încriminare sf vz incriminare

INCRIMINA, incriminez, vb. I. Tranz. A învinui o persoană de săvârșirea unei crime; p. gener. a învinovăți, a acuza. [Var.: încrimina vb. I] – Din fr. incriminer.

incrimina [At: MACEDONSKI, O. I, 267 / V: în~ / Pzi: ~nez / E: fr incriminer, it incriminare] 1 vt A acuza pe cineva de săvârșirea unei crime. 2 vt (Pgn) A acuza. 3 vr A se învinovăți unul pe altul. 4 vt (Jur) A stabili prin lege că o anumită categorie de fapte constituie infracțiune și se pedepsește ca atare Si: a pedepsi, a penaliza, a sancționa.

incriminare sf [At: ODOBESCU, S. III, 340/10 / V: în~ / Pl: ~nări / E: incrimina] 1 Acuzare de săvârșire a unei crime Si: penalizat¹ (1). 2 (Pgn) Acuzare. 3 Învinovățire reciprocă Si: penalizat¹ (3). 4 (Jur) Stabilire prin lege că o anumită categorie de fapte constituie infracțiune și se sancționează ca atare Si: penalizat¹ (4). 5 (Îs) Conținutul ~nării Determinare a condițiilor cerute pentru existența unei infracțiuni. 6 (Îas) Categorie de fapte incriminate.

încrimina v vz incrimina

INCRIMINA, incriminez, vb. I. Tranz. A acuza o persoană de săvârșirea unei crime; p. gener. a învinovăți, a acuza. [Var.: încrimina vb. I] – Din fr. incriminer.

INCRIMINA, incriminez, vb. I. Tranz. A imputa cuiva acte criminale, a învinui pe cineva, a învinovăți. – Prez. ind. și: (învechit) incrimin.

INCRIMINARE, incriminări, s. f. Acțiunea de a incrimina și rezultatul ei; învinovățire, învinuire, acuzație. – Variantă: încriminare (ODOBESCU, S. III 340) s. f.

INCRIMINA vb. I. tr. A imputa cuiva acte criminale, a învinui pe cineva. [P.i. -nez și -min. / < fr. incriminer, it. incriminare].

INCRIMINARE s.f. Acțiunea de a incrimina și rezultatul ei; învinuire, acuzație; incriminație. [< incrimina].

INCRIMINA vb. tr. a imputa cuiva acte criminale, abuzuri etc.; a învinui. (< fr. incriminer, lat. incriminare)

A INCRIMINA ~ez tranz. (persoane) A acuza de săvârșirea unei crime. [Sil. in-cri-] /<fr. incriminer

incriminà v. a acuza de o crimă.

incriminare f. acuzare.

*incriminațiúne f. (fr. incrimination, d. lat. criminátio, -ónis). Acuzațiune de o crimă saŭ de un lucru maĭ mic. – Și -áție și -áre.

*incriminéz v. tr. (fr. incriminer, după lat. criminor, -ári, d. crimen, criminis, crimă. V. recriminez). Acuz de o crimă saŭ și de un lucru maĭ mic. Incriminez un demers, o acțiune, consider ca mare vină.

incrimina (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. incriminez, 3 incriminează; conj. prez. 1 sg. să incriminez, 3 să incrimineze

incriminare s. f., g.-d. art. incriminării; pl. incriminări

incrimina (a ~) vb., ind. prez. 3 incriminează

incriminare s. f., g.-d. art. incriminării; pl. incriminări

incrimina vb., ind. prez. 1 sg. incriminez, 3 sg. și pl. incriminează

incriminare s. f., g.-d. art. incriminării; pl. incriminări

incrimina

incriminez.

INCRIMINA vb. v. acuza, inculpa, învinovăți, învinui.

INCRIMINARE s. v. acuzare, acuzație, inculpare, învinovățire, învinuire.

incrimina vb. v. ACUZA. INCULPA. ÎNVINOVĂȚI. ÎNVINUI.

incriminare s. v. ACUZARE. ACUZAȚIE. INCULPARE. ÎNVINOVĂȚIRE. ÎNVINUIRE.

A se incrimina ≠ a se justifica

A incrimina ≠ a dezvinovăți