part. menținut

mențiune (desp. -ți-u-) s. f., g.-d. art. mențiunii; pl. mențiuni

menține (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. mențin, 2 sg. menții, 1 pl. menținem, 2 pl. mențineți; conj. prez. 3 să mențină; ger. menținând; part. menținut

mențiune (-ți-u-) s. f., g.-d. art. mențiunii; pl. mențiuni

menține vb. ține

mențiune s. f. (sil. -ți-u-), g.-d. art. mențiunii; pl. mențiuni

menține (ind. prez. 1 sg. mențin, conj. mențină)

mențin, -ții 2, -țină 3 conj., -ține inf., -ținând ger., -ținător adj. v.

MENȚII s. reg. Oltenia (Î Div); Meanț, schit (AO XX 133), Mențico b. (17 B II 66).

MENȚINE vb. 1. v. păstra. 2. a păstra, (înv.) a păzi. (A ~ legăturile de prietenie cu cineva.) 3. v. dăinui. 4. a dăinui, a dura, a se păstra, a se perpetua, a persista, a stărui. (Amintirea lui se ~ până astăzi.) 5. v. întreține.

MENȚIUNE s. 1. v. semnalare. 2. v. însemnare. 3. v. indicație.

MENȚINE vb. 1. a (se) conserva, a (se) păstra, a (se) ține. (A ~ ceva în bună stare.) 2. a păstra, (înv.) a păzi. (A ~ legăturile de prietenie cu cineva.) 3. a dăinui, a dura, a exista, a fi, a se păstra, a se perpetua, a persista, a rămîne, a trăi, a ține, (rar) a subzista, (înv.) a locui, a petrece, a sta, a via. (Cît se va ~ lumea și pămîntul; vechi obicei care se ~ și astăzi.) 4. a dăinui, a dura, a se păstra, a se perpetua, a persista, a stărui. (Amintirea lui se ~ pînă astăzi.) 5. a întreține, (fig.) a alimenta, a hrăni. (A ~ o atmosferă de suspiciune.)

MENȚIUNE s. 1. amintire, citare, indicare, menționare, pomenire, semnalare, (rar) semnalizare. (~ unui fapt semnificativ.) 2. (concr.) consemnare, însemnare, notație, notă, (înv.) izvod, semn. (O ~ răzleață pe marginea unui manuscris.) 3. (concr.) indicație, însemnare, notă, notificare, notificație, observație, precizare, specificare, specificație. (Poartă următoarea ~...)

A se menține ≠ a se transforma, a se modifica, a schimba, a se preface

MĂNȚÍNE vb. III v. menține.

MÉNȚIE s. f. v. mențiune.

MENȚÍNE vb. III. Tranz. 1. A păstra (în aceeași stare sau formă), a lăsa neschimbat; p. ext. a face să dureze. Barbari sint cei din cetăți ce legiuiesc și manțin sclavia femeii. HELIADE, O. II, 49. În tot timpul a căutat a întuneca lumea și a o manține într-o ticăloșie vrednică de milă. BARASCH, M. III, 65/5, cf. LM. Menținem dar și această parte a criticei noastre. MAIORESCU, CR. II, 72, cf. BARCIANU, ALEXI, W., ȘĂINEANU, D. U. Încearcă să mențină ordinea cel puțin în Amara prin indulgență și convingere. REBREANU, R. II, 117. Să dăm poporului german posibilitatea de a-și menține independența și pacea. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2396. După ce narațiunea este menținută cîteva pagini la imperfect, apare prezentul evocator. VIANU, M. 225. Menținînd inegalitatea economică și socială între clase, aparatul de stat burghez n-a putut fi decît un instrument de asuprire a poporului. CONTEMP. 1953, nr. 371, 2/2. Reforma agrară din 1921-1923 nu numai că a menținut marea proprietate, dar a dus și la întărirea burgheziei satelor. LUPTA DE CLASĂ, 1954, nr. 1, 105. Apa transportă sărurile minerale în tot corpul plantei, menține turgescența celulelor. BOTANICA, 98. ◊ R e f l. p a s. S-au mănținut între români acea veche și lăudată datină (a. 1 865). URICARIUL, X, 370. Natura are o lege care o obligă să alcătuiască elementele așa potrivit, încît, din echilibrul și concursul organelor materiale, să se poată mînținea flacăra vieții. CARAGIALE, O. III, 56. ♦ R e f l. A continua (să existe) sub același aspect, a rămîne neschimbat; a dura, a dăinui. Pe aici vremea se mînține cum ai lăsat-o. CARAGIALE, O. VII, 12. La arbori, structura primară se menține numai în primele luni după încolțirea seminței. BOTANICA, 98. Limba greacă s-a menținut pe toată întinderea teritoriului situat la sud de linia de demarcație stabilită de Jireček. SCL 1965, 322. 2. (Neobișnuit, complementul indică o familie, o persoană) A asigura condițiile de trai necesare, a susține din punct de vedere material ; a întreține. Existența Ralucăi Eminovici s-a scurs. . . într-o hărnicie casnică necesară pentru a menține o familie atît de numeroasă. CĂLINESCU, E. 30. 3. (Franțuzism rar) A afirma cu tărie, a susține. Cf. ȘĂINEANU, D. U., IORDAN, L. R. A. 480. – Prez. ind.: mențin. – Și: mențineá vb. II; (învechit) manține, mănțíne vb. III, mînțineá vb. II. – După fr. maintenir.

MENȚINEA vb. II v. menține.

MENȚIUNE s. f. 1. Semnalare, menționare, pomenire ; (concretizat) notă (succintă) în care se dau informații în legătură cu un eveniment, o persoană, o situație etc., însemnare. Cea mai mare parte din istoricii timpului de atunce fac menție de. . . revoluție. ROM. LIT. 84¹/41. În privința grecilor, nota contelui Meselrod nu făcea nici cea mai mică mențiune. GHICA, S. 133, cf. PONTRRIANT, D. Oare din această unică mențiune izolată se putea induce grecismul cuvîntului? HASDEU, I. C. I, 44, cf. COSTINESCU, DDRF. Această mențiune a diacilor mici arată că exista și o altă categorie de diaci, mai mari. BUL. COM. IST. V, 96. Prima mențiune despre acest dregător se întîlnește în documentul din 11 februarie 1401. ib. 114. Ultima mențiune, indirectă, despre ei, în analele islandeze datează din 1347. SCÎNTEIA, 1 965, nr. 6678. ♦ Indicație, specificare. Cronicarul a ținut să le transmită posterității, cu mențiunea expresă că le-a văzut în capitala imperiului. BUL. COM. IST. II, 27. Nu vom face deci o mențiune specială pentru acest fenomen. RALEA, S. T. II, 29. Bochenski socotește că „Crysippos merită o mențiune speciala”. JOJA, S. L. 95. 2. Distincție onorifică (mai mică decît premiul) acordată elevilor meritoși, concurenților la o competiție etc. Fie aceasta o menție onorabilă din partea cîrmuireI. NEGRUZZI, S. I, 304, cf. ALEXI, W., ȘĂINEANU, D. U. Mențiuni de interpretare. CONTEMP. 1965, nr. 973, 5/1. – Pronunțat: -ți-u-. – Pl.: mențiuni. – Și: (învechit) ménție s.f. – Din fr. mention, lat. mentio, -onis.