2 intrări

26 de definiții (cel mult 20 afișate)

arată toate definițiile


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

Iuda m. 1. poreclă ce țăranul dă ovreiului; 2. cămătar. [Aluziune la Iuda vânzătorul].

Iuda (Iscarioteanul) m. 1. unul din cei 12 apostoli; trădă pe Isus și se spânzură de disperare; 2. fig. tipul trădătorului.

Iuda m. 1. al patrulea fiu al lui Iacob, capul unuia din cele 12 triburi ale lui Izrael; 2. (Regatul lui), unul din cele două State formate după moartea lui Solomon prin schisma celor zece triburi: el coprindea triburile lui Iuda și Beniamin, cu cap. Ierusalim, și dură dela 962-587 a. Cr.

ĭúda m., gen. al luĭ. Ziŭa apostoluluĭ Ĭuda fratele Domnuluĭ (la 19 Ĭuniŭ), o sărbătoare băbească căreĭa i se atribue aducerea furtuniĭ și grindiniĭ.

iu sf [At: NECULCE, ap. LET. II, 384/18 / Pl: ~e / E: vsl июда] 1 Om trădător. 2 Om fățarnic. 3 (Înv) Cămătar. 4 (Înv; arg) Agent de poliție care lucrează sub acoperire. 5 (Îvp) Duh necurat, spirit rău, purtător de vânturi care, după credința poporului, locuiește în Dunăre, în lacuri sau în mare, luând diferite înfățișări Si: vidră. 6 (Pop; lpl) Iele. 7 (Reg) Vânt puternic ce îi trădează pe vânători. 8 (Reg) Grămadă de arbori răsturnați. 9 (Îvp) Copil obraznic.

IÚDĂ, iude, s. f. Om trădător; om fățarnic, prefăcut. – Din sl. Ijuda.

IÚDĂ, iude, s. f. Om trădător; om fățarnic, prefăcut. – Din sl. Ijuda.

IÚDĂ, iude, s. f. Trădător. Dar protestările lor erau ipocrite și mincinoase și sărutările lor sărutări de iude. BOLINTINEANU, O. 248.

IÚDĂ ~e f. Persoană care înșală; om fățarnic, lipsit de sinceritate. /<sl. Ijuda

Iude f. pl. 1. zîne de vânturi și de nori, analoage Ielelor (în cântecele bănățene): doisprezece pui de iude ce aleargă fără trudă POP.; 2. sărbătoare băbească la 19 Iunie ce poartă furtunele și bate țarinile cu piatră; 3. (în graiul vânătoresc) vânt foarte furios ce bate în acelaș timp din mai multe părți, de unde (luându-se efectul drept cauză) grămadă de arbori răsturnați. [Dela Iuda vânzătorul care a devenit căpetenia demonilor (v. Scaraoțchi) și purtătorul furtunilor: Iudele sunt fetele legendare ale lui luda].

2) ĭúdă f., pl. e (bg. ĭuda, zînă, furie; litv. júdra, vînt cu vîrtejurĭ, vijălie). Vest. Vînt furios care bate din maĭ multe părțĭ de odată. Copacĭ trîntițĭ de acest vînt (Od. Pseud. 103). Pădure de brazĭ trîntițĭ de vînt (Ml.). V. sodom.

1) ĭúdă f., pl. e (Iuda, trădătoru luĭ Hristos). Jidan și maĭ antipatic de cît îs Jidaniĭ în general: Iudă spurcată.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

Iúda (personaj biblic) s. propriu m., g.-d. lui Iúda

Iúda s. pr. m., g.-d. lui (acestui, unui) Iúda

iúdă (persoană fățarnică) s. f., g.-d. art. iúdei; pl. iúde

iúdă s. f., g.-d. art. iúdei; pl. iúde


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

IU s. trădător, vînzător.


Dicționare etimologice

Se explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

iúdă (iúde), s. f.1. Cămătar. – 2. Om trădător, fățarnic, prefăcut. – 3. Om fără milă. – 4. Duh rău. – 5. (Arg.) Agent, curcan. – 6. Vînt. – 7. Copaci doborîți de vînt. De la Iuda (Tagliavini, Arch. Rom., XII, 184; DAR). Cihac, II, 152, explică sensul 7 din sl. judŭ „membru”, care nu pare clar. Ar putea fi mai curînd o extindere a sensului 6, care se explică, la rîndul lui, printr-o confuzie cu iugă, s. f. (vînt de sud), din bg., sb. jug.Der. iudalîc, s. n. (Arg., trădare; misiunea agentului de poliție); iudi, vb. (a ademeni, a seduce, a face să păcătuiască), cf. Iordan, BL, IX, 65 (după DAR, în legătură cu rut. juditi).


Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

Iuda, unul dintre cei 12 apostoli ai lui Iisus, numit și Iscariotul, singurul apostol din Iudeea, născut la Iscariot (Kariot sau Keriot). Dominat de simțul înavuțirii și fiind convins că Iisus nu e un mesia politic și național, cum ar fi dorit ei, L-a trădat și L-a vândut arhiereilor pe 30 de arginți, numele său devenind sinonim cu „trădător”. Căindu-se după răstignire, a restituit apoi banii și s-a spânzurat, recunoscând că a vândut sânge nevinovat.

IUDA [iüdə] (supranumit ha-Nasi „Prințul”) (sfârșitul sec. 2-începutul sec. 3), erudit evreu. Șef al sinedriului din Galileea, în timpul stăpânirii romane. S-a folosit de relațiile sale cu împăratul Marc Aureliu pentru a îmbunătăți soarta evreilor. Principalul autor al culegerii de legi „Mișna”.

arată toate definițiile

Intrare: Iuda
nume propriu (I3)
  • Iuda
Intrare: iudă
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • iu
  • iuda
plural
  • iude
  • iudele
genitiv-dativ singular
  • iude
  • iudei
plural
  • iude
  • iudelor
vocativ singular
  • iu
  • iudo
plural
  • iudelor

iudă

etimologie: