2 intrări

31 de definiții (cel mult 20 afișate)

arată toate definițiile


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

ÎNCRIMINÁRE s. f. v. incriminare.

ÎNCRIMINÁRE s. f. v. incriminare.

ÎNCRIMINÁRE s. f. v. incriminare.

încriminare sf vz incriminare

INCRIMINÁ, incriminez, vb. I. Tranz. A învinui o persoană de săvârșirea unei crime; p. gener. a învinovăți, a acuza. [Var.: încriminá vb. I] – Din fr. incriminer.

INCRIMINÁRE, incriminări, s. f. Acțiunea de a incrimina și rezultatul ei; p. gener. învinuire, învinovățire, acuzație, incriminație. [Var.: încrimináre s. f.] – V. incrimina.

INCRIMINÁRE, incriminări, s. f. Acțiunea de a incrimina și rezultatul ei; p. gener. învinuire, învinovățire, acuzație, incriminație. [Var.: încrimináre s. f.] – V. incrimina.

ÎNCRIMINÁ vb. I v. incrimina.

ÎNCRIMINÁ vb. I v. incrimina.

incrimina [At: MACEDONSKI, O. I, 267 / V: în~ / Pzi: ~nez / E: fr incriminer, it incriminare] 1 vt A acuza pe cineva de săvârșirea unei crime. 2 vt (Pgn) A acuza. 3 vr A se învinovăți unul pe altul. 4 vt (Jur) A stabili prin lege că o anumită categorie de fapte constituie infracțiune și se pedepsește ca atare Si: a pedepsi, a penaliza, a sancționa.

incriminare sf [At: ODOBESCU, S. III, 340/10 / V: în~ / Pl: ~nări / E: incrimina] 1 Acuzare de săvârșire a unei crime Si: penalizat1 (1). 2 (Pgn) Acuzare. 3 Învinovățire reciprocă Si: penalizat1 (3). 4 (Jur) Stabilire prin lege că o anumită categorie de fapte constituie infracțiune și se sancționează ca atare Si: penalizat1 (4). 5 (Îs) Conținutul ~nării Determinare a condițiilor cerute pentru existența unei infracțiuni. 6 (Îas) Categorie de fapte incriminate.

încrimina v vz incrimina

INCRIMINÁ, incriminez, vb. I. Tranz. A acuza o persoană de săvârșirea unei crime; p. gener. a învinovăți, a acuza. [Var.: încriminá vb. I] – Din fr. incriminer.

INCRIMINÁ, incriminez, vb. I. Tranz. A imputa cuiva acte criminale, a învinui pe cineva, a învinovăți. – Prez. ind. și: (învechit) incrímin.

INCRIMINÁRE, incriminări, s. f. Acțiunea de a incrimina și rezultatul ei; învinovățire, învinuire, acuzație. – Variantă: încrimináre (ODOBESCU, S. III 340) s. f.

INCRIMINÁ vb. I. tr. A imputa cuiva acte criminale, a învinui pe cineva. [P.i. -nez și -min. / < fr. incriminer, it. incriminare].

INCRIMINÁRE s.f. Acțiunea de a incrimina și rezultatul ei; învinuire, acuzație; incriminație. [< incrimina].

INCRIMINÁ vb. tr. a imputa cuiva acte criminale, abuzuri etc.; a învinui. (< fr. incriminer, lat. incriminare)

A INCRIMINÁ ~éz tranz. (persoane) A acuza de săvârșirea unei crime. [Sil. in-cri-] /<fr. incriminer

incriminà v. a acuza de o crimă.

*incriminațiúne f. (fr. incrimination, d. lat. criminátio, -ónis). Acuzațiune de o crimă saŭ de un lucru maĭ mic. – Și -áție și -áre.

*incriminéz v. tr. (fr. incriminer, după lat. criminor, -ári, d. crimen, criminis, crimă. V. recriminez). Acuz de o crimă saŭ și de un lucru maĭ mic. Incriminez un demers, o acțiune, consider ca mare vină.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

incriminá (a ~) vb., ind. prez. 3 incrimineáză

arată toate definițiile

Intrare: incrimina
incrimina1 (1 -nez) verb grupa I conjugarea a II-a tranzitiv
verb (VT201)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • incrimina
  • incriminare
  • incriminat
  • incriminatu‑
  • incriminând
  • incriminându‑
singular plural
  • incriminea
  • incriminați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • incriminez
(să)
  • incriminez
  • incriminam
  • incriminai
  • incriminasem
a II-a (tu)
  • incriminezi
(să)
  • incriminezi
  • incriminai
  • incriminași
  • incriminaseși
a III-a (el, ea)
  • incriminea
(să)
  • incrimineze
  • incrimina
  • incrimină
  • incriminase
plural I (noi)
  • incriminăm
(să)
  • incriminăm
  • incriminam
  • incriminarăm
  • incriminaserăm
  • incriminasem
a II-a (voi)
  • incriminați
(să)
  • incriminați
  • incriminați
  • incriminarăți
  • incriminaserăți
  • incriminaseți
a III-a (ei, ele)
  • incriminea
(să)
  • incrimineze
  • incriminau
  • incrimina
  • incriminaseră
verb (VT201)
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • încrimina
  • ‑ncrimina
  • încriminare
  • ‑ncriminare
  • încriminat
  • ‑ncriminat
  • încriminatu‑
  • ‑ncriminatu‑
  • încriminând
  • ‑ncriminând
  • încriminându‑
  • ‑ncriminându‑
singular plural
  • încriminea
  • ‑ncriminea
  • încriminați
  • ‑ncriminați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • încriminez
  • ‑ncriminez
(să)
  • încriminez
  • ‑ncriminez
  • încriminam
  • ‑ncriminam
  • încriminai
  • ‑ncriminai
  • încriminasem
  • ‑ncriminasem
a II-a (tu)
  • încriminezi
  • ‑ncriminezi
(să)
  • încriminezi
  • ‑ncriminezi
  • încriminai
  • ‑ncriminai
  • încriminași
  • ‑ncriminași
  • încriminaseși
  • ‑ncriminaseși
a III-a (el, ea)
  • încriminea
  • ‑ncriminea
(să)
  • încrimineze
  • ‑ncrimineze
  • încrimina
  • ‑ncrimina
  • încrimină
  • ‑ncrimină
  • încriminase
  • ‑ncriminase
plural I (noi)
  • încriminăm
  • ‑ncriminăm
(să)
  • încriminăm
  • ‑ncriminăm
  • încriminam
  • ‑ncriminam
  • încriminarăm
  • ‑ncriminarăm
  • încriminaserăm
  • ‑ncriminaserăm
  • încriminasem
  • ‑ncriminasem
a II-a (voi)
  • încriminați
  • ‑ncriminați
(să)
  • încriminați
  • ‑ncriminați
  • încriminați
  • ‑ncriminați
  • încriminarăți
  • ‑ncriminarăți
  • încriminaserăți
  • ‑ncriminaserăți
  • încriminaseți
  • ‑ncriminaseți
a III-a (ei, ele)
  • încriminea
  • ‑ncriminea
(să)
  • încrimineze
  • ‑ncrimineze
  • încriminau
  • ‑ncriminau
  • încrimina
  • ‑ncrimina
  • încriminaseră
  • ‑ncriminaseră
incrimina2 (1 -n) verb grupa I conjugarea I tranzitiv
verb (VT2)
Surse flexiune: DN
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • incrimina
  • incriminare
  • incriminat
  • incriminatu‑
  • incriminând
  • incriminându‑
singular plural
  • incrimină
  • incriminați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • incrimin
(să)
  • incrimin
  • incriminam
  • incriminai
  • incriminasem
a II-a (tu)
  • incrimini
(să)
  • incrimini
  • incriminai
  • incriminași
  • incriminaseși
a III-a (el, ea)
  • incrimină
(să)
  • incrimine
  • incrimina
  • incrimină
  • incriminase
plural I (noi)
  • incriminăm
(să)
  • incriminăm
  • incriminam
  • incriminarăm
  • incriminaserăm
  • incriminasem
a II-a (voi)
  • incriminați
(să)
  • incriminați
  • incriminați
  • incriminarăți
  • incriminaserăți
  • incriminaseți
a III-a (ei, ele)
  • incrimină
(să)
  • incrimine
  • incriminau
  • incrimina
  • incriminaseră
Intrare: incriminare
incriminare substantiv feminin
substantiv feminin (F113)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • incriminare
  • incriminarea
plural
  • incriminări
  • incriminările
genitiv-dativ singular
  • incriminări
  • incriminării
plural
  • incriminări
  • incriminărilor
vocativ singular
plural
încriminare substantiv feminin
substantiv feminin (F113)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • încriminare
  • ‑ncriminare
  • încriminarea
  • ‑ncriminarea
plural
  • încriminări
  • ‑ncriminări
  • încriminările
  • ‑ncriminările
genitiv-dativ singular
  • încriminări
  • ‑ncriminări
  • încriminării
  • ‑ncriminării
plural
  • încriminări
  • ‑ncriminări
  • încriminărilor
  • ‑ncriminărilor
vocativ singular
plural
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

incrimina incriminat încrimina încriminat

etimologie:

incriminare încriminare

etimologie:

  • vezi incrimina
    surse: DEX '09 DEX '98 DN