țoi¹ [At: DOMBROWSKI, P. 223 / V: tui, țui / Pl: ~ sm / E: fo] 1 i (Și cu „o”, „i”, prelungite; repetat) Cuvânt care imită sunetele specifice scoase de țiclean (1). 2 sm (Orn; reg; șîc ~ comun) Țiclean (1) (Sitta europaea). 3 sm (Reg; fig) Epitet pentru un copil neastâmpărat și gălăgios. 4 sm (Orn; reg; îf țui, tui) Ciuf (Otus scops).

țoi² [At: JIPESCU, O. 161 / V: (reg) țui snm / Pl: (1-2) -uri / E: nct] 1-2 sn (Conținutul unui) păhărel având forma unei sticluțe cu gâtul lung și îngust, din care se bea țuică sau rachiu Si: (pop) ciocan (26), (reg) cioflec (3), puțoi, sălic. 3 sn (Arg; îe) A da pe ~ A da pe datorie. 4 sm (Reg; îf țui) Ardei iute.

ȚOI², țoiurî, s. n. Păhărel avînd forma unei sticluțe cu gîtul lung și îngust, din care se bea țuică sau rachiu (v. ciocan); conținutul unui asemenea păhărel. Erau singuri, lîngă țoiurile de spirt verde de secară. DUMITRIU, N. 240. Din mînă în mînă trece țoiul de țuică, ulceaua cu vin. STANCU, D. 234. La o masă de alături, cu un țoi de țuică și cu mîna la falcă, stătea un mușteriu. PAS, Z. IV 247. Mai bine beau eu două țoiuri. SADOVEANU, M. C. 133. – Variantă: țui (SLAVICI, N. I 294) s. n.

ȚOI¹, țoi, s. m. (Ornit.) Scorțar¹. Țoii, cintezoii și pițigoii, toți îl întîmpinau peste tot locul cu dulcile lor cîntări. ODOBESCU, S. III 181.

ȚOI¹ ~ m. reg. Pasăre migratoare insectivoră, de talie mică, cu cioc conic și cu penaj divers colorat; țiclete; scorțar. /Onomat.

ȚOI² ~uri n. Păhărel în formă de sticluță, din care se bea țuică. /Orig. nec.

țoĭ m. Un fel de cojoaĭcă (cĭocănitoare). N., pl. urĭ. Cĭocan (păhăruț, palicĭ) de rachiŭ saŭ de țuĭcă (Car. VR. 1909, 11, 226). V. palicĭ.

tui² sm vz țoi¹

țui^3[1] snm vz țoi² corectat(ă)

țui² sm vz țoi¹

ȚOIU² (pl. -iuri) sn. 🏺 Păhărel (de țuică, de rachiu) de forma unei sticluțe cu gîtul lung (🖼 5147): Negoiță a dat ~l repede pe gît (CAR.); umplea ~ri de țuică și le împărțea cărăușilor (UR.); părinte, fii bun, să luăm câte un ~ de rachiu (LUNG.).

ȚOIU¹ sm. 🐦 = SCORȚAR I 1: țoii, cintezoii și pițigoii, toți îl întîmpinară peste tot locul cu dulcile lor cîntări (ODOB.).

ȚUIU = ȚOIU: calitatea propriu zisă a țuicii nu se simte decît abia după al doilea ~ (SLV.).

ȚUI s. n. v. țoi².

țoiu m. 1. Zool. ciocârleț; 2. pahar (în forma ciocului acestei păsări): un țoiu de rachiu (CAR.). [Cf. țiuì].

țoi¹ (pasăre) (reg.) s. m., pl. țoi, art. țoii

țoi² (păhărel) s. n., pl. țoiuri

țoi² (păhărel) s. n., pl. țoiuri

țoi¹ (pasăre) s. m., pl. țoi, art. țoii

țoi (păhărel) s. n., pl. țoiuri

țoi (pasăre) s. m., pl. țoi, art. țoii

țoi

ȚOI², țoiuri, s. n. ~ (din (și variantă curentă pt.) puțoi [puță + suf. augm. -oi], ca formă abreviată, din motive de bună-cuviință)

țui, țuiuri s. n. (er.) penis.

ȚOI s. v. scorțar, țiclean.

ȚOI s. (reg.) ciocan, (prin Olt.) puțoi. (Un ~ cu țuică.)

ȚOI s. (reg.) ciocan, (prin Olt.) puțoi. (Un ~ cu țuică.)

țoi s. v. SCORȚAR. ȚICLEAN.