ȚUGUIA, țugui, vb. I. Refl. A se ascuți, a se subția spre vârf; a se înălța ca un țugui. ♦ Tranz. A strânge buzele, rotunjindu-le și întinzându-le înainte. [Prez. ind. și: țuguiez] – Din țugui.

țuguia [At: CARAGIALE, O. IV,7 / V: (reg) ~glu~ / Pzi: ~iez, țugui / E: țugui¹] 1-2 vtr A (se) ascuți spre vârf. 3-4 vtr A (se) înălța în formă de țugui¹ (6). 5-6 vtr (D. buze, gură) A (se) strânge rotunjind și întinzând(u-se) înainte. 7 vr (Reg) A se cățăra.

ȚUGUIA (-uiu, -uiez) I. vb. tr. A da o formă conică, subțiată la vîrf: își țuguia gurița ca să sugă (VLAH.) II. vb. refl. A lua, a avea o formă conică: ce mîndru se țuguiază acoperișul cu șindrilă (CAR.); capul i se țuguia în con (DLVR.) [țuguiu].

ȚUGUIA, țuguiez, vb. I. Refl. A se ascuți, a se subția spre vârf; a se înălța ca un țugui. ♦ Tranz. A strânge buzele, rotunjindu-le și întinzându-le înainte. [Pr.: -gu-ia] – Din țugui.

ȚUGUIA, țuguiez, vb. I. Refl. A se ascuți, a se subția spre vîrf (în formă de țugui); a se ridica, a se înălța în formă de țugui. Capul i se țuguia în con. DELAVRANCEA, S. 124. Ce mîndru se țuguiază acoperișul cu șindrilă. CARAGIALE, M. 101. ♦ Tranz. A strînge buzele, rotunjindu-le și întinzîndu-le înainte. Din cînd în cînd aproba ceremonios, țuguindu-și buzele groase. GALAN, B. I 63. Ți-ai țuguiat buzele, chipurile ca pentru a fluiera. PAS, Z. I 16. Așa își țuguia buzele... încît ai fi zis că vrea să-i sărute. HOGAȘ, M. N. 117. Copilul adormise și-și țuguia în somn gurița; visa că suge. VLAHUȚĂ, CL. 99.

A SE ȚUGUIA pers.3 se țuguiază intranz. A deveni subțire spre vârf; a se face asemănător cu un țugui. /Din țugui

A ȚUGUIA ~iez tranz. A face să se țuguieze. ~ buzele. [Și țugui] /Din țugui

țuguià v. a se subția în vârf. [V. țuguiu].

ȚUGUI, țuguie, s. n. Vârf de deal sau de munte; creștet, pisc; p. gener. vârful ascuțit al unor obiecte; țuguitură, țuțui. – Et. nec.^[1] corectat(ă)

țăghiu, ~ie smf vz țăgui³

țăgui³, ~ie [At: DDRF / V: țăghiu, țâg~, țug~ / Pl: ~, ~e / E: ns cf ger Ziege] 1 smf (Olt; Ban) Ied până la un an. 2 smf (Reg) Capră (între un an și doi ani). 3 sm (Olt; Mun) Țap (1). 4 sm (Mun; dep) Epitet dat unui om cu barbă. corectat(ă)

țâgui, ~e smf vz țăgui³

țuclui^[1] sn vz țugui¹ corectat(ă)

țucui¹ sn vz țugui¹

țughii sn vz țugui¹

țuglui sn vz țugui¹

țugluia v vz țuguia

țugui², ~ie smf vz țăgui³

țugui¹ [At: LB / V: (reg) țucui, țuclui, ~glui, ~e sf, ~ghii sn / Pl: ~uri, ~e / E: ns cf țicui¹] 1 sn Vârf ascuțit al unor ridicături de teren Si: (reg) cucui¹ (6). 2 sn (Reg) Deal nu prea înalt și ascuțit. 3 sn (Reg) Deal înalt și izolat, despărțit prin văi și șesuri de alte dealuri. 4 sn (Reg) Deal mic și rotund Si: colină¹, dâmb (1), movilă. 5 sn (Reg) Teren ridicat. 6 sn Parte ascuțită a unor articole vestimentare, a unor construcții etc. Si: (rar) țuguitură, (reg) cucui¹ (2). 7 a În formă ascuțită. 8 sn (Reg) Țurțur¹ (1). 9 sn (Reg; îf țuclui) Colț de stâncă. 10 sn (Reg) Smoc de păr de pe creștetul capului Si: moț¹, (reg) cucui, pupui¹. 11 sn (Reg) Smoc de pene de pe capul păsărilor Si: moț¹, (reg) cucui¹ (4), pupui¹, țuguiaș (1). 12 sn (Îvr; îf țuclui) Proeminență pe toarta unui urcior de lut, prin care se bea apă. 13 sn (Îvr; îaf) Trenă¹ la rochie.

țuguie sf vz țugui¹

ȚUGUIAT, ȚUGUIET adj. p. ȚUGUIA Subțiat la vîrf, conic: intrăm în răcoroasa pădure de brazi ce acopere ca o căciulă vîrful țuguiat al muntelui (VLAH.); acoperemintele țuguiate de olane mucegăite (EMIN.); purta pe cap o tichie țuguiată cu clopoței (CAR.); trec Tirolezi cu pălăriile lor țuguiete și împodobite cu pene de păun (ODOB.).

ȚUGUIU (pl. -uiuri) sn. 1 🌐 Pisc de munte de formă conică: ne-arată la stînga ’n fund, printre cheliile munților, un ~ mai depărtat, aurit de razele soarelui (VLAH.) ¶ 2 Ori-ce obiect mai ridicat, de fromă conică; con: fă stogul cu ~... să nu-l strice ploaia (RV.-CRG.) [comp. ȚUGLUIU, ȚUCLUIU, ȚUCLĂU, ȚICLĂU].

ȚUGUI, țuguie, s. n. Vârf de deal sau de munte; creștet, pisc; p. gener. vârful ascuțit al unor obiecte; țuguitură, țuțui. – Et. nec.

ȚUGUI, țuguie, s. n. Partea cea mai înaltă, de formă conică, a unui deal sau a unei movile; vîrf ascuțit, îndreptat în sus, al unor obiecte (mai ales al căciulii și al acoperișului). După ce-și scutură luleaua de țuguiul semeț al opincii lui de cauciuc, porniră. GALAN, B. I 83. Și-a pus în față, între genunchi, căciula mare cu țuguiul turtit. STANCU, D. 264. I-a întors spatele, intrînd în șandramaua scundă, cu țuguiul acoperișului de șindrilă ca o... glugă veche și mucedă. C. PETRESCU, A. R. 52. Ne arată la stînga, în fund, printre cheliile munților, un țugui mai depărtat, aurit de razele soarelui. VLAHUȚĂ, R. P. 112.

ȚUGUI ~ie n. 1) Parte conică a unui vârf de deal sau de munte. 2) Vârf ascuțit al unor obiecte. Acoperiș cu ~. /Orig. nec.

țuguiu (țugluiu) n. 1. pisc de munte; 2. Vârf de stog ascuțit; 3. vârf în genere. [Dintr’un primitiv țuc (cf. țucluiu), înrudit cu cioc].

2) țugúĭ și -ĭéz, a -á v. tr. (d. țuguĭ 1). Lungesc orĭ înalț în formă de țuguĭ: Țiganu îșĭ țuguĭase buzele de poftă privind friptura; a țuguĭa o casă, un cozonac. – Și țuțúĭ, cucuĭ, cocoț.

1) țugúĭ n., pl. ĭe (rudă cu cucuĭ, gurguĭ, cu țaglă, țiglă, cu bg. cigulka, vioară [adică cu sunet „țuguĭat”], ș. a. Cp. și cu glugă, cĭocălăŭ și țuțuĭan). Vîrf, proeminență, înălțătură: țuguĭu uneĭ glugĭ, uneĭ căcĭulĭ, unuĭ stog, unuĭ acoperiș, unuĭ munte. – Și țuțuĭ.

!țuguia¹ (a ~) (a strânge buzele) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. țugui, 3 țuguie, 1 pl. țuguiem; conj. prez. 1 și 2 sg. să țugui, 3 să țuguie; ger. țuguind

+țuguia² (a se ~) (a se ascuți) vb. refl., ind. prez. 3 se țuguie, imperf. 3 pl. se țuguiau; conj. prez. 3 să se țuguie; ger. țuguindu-se

!țuguia (a ~) vb., ind. prez. 3 țuguie, 1 pl. țuguiem; conj. prez. 3 să țuguie; ger. țuguind

țuguia vb., ind. prez. 1 sg. țuguiez/țugui, 3 sg. și pl. țuguiază/țuguie, 1 pl. țuguiem; conj. prez. 3 sg. și pl. țuguieze/țuguie; ger. țuguind

țuguia (ind. prez. 3 sg. și pl. țuguiază, 1 pl. țuguiem)

țugui s. n., pl. țuguie

țugui s. n., pl. țuguie

țugui s. n., pl. țuguie

țuguiez, -uiază 3, -uiam 1 imp.

ȚUGUI s. țuguitură, (reg.) țuțui. (~ul unui obiect.)

ȚUGUI s. țuguitură, (reg.) țuțui. (~ unui obiect.)