învrăjbire sf [At: COD. VOR. 148/4 / Pl: ~ri / E: învrăjbi] 1 Dușmănie. 2 Degradare a relațiilor cu cineva până la dușmănie Si: învrăjbit¹ (2), învrăjbitură. 3 Instigare la vrajbă Si: (înv) învrăjbit¹ (3), învrăjbitură (3), învrăjmășire (5), învrăjmîșit¹ (5). 4 Semănare a discordiei între oameni Si: învrăjbit¹ (4), învrăjbitură (4). 5 Animozitate (2). 6 (Înv) Pedeapsă.

ÎNVRĂJBIRE sf. Faptul de a (se) învrăjbi; rezultatul acestei acțiuni, vrajbă, dușmănie, vrăjmășie: și-a vîrît coada între dînșii diavolul învrăjbirii (ISP.); nice să fie pricină de ~ între chesarul și craiul leșesc (N.-COST.).

ÎNVRĂJBIRE, învrăjbiri, s. f. Acțiunea de a se învrăjbi și rezultatul ei; dușmănie, vrajbă. Dădu ca pildă de învrăjbire pe feciorul Glanetașului. REBREANU, I. 77. Învrăjbirea din ziua aceea dură multă vreme. DUNĂREANU, CH. 73. Și-a vîrît coada între dînșii diavolul învrăjbirii. ISPIRESCU, U. 2.

învrăjba v vz învrăjbi

învrăjbi [At: COD. VOR. 76 / V: (îvr; cscj) ~ba / Pzi: ~besc / E: în- + vrajbă] 1 vrr A ajunge să fie în vrajbă, în dușmănie cu cineva Si: a se învrăjmăși (4). 2 vt A semăna vrajbă, discordie, dușmănie Si: a învrăjmăși (5). 3 vt (Îvp) A face pe altul dușman. 4-5 vtr A (se) înfuria. 6 vt (Înv) A speria. 7 vt A instiga la vrajbă.

ÎNVRĂJBI (-besc) I. vb. tr. A băga vrăjba între doi sau mai mulți inși, a face să se dușmănească: Ca să piarz’ o țară, cerul, cînd voește, Unii cătră alții fiii învrăjbește (BOL.); măgarul... au învrăbit... și turburat toate viețuitoarele dumesnice pre cîmp (ȚICH.). II. vb. refl. A face vrăjmaș cu cineva, a se dușmăni: cela ce va sfătui pre altul să se învrăjbească cu cineva.. se va pedepsi după cum va fi voia judecătorului (PRV.-MB.); Doamne, cumnățică-hăi, cum se pot ~ oamenii din nimica toată, luîndu-se după gurile cele rele? (CRG.); Ⓕ: într’acel loc, unde apele se învrăbesc și se sfredelesc în adînci vîrtejuri, vasul începu a șovăi (ODOB.).

ÎNVRĂJBITOR adj. verb. ÎNVRĂJBI și sm. Care (se) învrăjbește: țările birnice de-a pururea sînt învrăjbitoare (MUST.); fiind... și el vreme îndelungată puternic aice în țară, ~ de domni (N.-COST.).

ÎNVRĂJBI, învrăjbesc, vb. IV. 1. Refl. reciproc. A se afla în raporturi de dușmănie, a intra în vrajbă, a se certa, a se dușmăni. Era un bujor de flăcău... se-nvrăjbeau toate fetele din pricina lui. SP. POPESCU, M. G. 46. În urmă-i urlă a urei aiurare, Zîmbind, cînd, să-l sfîșie, cei răi se învrăjbesc. MACEDONSKI, O. I 109. Cum se pot învrăjbi oamenii din nimica toată! CREANGĂ, A. 60. ◊ Fig. Cititorul... simte în sine mintea învrăjbindu-se cu urechea. ODOBESCU, S. III 86. Cu a mea inimă amară Sufletu-mi s-au învrăjbit! ALECSANDRI, P. A. 38. ◊ Tranz. Amoriul, vicleanul șerpe, prin Eva, iubita mea, Din brațe-i mă izgoniră și mă învrăjbi cu ea. CONACHI, P. 134. 2. Tranz. A înfuria, a mînia, a supăra, a întărîta, a instiga la revoltă. Toate aceste gîndiri îmi înfierbîntau capul și-mi învrăjbeau inima. VLAHUȚĂ, O. A. 149. ◊ Refl. Într-acel loc... apele se-nvrăjbesc și se sfredelesc în adînci vîrtejuri. ODOBESCU, S. I 144.

A SE ÎNVRĂJBI mă ~esc intranz. 1) A intra în vrajbă (cu cineva); a deveni vrăjmaș; a se învrăjmăși; a se dușmăni; a se urî. 2) A fi cuprins de vrajbă. /în + vrajbă

A ÎNVRĂJBI ~esc tranz. A face să se învrăjbească. /în + vrajbă

învrăjbì v. 1. a semăna vrajbă, a dezuni; 2. a deveni vrăjmaș.

învrăjbésc v. tr. (d. vrajbă). Fac vrăjmaș: baniĭ îĭ învrăjbesc pe oamenĭ. V. refl. Devin vrăjmaș: s’a învrăjbit cu el din cauza banilor.

învrăjbire s. f., g.-d. art. învrăjbirii; pl. învrăjbiri

învrăjbire s. f., g.-d. art. învrăjbirii; pl. învrăjbiri

învrăjbire s. f., g.-d. art. învrăjbirii; pl. învrăjbiri

învrăjbi (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. învrăjbesc, 3 sg. învrăjbește, imperf. 1 învrăjbeam; conj. prez. 1 sg. să învrăjbesc, 3 să învrăjbească

învrăjbi (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. învrăjbesc, imperf. 3 sg. învrăjbea; conj. prez. 3 să învrăjbească

învrăjbi vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. învrăjbesc, imperf. 3 sg. învrăjbea; conj. prez. 3 sg. și pl. învrăjbească

ÎNVRĂJBIRE s. 1. v. neînțelegere. 2. v. dușmănie.

ÎNVRĂJBIRE s. 1. animozitate, ceartă, conflict, dezacord, dezbinare, diferend, discordie, discuție, disensiune, dispută, divergență, gîlceavă, litigiu, neînțelegere, vrajbă, zîzanie, (înv. si pop.) price, pricină, sfadă, (pop. și fam.) cîrcotă, dihonie, rîcă, (pop.) harță, (înv. și reg.) pricaz, scîrbă, toi, (reg.) bucluc, hîră, poancă, sfădălie, zoală, (Mold. și Transilv.) poară, (Bucov. și Transilv.) șcort, (înv.) dezunire, gîlcevire, împoncișare, județ, neașezare, neunire, pîră, pricinuire, pricire, prigoană, prigonire, zavistie, zurbavă, (grecism înv.) filonichie, (fig.) ciocnire. (~ dintre două persoane.) 2. animozitate, discordie, dușmănie, ostilitate, pornire, ură, vrajbă, vrăjmășie, zîzanie, (livr.) inimiciție, (înv. și pop.) price, (pop. și fam.) dihonie, (pop.) pică, (înv. și reg.) ceartă, pizmă, pizmuire, scîrbă, (Mold.) poxie, (înv.) mozavirie, neprietenie, patos, scandală, sfadă, urîciune, vrăjbie, (latinism înv.) rancoare. (Ce e ~ asta neîmblînzită între voi?)

ÎNVRĂJBI vb. 1. v. certa. 2. v. dezbina.

ÎNVRĂJBI vb. 1. a se certa, a se supăra, (pop.) a se bălăbăni, a se gîlcevi, a se sfădi, (înv. și reg.) a se pricinui, (reg.) a se cîrti, a se pricini, (Mold.) a se cîrcoti, (prin Olt.) a se rohoti, (înv.) a se pîrî, a se prici, a se prigoni, (fam. fig.) a se strica. (S-a ~ cu toți prietenii.) 2. a (se) dezbina, (înv.) a (se) despărți, a (se) dezuni. (De ce s-au ~ astfel?)