HÂD, -Ă, hâzi, -de, adj. Foarte urât, slut. – Cf. ucr. hyd.

hadă² sf [At: H XVI, 282 / Pl: ~de / E: nct] (Mor; reg) Lăptoc.

hadă¹ sf [At: KLEIN, D. 134 / Pl: ~de / E: mg had] (Mgmr) 1 Ceată. 2 Droaie. 3 Familie. 4 Neam. 5 (Fig) Tagmă.

hâd, hâdă [At: NEGRUZZI I, 161 / Pl: hâzi, ~e / E: ucr хид] 1 a Foarte urât. 2-3 av, a (În mod) dezgustător.

HÂD, -Ă, hâzi, -de, adj. Foarte urât, slut. – Cf. ucr. hyd.

HÎD, -Ă, hîzi, -de, adj. Foarte urît, slut. Era o hîdă făptură, cu picioarele scurte și cu brațele lungi, cu fruntea teșită și cu ochi galbeni. C. PETRESCU, R. DR. 51. S-a ivit pe-o buturugă O cumplită arătare... Dar nu-i nime să-i zărească Trupul hîd și deșirat. TOPÎRCEANU, S. A. 24. ◊ Fig. [În 1915 era] o presă imorală și hîdă la exces. ARGHEZI, P. T. 72. ◊ (Adverbial) Foarte frumos își închipuia el toate acestea, dară tare hîd au aflat! SBIERA, P. 110. Scărpinîndu-se în capul lățos și cornut, începu a rîde hîd și strîmbîndu-se. EMINESCU, N. 56. ◊ (Substantivat) Spune-mi, bade-adevărat, Pentru cine m-ai lăsat?... Pentru iarba de cărare, Pentru hîda de pe vale! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 254.

HÂD hâdă (hâzi, hâde) Care provoacă repulsie prin caracterul său; foarte urât; hidos; dezgustător; scârbos. Om ~. /cf. ucr. hyd

hâd a. hidos: de hâdă ce-i (baba), o latră câinii. [Pol. HID, nelegiuit].

hîd, -ă adj. (rus. hud și hudóĭ, slab, uzat, d. vsl. hudŭ, mic păcătos, ordinar). Mold. Trans. Ban. Grozav de urît: om hîd. V. hidos.

hâd adj. m., pl. hâzi; f. hấdă, pl. hấde

hâd adj. m., pl. hâzi; f. sg. hâdă, pl. hâde

HÂD adj. v. urât.

HÎD adj. diform, hidos, monstruos, pocit, respingător, schimonosit, slut, strîmb, urît, (pop. și fam.) bocciu, scălîmb, scălîmbăiat, (reg.) pîcleș, (Mold.) balcîz, (Mold. și Transilv.) pogan, (înv.) grozav, (fam.) șui. (Un om ~.)

hádă (-de), s. f. – (Maram.) Castă, stirpe, neam. Mag. had (Candrea).

hîd (hấdă), adj. – Urît, diform, pocit. Sl. chudŭ „josnic” (Cihac, II, 138; Conev 97; cf. DAR), cf. sb., cr., slov. hud „rău”, rus. chudoi „rău”, chudo „rău”, pol. hydny „urît”. – Der. hîzenie, s. f. (sluțenie); hîdos, adj. (rar, oribil), formație artificială, în care se combină hîd cu hidos, adj., din fr. hideux. Rut. chyd „obiect respingător” ar putea proveni din rom. (Candrea, Elemente, 408).

hádă, hade, s.f. – (reg.) Neam, tagmă, fel, grup, castă: „Nimeni să nu mă cunoască / C-am fost eu la hada voastră” (Bârlea, 1924: 34); „O vinit la noi cu tătă hada lui” (Faiciuc, 1998; Dragomirești). ♦ (onom.) Hada, nume de familie în Maramureș. – Din magh. had (hadsereg) „armată, oaste; (fig.) mulțime” (Candrea, cf. DER; MDA).

hâd, -ă, hâzi, hâde, adj. s. – (reg.) 1. Urât, diform, respingător. 2. Murdar, hâros, tinos: „Și tu tăt cu hâda-i hi” (Papahagi, 1925: 194). ♦ (mit.) Hâda Băii, personaj din folclorul mineresc maramureșean, închipuit ca o femeie urâtă, dizgrațioasă, cu puteri magice, capabilă să se transforme într-o tânără ademenitoare, ce îi fermeca pe mineri cu glasul ei; echivalent cu Fata Pădurii: „Frunză verde unghia găii, / Mă ibăsc cu Hâda Băii” (Bârlea, 1924, I: 279; Berbești). – Cf. ucr. hyd „obiect respingător” (DEX, MDA); din pol. hid (Șăineanu). Cuv. rom. > ucr. hyd (Candrea, cf. DER).

hádă, -e, s.f. – Neam, tagmă, fel, grup, castă: „Nimeni să nu mă cunoască / C-am fost eu la hada voastră” (Bârlea 1924: 34); „O vinit la noi cu tătă hada lui” (Faiciuc 1998; Dragomirești). – Din magh. had (hadsereg) „armată, oaste” (Candrea cf. DER).

hâd, -ă, adj. s. – 1. Urât, diform, respingător. 2. Murdar, hâros, tinos: „Și tu tăt cu hâda-i hi” (Papahagi 1925: p.194). (mit.) Hâda-Băii, personaj mitologic local, asemănător cu Fata Pădurii: „Frunză verde unghia găii, / Mă ibăsc cu Hâda-Băii” (Bârlea 1924 I: 279). – Cf. ucr. hyd (DEX).

HADA, fam. (Moț; Met 179), < subst. hadă, „lăptoc”, cf. ung. had „oaste”.