A FLECĂRI a bate apa în piuă, a clămpăni, a clănțăni, a da cu clanța, a-i da cu praftorița, a găvări, a îndruga verzi și uscate, a întinde pelteaua, a lungi pelteaua, a sporovăi, a spune vrute și nevrute, a toca, a toca câte-n stele și-n soare, a tolocăni ca o moară stricată, a umbla cu plosca / cu plugușorul, a vorbi verzi și uscate / vrute și nevrute, a zice vrute și nevrute.

a vorbi verzi și uscate / vrute și nevrute expr. a flecări.

BURETE, bureți, s. m. I. Nume generic dat unor plante criptogame parazitare de forme diferite, de obiceii formate dintr-un picior spongios cu o pălărie cărnoasă, la capătul superior; unii bureți sînt comestibili, alții sînt foarte otrăvitori; ciupercă. Burete alb. Burete creț. Burete de rouă. Burete pucios. ▭ Fără să vreau, aflasem și eu, păcătosul, cîte ceva din tainele călugărești... umblînd vara cu băieții după... bureți, prin părțile acele, de unde prinsesem și gust de călugărie. CREANGĂ, A. 122. ◊ Expr. A-i toca (cuiva) gura bureți = a vorbi verzi și uscate, a flecari, a palavragi. Doar n-am mîncat bureți! = doar n-am înnebunit! II. 1. Animal din încrengătura spongierilor, cu corpul alcătuit dintr-o rețea compactă de fibre elastice și rezistente, uneori calcaroase sau silicioase; trăiește în, tufe dese, fixat pe stîncile submarine; spongie. 2. Obiect făcut din scheletul spongiei (sau din cauciuc) și care, datorită proprietății sale de a absorbi lichidele, se întrebuințează ca obiect de toaletă, la ștersul tablei de scris etc. Burnița din negură, ca dintr-un burete, o pacoste de apă borbonată. D. ZAMFIRESCU, R. 259.

ZEAMĂ, zemuri și zemi, s. f. (Și în forma zamă) 1. Fiertură de carne sau de legume, constituind un fel de mîncare (v. supă, ciorbă, borș); partea lichidă a bucatelor, apa în care fierb (v. sos). Cum sfîrși șătrarul aceste cuvinte, jupîneasa Avramia intră cu zama de găină aburind în străchini. SADOVEANU, Z. C. 45. O aripă galbenă iese din zeama presărată cu steluțe de grăsime. DELAVRANCEA, T. 38. Găina bătrînă face zama bună. NEGRUZZI, S. I 251. Mi-am luat seamă: Iepurașu-i bun de zeamă, Iepuroaica de friptură. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 367. ◊ E x.p r. A mînca singur bucatele și a lăsa altora zeama = a trage singur tot folosul, lăsînd altora foarte puțin sau nimic. A spune o zeamă lungă = a vorbi îndelung spunînd lucruri neinteresante; a vorbi verzi și uscate. Nu ești nici de zeama ouălor, se spune (ironic) cuiva pe care nu se poate pune nici un temei. Sărace, sărace! nu ești nici de zama ouălor. CREANGĂ, P. 92. Zeamă lungă să se-ajungă = mîncare neconsistentă, făcută cu prea multă apă, pentru a ajunge la multe persoane. Tot de-o zeamă = deopotrivă. A nu fi de nici o zeamă = a nu fi bun de nimic. Soarbe-zeamă = om prost, molîu. Zeamă de clopot (sau de hîrleț) = moartea. Leacu-i zamă de clopot, leacu-i zamă de hîrleț. Moartea-i leacu. ȘEZ. IX 147. Zeamă de vorbe = vorbărie deșartă, vorbe goale. Rușinea, zeamă de vorbe. DAVIDOGLU, M. 63. ◊ Fig. Această streină zamă cu iuțime-n- veninată au vîrît în a lui patimi o aprindere turbată. CONACHI, P. 297. ♦ Zeamă de varză = lichid acrișor în care s-a murat varza; (regional) moare. Îi plăcea cu deosebire ciorba de știucă fiartă în zeamă de varză acră cu hrean. GHICA, S. A. 83. 2. Lichid conținut de celulele și țesuturile organismelor vegetale și care se scurge cînd acestea sînt zdrobite; suc de fructe sau de plante. Dete copilului zeama stoarsă din o smochină și mîncă copilașul de se minună și sihastru. ISPIRESCU, L. 190. Se leapăd’ alămîia ce zama i s-a stors. NEGRUZZI, S. II 240. Au stors și puțină zamă de alămîie. DRĂGHICI, R. 138. ♦ (Popular) Zeamă de prune – țuică (mai ales de calitate inferioară):’ A băut un pahar de zeamă de prune și acum e în gîrliciul bordeiului. GALACTION, O. I 41. Nu țuică de a d-voastră, zeamă de prune. TEODORESCU, P. P. 176. Zeamă de struguri = vin, must. 3. Nume generic pentru diverse lichide. ◊ Ou cu zeamă-ou fiert puțin, cu conținutul puțin coagulat. ♦ (Rar; la sg. cu valoare de pl.) Lacrimi. Am un loc oval, Cînd eu l-am scărpinat, Zeamă i-a picat (Ochii). GOROVEI, C. 249. ♦ (Rar) Sînge. Că din spate-mi iese zamă. ȘEZ. III 124. – Variantă: zamă s. f.

troscăi [At: DDRF / Pzi: ~esc, troscăi, 3 troscăie / E: trosc + -ăi] (Reg) 1 vi A trosni¹ (1). 2 vi (Îe) A ~ din gură A vorbi verzi și uscate. 3 vt (îe) A ~ pe cineva A mustra pe cineva.

burete s.m. 1 (bot.) Nume generic dat mai multor specii de ciuperci din familia boletacee. ◊ Expr. (fam.) Doar n-am mîncat bureți = doar n-am înnebunit! A-i toca cuiva gura (la) bureți = a vorbi repede, spunînd lucruri neînsemnate, palavre; a vorbi verzi și uscate. (Parcă) a mîncat bureți v. mînca. ◊ Compuse: burete-acru (sau -alb, -galben, -iute, -lăptos, -piperat, -usturos) ori bureți-lucii (sau -de-spin, usturoi, -vineți) = ciupercă comestibilă, cu pălăria albă, sferică, cu piciorul alb, scurt, gros și cărnos, cu carnea tare și piperată (Lactarius piperatus); bureți-călugărești = ciupercă comestibilă care crește pe trunchiul stejarilor, cu pălării numeroase, brun-cenușii, imbricate și reunite prin pedicule într-un singur trunchi, cu carnea albă, plăcut mirositoare (Polyporus frondosus); bureți-de-rouă = ciupercă comestibilă care crește pe bălegar, cu pălăria conic-cilindrică de culoare roșie-brună; burete-bălos = a) numele unei ciuperci necomestibile (Hygrophorus eburneus); b) băloșel (Russula foetans); burete-bubos (sau -pestriț) = ciupercă otrăvitoare, cărnoasă, de culoare cafenie-cenușie, cu numeroși solzi albi pe suprafața pălăriei, care are marginea striată (Amanita pantherina); burete-crăiesc (sau -domnesc) = a) ciupercă comestibilă (Tricholoma equestre); b) ciupercă necomestibilă (Bolbitius vitellinus); burete-de-bubă (și -de inimă, -pucios, -puturos) ciupercă necomestibilă (Phallus impudicus); burete-creț = opintici (Ramaria flava); burete-de-casă (sau -de-pivniță) = ciupercă necomestibilă, de culoare galben-ruginie, care crește în locuri umede și întunecoase, pe lemnul putred (Merulius lacrymans); burete-de-conopidă sau bureți-de-veveriță = tocmăgel (Ramaria formosa); burete-de-gîze (sau -șerpesc) = ciupercă otrăvitoare, cu pălăria de culoare roșie, acoperită cu solzi albi sau gălbui, cu piciorul alb, înconjurat de resturi de volvă (Amanita muscaria); burete-de-iască = văcălie (Fomes fomentarius); burete-de-mai = nicorete (Tricholoma georgii); burete-de-mesteacăn (sau -călugăresc) = pitarcă (Boletus scaber); ∆ burete-dulce; burete-roșu; burete-țepos; buretele-calului; buretele-cerbilor; buretele-oilor; buretele-vacii; bureți-de-fag; bureți-de-iarbă; bureți-de-pajiște; burete-de-conopidă; burete-pipărat; burete-veninos; bureți-grași; bureți-popești. ♦ Spec. Hrib, mînătarcă (Boletus edulis). 2 (zool.; la pl.) Încrengătură de nevertebrate marine, rar dulcicole, fixate de stînci, cu formă variată și cu scheletul constituit din spicule și bastonașe silicioase, calcaroase sau din fibre de spongină (Spongiaria); (și la sg.; și burete- de-mare) animal care face parte din această încrengătură; spongier. ♦ Scheletul poros al acestui animal care, datorită proprietății de a absorbi lichidele, are numeroase întrebuințări. ♦ Obiect făcut din scheletul acestui animal (sau din cauciuc, material plastic etc.), bun absorbant, folosit la baie, bucătărie etc. ◊ Expr. A șterge (ceva) cu buretele v. șterge. A trage (peste ceva) cu buretele v. trage. A trece (peste ceva) cu buretele v. trece. 3 Analog, (tehn.) Partea cea mai umflată a butucului de la roțile carului, în care sînt făcute orificiile prin care intră capetele spițelor. • pl. -ți. /lat. *bolētis, -em <lat. boletus, -i; cf. gr. βωλίτης.

fleuri, fleuresc, vb. IV (reg.) a vorbi multe, verzi și uscate; a pălăvrăgi.

LEHĂI, lehăiesc, vb. IV. Intranz. (Regional) A spune verzi și uscate, a vorbi mult și fără rost; a trăncăni. Să-ți ții liopa de gură și să nu lehăiești mult. CONTEMPORANUL, IV 302. Las’, nu mai lehăi după cum ți-i obiceiu. ALECSANDRI, T. I 318. – Variantă: lihăi (ȘEZ. IX 150) vb. IV.

VORBI, vorbesc, vb. IV. 1. Intranz. A avea facultatea de a articula cuvinte, a folosi graiul articulat; a exprima prin cuvinte gînduri, sentimente, intenții; a spune, a zice, a se exprima. Las-o pe ea să vorbească, omule. DUMITRIU, N. 244. Vorbi încet, ca și cum îi era teamă de ceva. SADOVEANU, O. VII 148. Vreau să vorbesc și nu-nțelege nime, Se-ntorc în mîne gîndurile iar. D. BOTEZ, P. O. 10. Zîna se purtă cu mare bună-cuviință și vorbi astfel încît robi toate inimile. ISPIRESCU, L. 39. Să lăsați să vorbesc eu pentru toate. CREANGĂ, P. 9. ◊ Expr. A vorbi de funie în casa spînzuratului v. funie. A vorbi aiurea (sau într-aiurea) v. aiurea. A vorbi cu jumătate de gură (sau cu gura jumătate) v. gură (I 3). A vorbi ca din carte (sau ca o carte) v. carte (I 1). A vorbi cu pereții (sau pereților) v. perete (1). A vorbi păsărește v. păsărește. A vorbi de-a bățul v. băț (1). A vorbi în bobote (sau în dodii) v. bobot, dodii. A vorbi alături cu drumul v. alături (1). A vorbi fără miez v. miez (2). A vorbi în tîlcuri v. tîlc. A vorbi în barbă = a vorbi numai pentru sine, încet, mormăit. Vorbea în barbă cu glas adînc. DUMITRIU, P. F. 45. A vorbi cu gura altuia = a vorbi încet, fără convingere, evaziv, șovăielnic. Se uita la dînsul chiondorîș și îi vorbea cu gura altuia, cum se zice. ISPIRESCU, U. 82. A vorbi cu sufletul la gură v. gură (I 1). A vorbi de sus v. sus (1). A vorbi soacrei să priceapă nora = a face aluzie la o terță persoană prezentă, adresîndu-te formal interlocutorului; a bate șaua ca să priceapă iapa, v. iapă. ◊ Fig. Bolțile pădurilor parcă vorbesc și ele. VLAHUȚĂ, O. AL. I 166. Trandafirul cel înfocat, crinii de argint, lăcrămioarele sure ca mărgăritariul, mironosițele viorele și florile toate s-adunară, vorbind fiecare în mirosul ei. EMINESCU, N. 29. ◊ Tranz. Încă un cuvînt, împărate... – Vorbește-l, băiete! VISSARION, B. 331. Vai de mine, moș Nichifor, ce vorbești? CREANGĂ, P. 132. (Cu complement intern) Două vorbe să vorbesc, Inima să-mi răcoresc. ȘEZ. I 48. (Expr.) A vorbi pe cineva (de rău) = a spune vorbe rele despre cineva, a cleveti, a calomnia, a bîrfi. Cîte vorbe mi-aud eu! Toți frații mă vorbesc de rău. COȘBUC, P. I 118. Se zice că te vorbește cineva de rău. CREANGĂ, A. 35. Lumea prin tîrg o vorbește. PANN, P. V. I 83. Asear-am auzit Maică-ta cum m-a vorbit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 272. Ruda că te necăjește și vecinul te vorbește. ALECSANDRI, P. P. 356. A vorbi (pe cineva) de bine v. bine² (2). A vorbi (cîte) vrute și nevrute (sau (la) verzi și uscate sau cîte-n lună și în stele) = a vorbi multe și de toate; a flecari, a sporovăi. A închis repede ușa și a început să vorbească vrute și nevrute. C. PETRESCU, C. V. 120. Se strînseră toți de vorbea la verzii și uscate. ISPIRESCU, L. 67. (Rar) Mare ai vorbit-o! = ai spus vorbă mare, lucru important. Ea se mărită! – Mare-ai vorbit-o dumneata! SBIERA, P. 201. ◊ Refl. impers. Nu li s-a întîmplat să audă măcar vorbindu-se vreodată despre aceasta. CREANGĂ, P. 92. ♦ A se adresa cuiva. Îi vorbesc și nu-mi răspunde. COȘBUC, P. I 49. Da Gruia o auzi, Cătră dînsa îi vorbi. ȘEZ. IV 9. ♦ (Construit cu adverbe derivate de la nume de popoare) A se exprima în limba unui anumit popor. Vorbește bine franțuzește. ◊ Tranz. (Cu complementul «limba») Începu să-și povestească viața și peripețiile prin care a trecut, vorbind o limbă grecească amestecată cu vorbe romînești și franțuzești. BART, E. 272. Învățau pe coconași să vorbească limba Fanarului cu vodă și cu marele postelnic cînd s-or face mari. GHICA, S. A. 106. ♦ A-și spune cuvîntul, a-și exprima voința. Cel care aducea ceva cu totul nou... în poezie era Maiakovski. În versurile lui vorbea «o clasa în atac», proletariatul, forța nouă a istoriei. BENIUC, P. 47. ◊ Fig. Cînd sabia vorbește, încetează sfatul! DELAVRANCEA, O. II 242. ♦ Fig. A face dovadă, a atesta, a adeveri, a confirma. Mii și mii de documente și fotografii... vorbesc de lupta dusă în ilegalitate de partid. STANCU, U.R.S.S. 59. Am putea să strîngem o imensă cantitate de fapte, care toate vorbesc în același sens. GHEREA, ST. CR. II 52. ♦ Fig. A pleda în favoarea cuiva. Toată cariera ta vorbește pentru tine. C. PETRESCU, C. V. 109. 2. Intranz. A sta de vorbă, a se întreține, a tăifăsui; a discuta. Am vorbit așa cum vorbesc doi soldați care se văd prima oară. SAHIA, N. 79. Au început a vorbi ele în de ele. CREANGĂ, P. 210. Vin’, mîndro, de mă petrece Pînă-n fundul grădinii, Unde-am vorbit mai întîi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 298. Cu pleșuvul cînd vorbești, tigvă să nu pomenești. ◊ Tranz. Pe urmă au vorbit cifre și calcule. C. PETRESCU, R. DR. 249. Se puseră la vorbă și nici ei nu știau ce vorbesc. ISPIRESCU, L. 35. Îi spunea cu cine are să se întîlnească și ce să vorbească. CREANGĂ, P. 25. Oameni vrednici ca să șază în zidirea sfintei Golii... Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filozofie. EMINESCU, O. I 150. ♦ Refl. impers. A se comenta, a se discuta. De o bucată de vreme se vorbea în sat despre dragostea lui Grigore Țîntilă pentru fata lui Ilie Bujor. SADOVEANU, O. VII 303. Lăcomia hulpavă cu care mînca ori lua în stăpînire ceva «al altuia» au făcut să se vorbească zeci de ani despre dînsul. id. E. 120. 3. Refl. reciproc. A se sfătui, a se înțelege; a se învoi. Zmeoaica se vorbi cu fiul său să mai facă încă o-ncercare. ISPIRESCU, L. 20. Ei la fîntînă s-au întîlnit Și s-au vorbit. ȘEZ. XIII 145. Mîndruții-i mulțumea Și cu dînsa se vorbea. TEODORESCU, P. P. 556. Mări, se vorbiră, Ei se sfătuiră... ALECSANDRI, P. P. 1. ◊ Intranz. La noapte, mă, cînd s-o trage clopotul, să vină toți acilea să vorbim. DUMITRIU, N. 29. Ani vorbit cu doi feciori Să-mi trimită pețitori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 447. 4. Intranz. A face o expunere; a ține un discurs, o cuvîntare. Îl asculta pe unul care vorbea descoperind cu uimire, în ce spunea, lucruri la care s-ar fi putut gîndi și el. DUMITRIU, N. 97. Trebuie să vorbesc. Este ordin să vorbesc despre Serdici. SAHIA, N. 120. Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, Nu slăvindu-te pe tine. lustruindu-se pe el. EMINESCU, O. I 134. ◊ Expr. A vorbi liber v. liber (6) ◊ Fig. O carte vorbește copiilor despre însemnătatea zilei de 1 Mai. STANCU, U.R.S.S. 34.

SPUNE, spun, vb. III. Tranz. (Folosit și absolut) 1. A exprima (un gînd, o părere) prin viu grai; a rosti, a zice, a declara. Am spus de-asară că-i în cumpănă vremea. SADOVEANU, Î. A. 93. Toată ziua la fereastră, suspinînd, nu spui nimică. EMINESCU, O. I 82. Obștea ne-a trimis pre noi să-ți spunem că norodul nu te vrea. NEGRUZZI, S. I 139. ◊ Fig. Mircea! îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează; Acest sunet, acest nume, valurile-l primesc, Unul altuia îl spune. ALEXANDRESCU, M. 15. ◊ Expr. Ce-ți spuneam eu? = ai văzut că a fost așa cum ți-am spus? Nu mai spune! (sau ce spui!), exprimă mirarea, îndoiala, neîncrederea. Cam de cîți ani îi fi tu? – Ia, poate să am vreo treisprezece ani. – Ce spui tu, măi? CREANGĂ, P. 148. A spune verde (în față sau în ochi) = a spune adevărul de-a dreptul, fără înconjur sau menajamente. De, bine-ar fi să fie cum zici, dar eu îți spun verde, nu cred. REBREANU, R. I 161. Într-o zi se adunară o mulțime de oameni la dînsul și-i spuseră verde-n față și hotărît... să se ducă încotro l-or duce ochii. SBIERA, P. 165. Moș Roată... spunea omului verde în ochi, fie cine-a fi, cînd îl scormolea ceva la inimă. CREANGĂ, A. 151. A spune drept (sau curat) = a spune adevărul, a declara sincer, cinstit. Făt-Frumos... îi spuse curat ce căuta. ISPIRESCU, L. 5. Curat îți spun că nu mai ai ce căuta la casa mea. CREANGĂ, P. 193. Am văzut eu, moșule, felurite pietre scumpe, dar ca acestea, drept să-ți spun, n-am văzut. id. ib. 217. ♦ Fig. A evoca, a provoca (sentimente, amintiri). O! dar nu-ți spune nimic glasul meu? DELAVRANCEA, O. II 185. ◊ Expr. A-i spune cuiva inima = a avea o intuiție. Li era drag ca sarea-n ochi, pentru că le spunea inima ce om fără de lege este spînul. CREANGĂ, O. A. 242. ♦ Fig. (Popular) A exprima prin cîntec, a cînta. Alăuta lui Ilie prinse a spune o durere mistuitoare. SADOVEANU, O. I 301. Aud doina spusă din frunză. DELAVRANCEA, O. II 260. 2. A expune, a relata. Ce te-ai apucat să-mi spui mie toate astea? CAMIL PETRESCU, U. N. 190. Îi arăt locul unde a fost templul lui Ahile și-i spun cum pasările insulei zburau în fiecare dimineață la mare, de-și muiau penele. VLAHUȚĂ, R. P. 42. Învinși!... dar spune, Harnov, Cum Tomșa ne-a învins? ALECSANDRI, T. II 174. ◊ (Învechit, la pers. 3 pl., cu valoare de impersonal) Spun că în minutul acela el era foarte galben la față. NEGRUZZI, S. I 148. Spun că omorî paisprezece inși. BĂLCESCU, O. II 172. ◊ Refl. impers. Din bătrîni se spune că sînt ceasuri bune. ALECSANDRI, P. I 56. Nu e dracul așa de negru cum se spune (= lucrurile nu sînt chiar așa de rele cum sînt arătate). ♦ Fig. (Despre scrieri, texte) A cuprinde, a relata, a scrie. Ce mai spun ziarele? ◊ Impers. Spune la cărți că în vremea cea veche, veche de tot, oamenii se închinau la idoli. ISPIRESCU, U. 3. Și ce spune în cartea asta? NEGRUZZI, S. I 223. 3. A povesti, a istorisi. Se împrietenise cu vreun moș bătrîn sau cu vreo babă, care-i spunea «povești fantastice despre zîne îmbrăcate în aur și lumini». CĂLINESCU, E. 53. Începu a rîde mai dinainte de comica istorie pe care avea s-o spuie. VLAHUȚĂ, O. AL. II 69. Dar dumneata, moșule, n-o să ne spui ceva? NEGRUZZI, S. I 245. ◊ Fig. Vîntul alene cîntînd deasupra pădurii, prin vîrfuri, Spune trăite povești din lumile-albastre-ale zării. COȘBUC, P. II 63. ◊ Expr. A spune (cîte sau și) verzi și uscate = a vorbi multe și fără rost, a trăncăni. [Țiganca] începu a arăta crăiesei cîte toate și a-i spune cîte verzi și uscate, de gîndeai că-i o meliță. RETEGANUL, P. I 48. De ce să ni mai spunem unii altora cîte verzi și uscate? SBIERA, P. 88. A spune (la) cai verzi (pe pereți) v. cal. ♦ A recita, a debita (ceva). A spune o poezie. ▭ Unde-s șirurile clare din viața-mi să le spun? EMINESCU, O. I 158. ♦ (Rar) A citi. Eram capabil să spun pe carte cît oricare... de răpede. NEGRUZZI, S. I 11. 4. A destăinui, a mărturisi (ceva cuiva). Taina voastră-n veci de veci La nimeni n-o s-o spui! COȘBUC, P. I 232. Fiindcă a venit vorba de-așa, îți spun ca la un frate. CREANGĂ, P. 200. Gură, tu! învață minte, nu mă spune nimărui. EMINESCU, O. I 80. Albă păsărică!... Ce durere, spune, Ce dor greu supune Inimioara ta? ALECSANDRI, P. I 197. ♦ A denunța (pe cineva); a pîrî. Să nu mă spui la... craiul șerpilor. RETEGANUL, P. II 43. Mama mă spuse la tată, Tata sare să mă bată. HODOȘ, P. P. 71. 5. A explica cuiva un lucru, a lămuri pe cineva, a da explicații. [Fata] se înfățișă la împăratul și spuse pentru ce a venit. ISPIRESCU, L. 22. 6. A-i zice cuiva pe nume; a numi, a porecli. [Copiii] îmi spuneau Dințosul. STANCU, D. 320. Dar oare pe acesta cum... l-a fi mai chemînd? – Zi-i pe nume să ți-l spun, răspunse atunci Ochilă, zîmbind pe sub mustețe. CREANGĂ, P. 245. – Prez. ind. și: spui (ARGHEZI, P. T. 154, CARAGIALE, O. III 53).

verde adj., s.n., s.m. I adj. 1 Care are culoarea frunzelor, a ierbii, a vegetației fragede (de vară); (despre culoare) care are o nuanță particulară din combinarea galbenului și a albastrului; (reg.) verdunc. ◊ (adv.) Un birou de metal lăcuit verde în dreapta (CA. PETR.). ◊ (urmat de determ. care precizează nuanța sau care formează împreună cu „verde” nume compuse de culori) Ochii verzi-deschis- ce raze umede aruncau! (CAR.). ◊ (după un nume de animal, de plantă, de mineral etc. denumește o specie sau o varietate a acestora) Poamă verde (și subst. f. art.) = varietate de struguri cu boabele mici, de culoare verzuie, din care se obține un vin de calitate superioară. (reg.) Fluture verde = libelulă (Libelula depressa). Gîndac verde = a) ileană (Cetonia aurata); b) cantaridă (Lytta vesicatoria). Aur verde v. aur. Bilet verde v. bilet. Centură verde v. centură. Conveier verde v. conveier. Masă verde v. masă. ◊ expr. A-i sări (cuiva) stele verzi, se spune pentru a exprima superlativul unei stări de suferință. A vedea cai verzi (pe pereți) v. cal. A visa cai verzi (pe pereți) v. cal. A umbla după cai verzi (pe pereți) v. cal. A vedea stele verzi v. stea. ◊ compar. Mușchi pletos... moale ca mătasa și verde ca buratecul (CR.). ♦ fig. (despre culoarea feței omului) Palid. Avea fața verde de oboseală. ◊ (despre oameni; adesea cu determ. „la față”) Părea că n-au închis ochii toată noaptea; era verde la față (VIN.). 2 (despre plante sau părți ale acestora) Plin de sevă, care are frunze verzi; care este cules, rupt, recoltat etc. de curînd; care nu s-a uscat (încă); viu. ◊ Gard verde = gard viu. ◊ expr. Cu iarba cea uscată arde și cea verde sau pe lîngă lemnul cel uscat arde și cel verde, (subst.) pe lîngă cele uscate ard și cele verzi = pe lîngă vinovați pătimesc adesea și cei nevinovați. (subst.) A spune (sau a îndruga, a înșia, a vorbi, a trăncăni, a toca) (la sau cîte) verzi și uscate = a spune lucruri inutile, nimicuri, minciuni. Acolo, la șezătoare, unde se strînseră toți de vorbea la verzi și uscate, spuind la glume și la ghicitori, sta și feciorul de boier (ISP.). Ai să scapi la iarbă verde! = ai răbdare, vei izbuti! ♦ spec. (despre lemne) Care nu este suficient de bine uscat (fiind tăiat de curînd). A cumpărat pentru foc doar lemne verzi. ♦ ext. (despre suprafețe, terenuri etc.) Care este acoperit cu vegetație proaspătă; (despre păduri, grădini etc.) care este înfrunzit, înverzit; care este format din plante verzi. Sufletul îmi crește Cînd te revăd, cîmpie verde! (IOSIF). ◊ Zonă verde = porțiune de teren cultivată cu iarbă, pomi, flori etc. Piață verde = piață de legume proaspete. Joia verde = a doua joi după Paște, considerată zi de sărbătoare (în care, la catolici, se face o procesiune euharistică într-un loc înverzit, unde sînt amenajate colibe din crengi verzi, din ierburi etc.). 3 (despre legume și fructe) Care este dezvoltat insuficient, care nu a atins maturitatea deplină; care nu este încă bun de mîncat (fiind crud, necopt). Bananele erau cam verzi. ♦ ext. (înv., reg.; despre oameni) Care este (foarte) tînăr; care este lipsit de experiență (într-un domeniu de activitate). ◊ zic. De verde și-a mîncat rodul, se spune despre o persoană care și-a irosit averea cînd era foarte tînără. II adj. 1 (mai ales despre piei) Care nu a fost prelucrat, tăbăcit; brut, crud, neargăsit. 2 (despre alimente sau produse alimentare) Proaspăt; spec. (mai ales despre caș) care nu este (încă) zvîntat. 3 (despre pămînt) Care este arat de curînd; care este jilav, umed. III fig. (despre oameni) 1 Care este viguros, vînjos, voinic; care este în putere; ext. care este curajos, dîrz, îndrăzneț. ◊ expr. De cînd cu moșii verzi v. moș. La moșii cei verzi v. moș. ♦ Care este sau aparține unui om viguros, curajos puternic. Muri-vei doar împovărat de-o lungă Și verde bătrînețe (MURNU). ◊ expr. A avea inimă verde = a) a fi vesel, voios; b) a fi viteaz. ♦ (adv.) Tare, cu strășnicie, cu violență. El... era cel dintîi care se mînia verde (SADOV.). 2 Sincer, franc, deschis. Mi-a făcut plăcere revederea vechiului meu prieten, totdeauna verde și vesel (CAR.). ♦ (despre manifestări, atitudini etc. ale oamenilor) Care exprimă, trădează sinceritate, franchețe. Se distinge printr-o inspirație țărănească mai verde (IST. L.) ♦ Care este frust. În urma acestora și alte verzi cuvinte..., a terminat cuvîntarea (ODOB.). ◊ (adv.) Trebuia să mă port mai verde cu maiorul (I. NEGR.). ◊ expr. A(-i) spune (cuiva) verde (în ochi sau în față) = a(-i) spune (cuiva) adevărul de-a dreptul, în față, fără menajamente. IV s.n. 1 Culoarea frunzelor, a ierbii fragede sau, în general, a vegetației proaspete (de vară), una dintre culorile fundamentale ale spectrului solar, situată între galben și albastru. ◊ (urmat de determ. care precizează nuanța sau care formează împreună cu „verde” nume compuse de culori) Lipsea vegetația vînjoasă, verdele-crud al copacilor (CE. PETR.). ◊ Loc.adv. În verde = (în legătură cu vb. „a se îmbrăca”) în haine de culoare verde. Îi place să se îmbrace în verde. ◊ expr. A i se face (cuiva) verde înaintea ochilor sau a vedea verde = a i se face (cuiva) rău (de supărare, de mînie, de oboseală etc.), a-i veni amețeală. ◊ compar. Ochii mari de un verde ca fundul de talaz (VOIC.). 2 Materie (colorantă) de culoare verde, care are diverse utilizări (în industrie). ◊ Verde-de-Paris = compus de arsenit de cupru și acetat de cupru, foarte toxic, folosit ca insecticid; soluție preparată cu acest compus. Verde malachit (sau -de-China) = materie colorantă bazică, ce dă coloranți verzi, cu nuanțe albastre, puțin rezistentă la lumină și foarte sensibilă la baze. Verde chinezesc = colorant textil, extras din coaja de pe ramurile și de pe rădăcinile unor plante care cresc în China. 3 (fam.; la jocurile de cărți) Pică. ◊ Loc.adj. De verde = a) (despre cărți de joc) de culoarea numită „pică”; b) (în limbajul ghicitorilor în cărți; despre oameni) cu ochii verzi și cu părul negru. 4 (calc după it. „verde antico”) Verde antic = matostat V s.m. (mai ales la pl.) Membru al unui partid ecologist. Verzii au organizat o acțiune de protest împotriva poluării rîului. • pl. verzi. /lat. vĭr(i)dis, -e; cf. și it. verde, fr. vert.

vorbi vb. IV. (despre oameni) 1 intr. A avea facultatea, capacitatea de a utiliza limbajul articulat. Mioara..., zguduită de emoție, nu poate vorbi, îi dau lacrimile (CA. PETR.). 2 intr. A rosti, a pronunța, a emite sunetele, cuvintele unei limbi; a spune, a zice; (înv., reg.) a vorovi. Cînd vorbea, făcea un zgomot ca și cînd din gură i-ar fi căzut niște noduri (PRED.). ◊ expr. A vorbi în barbă = a vorbi încet, a mormăi numai pentru sine. A vorbi în buze v. buză. A vorbi cu sufletul la gură v. gură. A vorbi monosilabic v. monosilabic. A vorbi în (sau din) vîrful limbii (sau buzelor) v. vîrf. 3 tr. A se exprima într-o anumită limbă. Mulți români ardeleni culți... vorbesc limba maghiară frumos, cum mulți maghiari culți ar dori s-o vorbească (CAR.). ◊ (refl. pas.) A prins o franțuzească curentă, care se vorbește pe la noi, dar franțuzească, în fine (CĂL.). ◊ (intr) În ce limbă vorbeai tu cu Vavila, de nu v-am înțeles deloc? (HOG.). ◊ expr. A nu vorbi aceeași limbă sau a vorbi (două) limbi diferite v. limbă. A vorbi (pe) păsărește v. păsărește. A vorbi turcește v. turcește. 4 intr. A exprima prin cuvinte gînduri, sentimente, intenții; a spune, a zice, a grăi; a vorovi. Nu mai rîdea, nu mai vorbea, nici nu ofta și nici că spunea cuiva vrodată ce vrea (VLAH.). ◊ (tr.) Rafira nu era vorbăreață. Viața... o învățase, între multe altele, să nu simtă nevoia de a vorbi oricînd și orice (STANCU). ◊ expr. A vorbi în numele cuiva = a se exprima în numele cuiva, invocînd autoritatea cuiva sau reprezentînd pe cineva. Sentimentul solidarității umane îl înfioară adesea și îl face să vorbească în numele unei colectivități (PER.). A vorbi în pustiu = a vorbi fără a fi luat în seamă, zadarnic, degeaba. De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu? Oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu? (EMIN.). A vorbi aiurea (sau într-aiurea) = a) a spune tot felul de nimicuri, de lucruri nejudecate; b) a spune cuvinte fară sens, inconștient. Toată noaptea a vorbit într-aiurea și te-a chemat (GAL.). A vorbi cu gura altuia = a vorbi fără convingere, șovăielnic, evaziv. Mai marele zeilor se uita la dînsul tot chiondorîș și îi vorbea cu gura altuia, cum se zice (ISP.). (tr.) A vorbi cîte-n lună și-n stele = a vorbi multe și de toate; a flecări, a pălăvrăgi, a sporovăi. A vorbi ca la (sau ca din) carte v. carte. A vorbi (cam) în dodii v. dodii. A vorbi în ponturi v. pont. A vorbi cu subînțeles (sau subînțelesuri) v. subînțeles. A vorbi în șarade v. șaradă. A vorbi (la sau cîte) verzi și uscate v. verde. A vorbi în vînt v. vînt. A vorbi vrute și nevrute v. vrut. ◊ fig. Nebunia vorbește în mine (CA. PETR.). ♦ analog. A se exprima, a comunica prin alt mijloc natural decît limbajul articulat. Liana vorbea prin ochii ei, prin toată înfățișarea ei (REBR.). 5 intr. A-și exprima o anumită părere, o anumită convingere despre cineva sau ceva, a-și expune punctul de vedere; a aprecia, a considera, a crede; a vorovi. George se scandalizează că un tată poate vorbi astfel despre niște oameni așa de simpatici (REBR.). ◊ expr. (La) drept vorbind = în realitate, de fapt. La drept vorbind, nici nu era mare lucru de înțeles (POPA). A vorbi (pe cineva) de bine v. bine. A vorbi cu parti-pris v. parti-pris. ♦ (cu determ. introduse prin prep. „împotriva”, „contra”, înv., „asupra”) A-și exprima dezacordul, dezaprobarea etc. față de cineva sau de ceva. Trebuie să vorbim în contra acelor neologisme deprisos (MAIOR.). ◊ expr. A vorbi împotrivă v. împotrivă. ♦ (tr., intr.) A comenta, a bîrfi. Toate femeile din sat și de prin meleagurile vecine vorbeau despre soacra cu trei nurori (CR.). ◊ expr. A vorbi pe (sau de) cineva (de rău ori rău) = a bîrfi, a calomnia pe cineva. Nu te-a vorbit nimeni de rău pe față..., firește, că n-ar fi îndrăznit (CAR.). A vorbi cu păcat v. păcat. 6 intr., tr. A afirma, a susține. A vorbi despre astfel de tendințe înseamnă a considera limba ca o realitate distinctă de realitatea socială (IVĂN.). ♦ fig. A adeveri, a atesta, a confirma. Să lăsăm faptele să vorbească (PER.). ♦ fig. A pleda în favoarea cuiva. Toată cariera ta vorbește pentru tine (CE. PETR.). 7 intr. A aduce în discuție; a aminti, a invoca. Economiștii, oamenii politici vorbesc des astăzi de dezastrul economic și de cel moral sau civic al acelor ani (PER.). ◊ (refl. pas.) N-am auzit niciodată vorbindu-se despre ei! (CA. PETR). ◊ A vorbi defunie în casa spînzuratului v. funie. 8 intr. A se adresa cuiva; a vorovi. Iaca că nu mă mai supăr..., îți vorbesc blînd (EMIN.). 9 intr. A(-i) aduce la cunoștință (cuiva), a comunica ceva prin viu grai, a spune, a zice; a povesti. Mumă-sa... îi vorbise adesea de tatăl său, de acel copil cine știe cum rătăcit în clasele poporului de jos (EMIN.). ◊ expr. (Ca să) numai vorbesc (sau vorbim) de... ori fără a mai vorbi (sau să mai vorbim) de... = trecînd sub tăcere..., excluzînd faptul... (fiind cunoscut, superfluu etc.); independent de... Casa e superbă, poate servi ca local pentru o instituție publică... Cît despre vie, nu mai vorbesc (CĂL.). A vorbi din experiență v. experiență. A vorbi numai prăpăstii v. prăpastie. ♦ (despre autori) A menționa, a semnala în scris (ceva); a expune, a relata prin scris; a trata o temă, un subiect etc. în scris. Se cuvine ca, pomenindu-l, să vorbim și de alții, mulți, din aceeași familie sufletească (GAL.). ◊ (refl. impers.) Citea romane, dar numai dacă se vorbea în ele de amoruri moderne, nu leșinate (PAPAD.). 10 intr. A ține o cuvîntare, un discurs; a lua cuvîntul. Convingerea cu care vorbi notarul învioră numaidecît pe mineri (AGÂR). 11 intr. A discuta, a comenta; a sta de vorbă, a tăifasui. Am vorbit cu țărani bătrîni și tineri (FIL.). ◊ (refl. recipr.) Nu vorbeam cu el... Știți că eram certați (CE. PETR.). ◊ expr. A vorbi între patru ochi (sau pereți) = a discuta (cu cineva) în taină, confidențial, fără martori. Zice că trebuie să vorbească între patru ochi cu dumneata (AGÂR.). A vorbi (cu cineva) pe sîrmă v. sîrmă. A-i vorbi cuiva la ureche v. ureche. ♦ (reg., fam.) A avea relații de dragoste cu cineva, a umbla cu cineva. Cu cine vorghește a Brădeanului? – Cu Niculaie Salcu! (POP.). 12 refl. recipr., intr. A se sfătui, a se învoi, a se înțelege; a vorovi. După cum se vorbiseră din vreme, luaseră același cabalîc și același număr de cai la fiecare sanie (CA. PETR.). Va veni vremea să îndeplinim fapta de care am vorbit (SADOV.). • prez.ind. -esc. /vorbă + -i.

spori, sporodi, sporoji, sporovăi Un caz care pare în oarecare măsură asemănător cu cel al cuvintelor scovardă, scoroji etc. De la sl. sŭporŭ „ceartă” (bg. спοр etc.), se formează verbul sporiti „a se certa” (bg. спοря, rus. спοритъ etc.). De aici rom. a spori „a răspunde obraznic”, „a trăncăni”. DU și CADE, care înregistrează două exemple, le încadrează la cuvîntul spori „a înmulți”. Sensul „a vorbi obraznic” este clar atestat la G. F. Ciaușanu, Glosar de cuvinte din județul Vîlcea, București, 1931, s.v. spori : să nu sporești (la vorbă) „să nu mai zici nimic !, să nu te întinzi la cașcaval !, să nu fii obraznic !, să nu fii arțăgos !”, iar s.v. întoarce, găsim : „răspunde, bombănește, cam ”sporește la vorbă„, e obraznic : eu zic una și el zice zece”. S-ar părea totuși că și Ciaușanu a înțeles că e vorba de „a înmulți”, cum de fapt am făcut și eu însumi (BPh, V(1938), p. 172): a spori cu gura „a vorbi mult, a da mereu cu gura”. Legătura cu sl. sporiti a fost stabilită de Scriban (vezi și Mihăilă, p. 209) și ea este cu atît mai sigură, cu cît vom întilni imediat alte verbe din aceeași familie și cu înțeles asemănător. Cu drept cuvînt Mihăilă (loc. cit., n. 1) critică DLRLC și DLRM pentru că nu au separat pe spori „certa” de spori „înmulți”. Trebuie totuși spus că dacă punctul de plecare al celui dintîi este sl. sŭporŭ, „ceart㔄, exemplele citate demonstrează că vorbitorii au introdus ceva din sensul celui de-al doilea. Varianta sporovăi, cu sens apropiat de al lui spori, este bine atestată în dicționare. DU crede că e vorba de spori cu finala de la ciorovăi, urmat în această privință de CADE, de DLRM și de Mihăilă, loc. cit. (în timp ce TDRG nu e sigur nici de legătura cu sl. sŭporŭ), iar Scriban derivă verbul nostru de la ucr. споровий ”de ceartă„, evident inacceptabil. Cred că e mult mai simplu să pornim de la rus. спороватъ(ся) ”a se certa multă vreme„, cf. pentru formație pojivăi față de rus. поживатъ, upovăi față de v.sl. ꙋповати. O variantă sporovi, citată de Scriban după Caragiale, ”Viața romîneaseă„, 1909, nr. 11, p. 224, trebuie probabil eliminată, deoarece ediția Zarifopol (vol. II, București, 1931, p. 234) notează sporovoește în loc de sporovește. Dar apare varianta sporodi (Scriban, din Argeș; vezi și Lex. Reg., p. 38: ”a spune verzi și uscate ; a vorbi mult și multe", din raionul Gura Jiului) și, paralel sporoji, la CADE (tot din Oltenia). Raportul dintre sporodi și sporoji pare să fie același ca între scorodi și scoroji. Dar formația în sine rămîne deocamdată neclară.

a îndruga verzi și uscate expr. 1. a vorbi mult și fără rost. 2. a spune minciuni.

bârfì v. 1. a vorbi de rău pe cineva; lasă-l să bârfească; 2. a vorbi nimicuri: a bârfi verzi și uscate. [Origină necunoscută].

îngânà v. 1. a gângăvi, a vorbi încurcat: smeul îngâna verzi și uscate Isp.; 2. a se confunda (de lumină, de colori): ziua se îngână cu noaptea; fig. rozele și crinii pe fața-i se ’ngân BOL.; 3. a legăna (fig.): visuri ce ’ngână pe sărmanii muritori AL. 4. a se mângâia: mă ’ngân cu florile și privighetorile Al.; 5. a se preface (în bătaie de joc), a simula: Sultanul se minuna și cu milă se ’ngâna POP. [Lat. vulg. GANNARE, a mormăi, a-și bate joc = clasic GANNIRE, a lătra].

FELURIT, -Ă, feluriți, -te, adj. Variat, divers; diferit, deosebit (de altceva). Îl întrebam cu cea mai mare curiozitate o grămadă de lucruri felurite. SADOVEANU, O. VII 230. La Iași, băiete, se vorbește despre tine Felurite verzi ș-uscate, cîte nici în cap nu-ți vine! HASDEU, R. V. 59. Fumul întuneca odaia și vorba felurită se curmezeșea (= se întretăia). RUSSO, O. 47. ◊ (Adverbial) [Biserica Curții de Argeș] se străvedea ca într-o colivie, printre ale cării grosolane zăbrele se zăreau, chiar de acum strălucitoare, tuleiele-i de marmoră, unele felurit împletite, altele viu colorate. ODOBESCU, S. II 503. – Variantă: (regional) feliurit,-ă (CREANGĂ, P. 106) adj.

VORBI, vorbesc, vb. IV. 1. Intranz. A avea facultatea de a articula cuvinte; a exprima prin cuvinte gânduri, sentimente, intenții; a spune, a zice, a grăi. ◊ Expr. A vorbi în barbă = a vorbi încet, a mormăi numai pentru sine. A vorbi cu gura altuia = a vorbi fără convingere, șovăielnic, evaziv. ♦ Tranz. A rosti cuvinte. ◊ Expr. A vorbi vrute și nevrute (sau verzi și uscate, câte-n lună și-n stele) = a vorbi multe și de toate; a flecări, a pălăvrăgi, a sporovăi. ♦ A se adresa cuiva. Îi vorbesc și nu-mi răspunde. ♦ A se exprima într-o anumită limbă. ♦ A-și spune cuvântul, a-și exprima voința. ♦ Fig. A face dovadă, a adeveri, a atesta, a confirma. O imensă cantitate de fapte, care toate vorbesc în același sens. ♦ Fig. A pleda în favoarea cuiva. 2. Intranz. A sta de vorbă; a discuta; a comenta. 3. Refl. recipr. și intranz. A se sfătui, a se învoi, a se înțelege. 4. Intranz. A face o expunere; a ține un discurs. – Din vorbă.

VORBI, vorbesc, vb. IV. 1. Intranz. A avea facultatea de a articula cuvinte; a exprima prin cuvinte gânduri, sentimente, intenții; a spune, a zice, a grăi. ◊ Expr. A vorbi în barbă = a vorbi încet, a mormăi numai pentru sine. A vorbi cu gura altuia = a vorbi fără convingere, șovăielnic, evaziv. ♦ Tranz. A rosti cuvinte. ◊ Expr. A vorbi vrute și nevrute (sau verzi și uscate, câte-n lună și-n stele) = a vorbi multe și de toate; a flecări, a pălăvrăgi, a sporovăi. ♦ A se adresa cuiva. Îi vorbesc și nu-mi răspunde. ◊ A se exprima într-o anumită limbă. ♦ A-și spune cuvântul, a-și exprima voința. ♦ Fig. A face dovadă, a adeveri, a atesta, a confirma. O imensă cantitate de fapte, care toate vorbesc în același sens. ♦ Fig. A pleda în favoarea cuiva. 2. Intranz. A sta de vorbă; a discuta; a comenta. 3. Refl. recipr. și intranz. A se sfătui, a se învoi, a se înțelege. 4. Intranz. A face o expunere; a ține un discurs. – Din vorbă.

a spune verzi și uscate expr. a spune prostii, a vorbi fără rost.

PALAVRAGIU, palavragii, s. m. Om care spune palavre, care îndrugă verzi și uscate; flecar, farfara, limbut. I. Ghica... vorbește adesea despre liberali ca de niște palavragii. IBRĂILEANU, SP. CR. 130. ◊ (Adjectival) Îl vedea utilizînd cu îndemînare toate apucăturile de școlar leneș și chiulangiu, turbulent și palavragiu. C. PETRESCU, C. V. 107.

îndrugà v. 1. a toarce cu druga, a toarce gros: din drugă îndrugând, din furcă lucrând PANN; 2. fig. a vorbi nimicuri, a spune fleacuri: a îndruga verzi și uscate. [Sensul metaforic e un ecou dela șezători, unde se lucrează țesând și totdeodată se petrece spunând la glume și povești].

SPOROVĂI, sporovăiesc, vb. IV. Intranz. A vorbi mult (și fără rost), a spune verzi și uscate; a flecări, a trăncăni. Dascălul Iov îi întovărășise pe coloniști pînă la Păuna Mică. Îi plăcea să-i asculte sporovăind. SADOVEANU, P. M. 14. De partea cealaltă a zăplazului acoperit de trandafiri acățători, un grup de femei... sporovăiau, așteptînd rezultatul. BART, E. 254. Toți elevii... stăteau strînși în curtea școlii și sporovăiau zgomotoși între dînșii. VLAHUȚĂ, O. AL. 106. ◊ Tranz. (Rar) Ne puneau să sporovăim poezii lungi pe dinafară. I. BOTEZ, ȘC. 83. – Variante: sporovoi (CARAGIALE, O. III 42), (rar) sporovi (CARAGIALE, S. N. 46) vb. IV.

spăla vtra [At: COD. VOR.² 21^r/9 / V: spela / Pzi: spăl / E: ml *experlavare] 1-2 vtr A (se) curăța de murdărie, de impurități etc. cu ajutorul apei (cu săpun, cu leșie, cu detergenți, cu substanțe chimice etc.), al benzinei etc. Si: (reg) a (se) la. 3 vt (Îe) A ~ (pe cineva) pe cap sau (cuiva) capul (cumsecade) A certa rău pe cineva Si: a ocărî. 4 vt (Îe) A-și ~ obrazul A face față unei situații. 5 vt (Îae) A scăpa de rușine. 6 vt (Pop; îe) A ~ cuțitul (ori paloșul sau brațul) în cineva (sau în sângele cuiva ori, înv, întru sânge) A lovi pe cineva cu cuțitul Si: a înjunghia. 7 vt (Îe) A ~ în sânge A răzbuna pe cineva. 8 vt (Reg; îe) A-și ~ gura A-și aduce insulte unul altuia. 9 vt (Reg; îe) A fi ~t cu zahăr în gură A vorbi frumos. 10 vt (Reg; îae) A fi plăcut la vorbă. 11 vt (Reg; îe) A-și ~ gâtul (sau beregata) A consuma o băutură alcoolică. 12 vt (Reg; îe) A-și ~ hainele A-și bate joc de cineva. 13 vt (Reg; îe) A ~ multe A vorbi despre lucruri fără importanță Si: a spune verzi și uscate. 14 vt (Pop; d. femei; șîe a ~ cămașa (ori flori) A avea menstruație. 15 vt (Reg; îe) A ~ de păcate (pe cineva) A omorî. 16 vt (Arg; îc) ~-varză (sau –linte, -poamă) Sabie (1). 17 vt (Fam; îac) Om fricos. 18 vt (Fam; îac) Om de nimic Si: golan (3). 19 vr (Înv; îe) A se ~ pe mâini sau (sau pe bot, rar, pe buze, pe dinți) de ceva A scăpa de cineva. 20 vr (Îae) A pierde o situație favorabilă. 21 vr (Îae) A-și pierde speranța de a recăpăta un lucru. 22 vr (Fam; îe) ~-te (sau spălați-vă), să se spele pe cap Descurcă-te (sau descurcați-vă) sau să se descurce cu propriile puteri. 23 vtrp (C. i. impurități, murdărie etc.) A îndepărta cu ajutorul apei, săpunului, detergenților etc., al benzinei etc. pentru a curăța pe cineva sau ceva. 24 vt (C. i. conglomerate, minereuri sau metale) A supune unui curent de apă pentru a separa impuritățile. 25-26 vtr (Fig) A dispărea sau face să dispară Si: a (se) șterge. 27-28 vtr A (se) limpezi. 29-30 vtr A (se) purifica. 31 vtrp (Reg) A (se) curăța (moara sau o parte a ei) după ce s-a măcinat porumb, orz, ovăz, cu o mică cantitate de măciniș. 32-33 vtr (Fig; d. pisici) A (se) linge și a(-și) netezi blana. 34 vr (Ban; Trs) A se decolora (2). 35 vt (Bis; fig) A ispăși (păcate, greșeli etc.). 36-37 vtr (Bis; fig; adesea udp „de”) A (se) mântui. 38-39 vtrp (C. i. insulte, greșeli de comportare etc.) A fi iertat sau face să fie iertat, ispășind o pedeapsă Si: a (se) răscumpăra. 40 vtrp (Pex; c.i. reputația cuiva) A (se) reabilita. 41 vr (Reg) A se achita de o datorie. 42 vt (D. ape, ploi etc.; c. i. soluri, terenuri etc.) A exercita o acțiune de înlăturare prin transport a unor elemente componente Si: a eroda (1), a roade¹, a săpa. 43 vr (Trs; d. pământ) A se surpa în urma unei inundații sau a unei ploi abundente. 44 vt (Înv; d. râuri; c. i. regiuni, localități) A traversa. 45 vt (Înv; pex; d. râuri; c. i. regiuni, localități) A trece pe lângă... 46 vtrp (Îvr; d. mări, oceane) A (se) mărgini. 47 vt (Îvr; c. i. pomi fructiferi sau părți ale lor) A stropi. 48 vt (Fam) A face să piardă un bun prin înșelătorie. 49 vt (Fam; pex) A jefui. 50 vtrp (Pop; c. i. scânduri) A (se) rindelui. 51 vt (Fam) A purta cuiva de grijă (spălându-i rufele).

bîrfi (bîrfesc, bîrfit), vb. – 1. A vorbi de rău, a denigra. – 2. A flecări, a îndruga verzi și uscate. Creație expresivă (Iordan, BF, II, 192), bazată pe consonanța blf, mlf, care trebuie să sugereze ideea de obiect flasc (bolfă, boarfe), sau de a amesteca în mod confuz (molfăi). Este evidentă relația expresivă a lui bîrfi cu boarfe; pentru corelația „gură” și „cîrpă”, cf. fleancă, fleoarță, bleancă. Numai ca o curiozitate trebuie să amintim că Crețu 309 consideră bîrfi ca rezultat al lui brăfi, *brăfni, metateză a lui fabulari. Der. bîrfaș, s. m. (flecar, palavragiu); bîrfeală, s. f. (bîrfă); bîrfelnic, adj. (înv., bîrfitor); bîrfitor, adj. (care bîrfește); bîrfitură, s. f. (bîrfă); boarfe, s. f. pl. (cîrpe, haine, avut); borfăi, vb. (a murdări rufele; a fura, a șterpeli); borfaș, s. m. (pungaș, hoț); borfărie, s. f. (haine); burfă, (var. burfan) s. f. (stomac al animalelor); burfănos, adj. (burtos); burfăi, vb. (a iscodi). Cf. borț.

îndruga vt [At: PANN, P. V. I, 10/5 / Pzi: îndrug / E: în- + drugă] 1 (Pop) A toarce lână sau cânepă în fire groase și puțin răsucite, necesare pentru anumite țesături. 2 (Pop; pex) A toarce în grabă și grosolan. 3 (Fam) A pronunța nedeslușit cuvintele Si: a îngăduia. 4 A nu putea exprima inteligibil ceva. 5 A fi fără șir la vorbă. 6 (Pex) A vorbi fără rost, nimicuri Si: a pălăvrăgi. 7-8 (Îe) A ~ (Ia) verzi și uscate sau cai verzi pe pereți sau ca la moară sau moși pe groși A înșira multe (fleacuri sau) minciuni. 9 (Fig) A mânca. 10-11 (Rar) A face ceva (de proastă calitate sau) în grabă Si: a înjgheba.

TOCA, toc, vb. I. 1. Tranz. A tăia în bucăți foarte mărunte. 2. Tranz. Fig. (Fam.) A cheltui fără chibzuială, a risipi bani, averi. ♦ A duce pe cineva la ruină, obligându-l la cheltuieli nechibzuite; a face pe cineva să sărăcească. 3. Intranz., Tranz. A bate, a ciocăni, a lovi. ♦ Fig. A flecări, a sporovăi. ◊ Expr. A-i toca cuiva la ureche (sau la cap) sau a toca pe cineva la cap = a spune mereu același lucru, a bate pe cineva la cap cu același lucru, a plictisi. A toca la verzi și uscate sau a toca câte-n lună și-n soare = a vorbi mult și fără rost. 4. Intranz. A bate toaca. ◊ Expr. Unde popa nu toacă = foarte departe. ♦ (Despre o armă) A bubui la intervale dese; a păcăni. ♦ (Despre păsări) A produce un zgomot caracteristic prin lovirea repetată a celor două părți ale ciocului. – Din lat. *toccare.

TOCA, toc, vb. I. 1. Tranz. A tăia în bucăți foarte mărunte. 2. Tranz. Fig. (Fam.) A cheltui fără chibzuială, a risipi bani, averi. ♦ A duce pe cineva la ruină, obligându-l la cheltuieli nechibzuite; a face pe cineva să sărăcească. 3. Intranz. și tranz. A bate, a ciocăni, a lovi. ♦ Fig. A flecări, a sporovăi. ◊ Expr. A-i toca cuiva la ureche (sau la cap) sau a toca pe cineva la cap = a spune mereu același lucru, a bate pe cineva la cap cu același lucru, a plictisi. A toca la verzi și uscate sau a toca câte-n lună și-n soare = a vorbi mult și fără rost. 4. Intranz. A bate toaca. ◊ Expr. Unde popa nu toacă = foarte departe. ♦ (Despre o armă) A bubui la intervale dese; a păcăni. ♦ (Despre păsări) A produce un zgomot caracteristic prin lovirea repetată a celor două părți ale ciocului. – Lat. *toccare.

A ÎNDRUGA¹ îndrug tranz. pop. 1) (cuvinte, propoziții etc.) A pronunța nedeslușit, confuz; a îngăima. 2) A vorbi mult și fără rost; a trăncăni; a pălăvrăgi; a flecări. ◊ ~ (la) verzi și uscate a spune baliverne. [Sil. în-dru-] /în + drugă

A TĂLĂLĂI ~iesc intranz. pop. 1) A vorbi mult și fără rost; a spune vrute și nevrute; a îndruga verzi și uscate; a flecări; a pălăvrăgi; a trăncăni; a liorbăi. 2) A umbla fără nici un rost; a umbla brambura; a hoinări; a vagabonda. 3) A merge nesigur; a se bălăbăni. /Din tala

SOARE, (2) sori, s. m. 1. Astrul central al sistemului nostru planetar, incandescent și luminos, în jurul căruia gravitează și se învîrtesc pămîntul și celelalte planete ale sistemului; (lumina lui dă lumina zilei pe pămînt, iar căldura lui întreține viața). Soarele pășise de mult, acum, peste creștetul stîncii mele de adăpost, și înălțimile din apus își prelungeau repede chipurile lor de umbră deasupra văilor dimpotrivă. HOGAȘ, M. N. 174. Uită-te! nu vezi și d-ta că dă soarele îdupă deal și noi tot pe loc stăm. CREANGĂ, P. 128. ◊ (Personificat) A fost atîta chiu și cînt Cum nu s-a pomenit cuvînt! Și soarele mirat sta-n loc, Că l-a ajuns și-acest noroc, Să vadă el atîta joc Pe-acest pămînt! COȘBUC, P. I 58. ◊ Fig. Voi să vegheați! O zi va răsări Cum alta încă nimeni nu cunoaște. Bătrînele păduri vor chiui: Un tînăr soare munții grei vor naște. BENIUC, V. 46. Ș-atunci în altă lume am renviat deodată, Ș-un soare mai fierbinte în ceru-mi s-a aprins. ALECSANDRI, P. A. 65. ◊ Expr. Sub (sau pe sub) soare = pe pămînt, în lume. Broasca se dete de trei ori peste cap și se făcu o zînă gingașă, și plăpîndă, și frumoasă, cum nu se mai afla sub soare. ISPIRESCU, L. 35. Jurămînt îți fac din suflet... De-a te iubi pîn’ la moarte, de a nu avea sub soare Altă stea de proslăvire, alt luceafăr de-nchinare. CONACHI, P. 103. Cîtu-i lumea pe sub soare, Nu-i bine ca-n șezătoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 414. Soare cu dinți, se spune despre soarele care strălucește într-o zi friguroasă, fără a putea încălzi. Cerul limpede, de sticlă albastră. Soarele – soare cu dinți – mușcă. STANCU, D. 430. Soarele e în cruci sau (în) cruce (amiazăzi) v. cruce (I 6). Rupt din soare = foarte frumos, de o deosebită frumusețe. Fata... parcă era ruptă din soare. SADOVEANU, O. I 69. Maghiran de la vîltoare, Nu ești bade rupt din soare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 235. La soare te puteai uita, dar la dînsa (sau la dînsul) ba, expresie folosită mai ales în basme, spre a arăta că cineva sau ceva e de o frumusețe fără seamăn. Apa eleșteului se trase într-o parte și într-alta, și în locul lui se văzură niște palaturi, strălucite de podoabe, încît la soare te puteai uita, dară la dînsele ba. ISPIRESCU, L. 37. [Fata împăratului Roș] era frumoasă de mama-focului; la soare te puteai uita, iar la dînsa ba. CREANGĂ, P. 276. A se uita (la cineva) ca la soare = a privi (pe cineva) cu multă dragoste, cu multă plăcere. Fata, de ce creștea, d-aia se făcea mai frumoasă. Împăratul și împărăteasa se uita la dînsa ca la soare. ISPIRESCU, L. 245. A căuta (sau a găsi) pete-n soare v. pată. A sta cu burta la soare v. burtă. A i se pune (cuiva) soarele drept inimă = a i se face (cuiva) foame. A dori cîte în lună și în soare = a avea, a exprima dorințe fantastice, irealizabile. A vorbi (sau a spune) cîte în lună și în soare = a vorbi peste măsură de mult, a sporovăi multe și de toate, a spune verzi și uscate. ◊ Compuse: (popular) soare-răsare = (în opoziție cu soare-apune) răsărit, est, orient. Vinul e înghițit de țărîna zbicită de vîntul primăverii, de vîntul iute și rece încă ce suflă aprig dinspre soare-răsare. STANCU, D. 134. Se crapă de ziuă; o fîșie de lumină, ca un brîu de argint, se destinde către soare-răsare. DELAVRANCEA, S. 33. Deodată se ivi venind dinspre soare-răsare un cal mare și negru, care cu o nară vărsa scîntei de foc și cu alta fulgi de zăpadă. POPESCU, B. I 39; soare-apune (sau soare-scapătă) = (în opoziție cu soare-răsare) apus, vest, occident; p. ext. vremea cînd apune soarele. Trebuie s-o fi luat, în zăpăceala mea, spre soare-scapătă. GALACTION, O. I 49. Țînțari cu aripile metalice joacă spre soare-apune cu acele pline de venin. C. PETRESCU, S. 42. Spată-Lată se îndreptă spre soare-apune și se întinse la cale lungă, mergînd zi de vară pînă în seară. POPESCU, B. I 79. Și s-a dus... s-a tot dus pînă a ajuns la o cetate nemțească între două ape mari și frumoase, tocmai pe la soare-apune. CARAGIALE, S. 54; soare-sec = insolație; floarea-soarelui v. floare (I 3); sora-soarelui = floarea-soarelui. ♦ Lumina (și căldura) care vine de la soare. Nu e soare, dar e bine, Și pe rîu e numai fum. Vîntu-i liniștit acum. COȘBUC, P. I 223. Mieii... zburdă-n soare. VLAHUȚĂ, P. 70. ◊ Loc. adv. Cu soare = cît mai e lumină; ziua. Toți gospodarii au venit cu soare, dar nu la miezul nopții. La TDRG. Foaie verde de sasău, Țu, țu, țu, murguțul meu! Să intrăm în sat cu soare, C-am o mîndră ca ș-o floare Ce ne-așteaptă cu mîncare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 24. 2. Nume dat tuturor aștrilor care au lumină proprie. Curgea o-ntreagă adîncime și se lărgea o-ntinsă mare, O mare ce, nețărmurită, se tot ducea cu gînd cu tot... Cînd spre-o planetă, cînd spre alta, și dintr-un soare spre alt soare. MACEDONSKI, O. I 229. Din adîncimi fără de margini A răsărit pe cer o stea; Și triști, nemișcători de-a pururi, Aprinșii sori priveau la ea. COȘBUC, P. I 268. 3. Fig. Fericire, bucurie, bunăstare. Avem atîta soare ș-atîtea limpezimi și-atîta albăstrime de povestit pe strune. DEȘLIU, G. 22. Observi de-abia atuncea cît soare s-a adus De-o vreme în țara asta și pentru cei săraci Și plîngi de bucurie cînd vezi în munte sus Obraji de mineri cu flori în ei, de maci. VINTILĂ, O. 28.

turna¹ [At: PSALT. 112 / V: (îvr) tor~ / Pzi: torn / E: ml tornare „a învârti, a răsuci”] 1 vr (Înv) A se întoarce de undeva Si: a se înapoia, a reveni. 2 vi (Înv) A se abate din drum. 3 vt (Înv) A da înapoi Si: a restitui. 4-5 vtr (Înv) A (se) îndrepta în altă direcție. 6 vt (Înv; c. i. privirea) A orienta în altă direcție. 7 vr (Îvp) A se întoarce (pentru a se adresa) către cineva. 8 vr (Înv; d. un eveniment, un fapt etc.) A se schimba. 9 vt (Înv) A abate pe cineva de la rău Si: a converti, a îndrepta. 10 vt (Reg) A răsturna la pământ Si: a doborî. 11 vrr (Reg; rar) A se trânti (16). 12 vt (C. i. un lichid) A face să curgă (în sau pe, peste ceva) Si: a vărsa. 13 vt (Pfm; îe) A ~ gaz (sau ulei, untdelemn, spirt) peste (sau în) foc A întărâta pe cineva care este deja înfuriat. 14 vt (Pfm; îe) A ~ ulei pe rană A alina necazurile cuiva, vorbindu-i cu înțelegere și compasiune. 15 vt(a) (Pfm; îe) A ~ în el sau a ~ca într-un vas (sau sac) spart Se spune despre cineva care bea (sau mănâncă) foarte mult. 16 vt(a) (Reg; îe) A ~ bobocilor A nu avea de lucru. 17 vt(a) (Reg; îae) A vorbi cu nesocotință. 18 vt(a) (Reg; îe) A ~ pe cămăși A opări rufele. 19 viim (Fam; de obicei cu determinările „cu găleata”, „cu cofa” etc.) A ploua torențial. 20 vr (Rar; fig) A veni în cantitate, în număr mare. 21 vr (Pop; rar; d. ape curgătoare) A se vărsa. 22 vt (Trs; Ban) A voma. 23 vt A vărsa un material lichid într-un tipar (pentru că, prin răcire sau în urma unei reacții chimice, să se obțină un obiect solid de forma tiparului). 24 vt (C. i. obiectul obținut) A confecționa prin turnare (12). 25 vt (Arte) A realiza în bronz forma definitivă a unei sculpturi după un mulaj de ghips. 26 vt (Fam; fig) A face un lucru cu ușurință. 27 vt (Pfm; îe) A ~ (la) copii (sau plozi) A naște mulți copii. 28 vt (Pfm; și reg; îe a ~ propele la fălci) A trage cuiva pumni Si: a bate. 29-30 vt (Fam; fig) A compune (sau a spune) ceva în grabă, fără a se gândi mult (cu abundență de cuvinte). 31 vt (Fam; fig) A formula ceva (verbal sau în scris), cu scopul de a induce în eroare, de a pedepsi pe cineva. 32 vt (Pfm; îe) A ~ gogoși (sau verzi și uscate) A minți. 33 vt (Fam; îe) A-i (sau a i le) ~ A vorbi cuiva deschis, pe șleau. 34 vt (Fam; fig) A denunța pe cineva Si: a pârî. 35 vt (Pop) A așeza în (sau pe) ceva Si: a pune. 36 vt (Arg; îe) A ~ (pe cineva) în ghips A bate foarte tare. 37 vt (Pfm; fig) A duce pe cineva la închisoare Si: a închide.

toca¹ [At: VARLAAM, C. 435 / Pzi: toc, (îvr) tochez / E: ml *toccare] 1 vi A bate toaca (1). 2 vi (Reg; îlav) Unde popa nu toacă Foarte departe. 3 vi (Pop; șîe a ~ din gură sau a-i ~ (cuiva) gura (ca o moară sau ca melițoiul, ca o râșniță etc.) A vorbi într-una Si: (pfm) a flecări, a sporovăi. 4 vt (Pop; îe) A ~ (la) verzi și uscate sau a ~ câte-n lună și-n soare A spune fel de fel de nimicuri. 5-6 vti (Pop; îe) A-i ~ (cuiva) la ureche (sau la cap) ori a ~ (pe cineva) la (sau în) cap sau a ~ capul (cuiva) A sâcâi pe cineva cu același lucm. 7 vi (Reg; îe) A ~ pe vătrai A sta degeaba. 8 vi (Mun; îe) A ~ pe vatră A duce viață grea, plină de lipsuri. 9 vi (Olt; îe) Toacă pe vătrai Se spune despre un om care a sărăcit. 10 vt (Îc) Toacă-gură Persoană care vorbește mult Si: guraliv, limbut. 11 vi (Reg) A lovi în ceva. 12 vi (Reg) A ciocăni. 13 vi (D. berze) A produce un zgomot caracteristic prin lovirea deasă și repetată a celor două părți ale ciocului. 14 vi (D. mitraliere) A produce sunete scurte și dese în timpul tragerii. 15 vt A tăia un material în bucăți foarte mărunte (transformându-l în pastă), prin lovituri repetate, cu un instrument tăios sau cu ajutorul unor mașini speciale Si: (reg) a tocăla¹ (2), a tocăni (5). 16 vt (Reg; îe) A-i ~ gura bureți A vorbi repede, spunând lucruri neînsemnate. 17 vt (Reg; îe) A ~ la bureți (sau la castraveți, la varză) A tremura foarte tare (de frig). 18 vt (Reg; c. i. pământ) A mărunți. 19 vt (Reg) A sparge lemne pentru foc. 20 vt (Îrg) A omorî (tăind în bucăți) Si: a nimici. 21 vt (Fam; fig) A risipi bani, avere etc. 22 vt (Reg; fig) A (o) ~ la papuc A risipi averea (la petreceri și la jocuri de noroc). 23 vt (Fam; fig) A sărăci pe cineva. 24 vr (D. păr) A se despica. 25 vr (D. țesături) A se destrăma din cauza folosirii îndelungate. 26 vt (Subiectul indică molii) A deteriora o țesătură.

USCAT¹ ~tă (~ți, ~te) 1) v. A USCA și A SE USCA. ◊ A îndruga verzi și ~te a vorbi mult și fără rost; a pălăvrăgi. 2) (despre anotimpuri, zone climaterice, fenomene ale naturii) Care este lipsit de umezeală. Stepă ~tă. Vânt ~. 3) (despre voce) Care este lipsit de afectivitate, de armonie. 4) (despre piele, păr etc.) Care este lipsit de grăsime. 5) Care produce o senzație de arsură. Buze ~te. ◊ Tuse ~tă tuse seacă, fără flegmă. /v. a (se) usca

bârfi v [At: PRAV. MOLD. 132₂ / V: băr-,^[1] (nob) îm-^[2] / Pzi: ~fesc / E: nct] 1-2 vtr A (se) vorbi de rău Si: a defăima, a cleveti, a huli. 3 vt A flecări, a îndruga verzi și uscate.

BÎRFI, bîrfesc, vb. IV. Tranz. și refl. A (se) vorbi de rău; a (se) calomnia, a (se) defăima. ♦ Tranz. A scorni, a spune minciuni. Bîrfeau verzi și uscate (ISPIRESCU).

TOROSI, torosesc, vb. IV. Tranz. (Regional) A vorbi mult, a înșira vrute și nevrute, a trăncăni. V. torăi. V-ați plictisi auzindu-mă torosind la verzi și uscate. ISPIRESCU, la CADE.

bîrfi vb. IV. 1 tr., intr., refl. recipr. A (se) vorbi de rău, a (se) ponegri, a (se) defăima. Taci, muiere, nu bîrfi! (ODOB.). 2 tr. A flecări, a îndruga verzi și uscate. ◊ (abs.) Babele, de cele trecute, pururea bîrfesc (D. GOL.). • prez.ind.-esc. /cf. sl.veche брехатн „a lătra”.

VRUTĂ, vrute, s. f. 1. Voință, vrere. Veneau călări... cu busuioc la cușme spre a-și fura drăguțele; dacă nu voiau părinții, ei treceau peste vruta lor. CAMILAR, N. II 25. 2. (În locuțiuni și expresii) Loc. adv. Pe vrute = pe plac. Nu-i este pe vrute. I. CR. III 287; b) cu intenție. Mai multe fără să vrei decît pe vrute. DELAVRANCEA, la DDRF. Pe vrute, pe nevrute = vrînd-nevrînd. Logodna s-a făcut pe vrute, pe nevrute. GALACTION, O. I 70. ◊ Expr. Vrute și nevrute = palavre, verzi și uscate. Ce-mi înșiri mie, dascăle, vrute și nevrute? SADOVEANU, P. 132. Mai știu eu pe cine să cred? că oamenii vorbesc vrute și nevrute. CREANGĂ, P. 122.

vorbi [At: DOSOFTEI, V. S. ianuarie 36^v/16 / V: (reg) vorvi / Pzi: ~besc / E: vorbă] 1 vi (D. oameni) A avea facultatea de a utiliza limbajul articulat Si: (pop) a grăi (3), (îrg) a vorovi (8). 2 vi A exprima prin cuvinte gânduri, sentimente, intenții Si: a rosti, a spune, a zice, (pop) a cuvânta (1), a glăsui (5), a grăi (1), (înv) a glăsi (5), a vorovi (9). 3 vi (Pex) A comunica altfel decât prin limbajul articulat (prin gesturi, mimică). 4 vi (Rar) A formula un o idee mental, fără a o comunica cu glas tare. 5 vi (D. animale) A scoate sunete caracteristice speciei. 6 vt (C. i. cuvinte) A pronunța. 7 vi (Îe) A ~ în barbă A vorbi (2) încet, pentru sine Si: a mormăi. 8 vi (Îvp; îe) A ~ lat A vorbi (6) tărăgănat. 9 vi (Îae) A vorbi (2) afectat. 10 vi (Îe) A ~ cu sufletul la gură A vorbi cu vocea întretăiată (de emoție sau de oboseală). 11 vi (Rar; îe) A ~ din burtă A fi ventriloc. 12 vi ( Reg; îe) A ~ de-a bățul (sau în resteu) A vorbi (2) cu ton răstit. 13 vi (Pan; mai ales d. papagali) A imita limbajul uman. 14 vt A se exprima într-o anumită limbă. 15 vt A se exprima într-un anumit stil. 16 vi (Îe) A ~ chinezește (sau turcește, grecește, nemțește) A nu se exprima pe înțeles. 17 vi (Îae) A rosti cuvintele neclar (din cauza băuturii). 18 vi (Pex; îae) A fi beat. 19-20 vti A cunoaște și a se exprima fluent într-o limbă străină. 21 vi (Îe) A ~ cu jumătate de gură (sau de glas) sau a ~ cu gura (pe) jumătate (ori cu gura altuia) A vorbi (2) fără convingere. 22 vi (Îae) A vorbi (2) evaziv. 23 vi (Îe) (A fi) un fel (sau un mod) de a ~ (A fi) un fel de a se exprima. 24 vi (Îae) A fi o chestiune interpretabilă. 25 vi (Pop; îe) A ~ cu două guri A lăuda și a defăima pe cineva în același timp. 26 vi (Îae) A fi duplicitar. 27 vi (Îae) A fi părtinitor. 28 vi (Reg; îe) A ~ din prag A se exprima ambiguu. 29 vi (Îe) A ~ (într-un ceas) rău (sau a rău, reg, de rău) A cobi (4). 30 vi (Îe) A ~ ca papagalul (sau ca un papagal) A reproduce mecanic spusele altuia. 31 vi (Reg; îe) A ~ ca baba chioara (sau ca baba oarba) A spune fără menajamente. 32 vi (Mol; îe) A ~ răzămiș A spune lucruri întemeiate. 33 vi (Fam; îe) A ~ din burtă A spune lucruri negândite. 34 vi (Îe) A ~ din (sau de la) inimă ori a ~ din (sau cu) din suflet A vorbi (2) cu convingere deplină. 35 vi (Pop; îe) A ~ în dorul lelii A vorbi (2) fără rost. 36 vi (Pop; îe) A ~ de clacă A flecări. 37 vi (Pop; îe) A ~ de pe ceea lume A spune lucruri neverosimile. 38 vi (Reg; îe) A ~ încolo (sau în neștire, zăbunit) A delira (1). 39 vi (Fam; îe) Mai ~bești (sau ~biți)? Cu siguranță. 40 vi (Îe) A ~ în numele cuiva A spune ceva în locul sau din partea cuiva. 41 vi (Îae) A comunica ceva invocând autoritatea cuiva. 42 vi (Îe) A ~ (câte) vrute și nevrute (sau câte-n lună și-n stele ori câte și mai câte) sau a ~ (la sau și) verzi și uscate A flecări. 43 vi (Reg; îe) Mare ai (mai) ~t-o! Ai spus un lucru important, adevărat Si: bine zici! 44 vi (Îe) Ce vorbești? Formulă prin care exprimă surprinderea cuiva față de cele spuse de cineva. 45 vi (Îae) Formulă prin care exprimă neîncrederea cuiva față de cele spuse de cineva. 46 vi (Îae) Formulă prin care exprimă dezaprobarea cuiva față de cele spuse de cineva. 47 vi (Îe) Ce tot ~besc (vorbești etc.) sau ce să mai vorbesc (sau vorbim) ? Ce să mai discutăm? 48 vt (Reg; îe) A ~ vorbă de pildă A exemplifica printr-o pildă. 49 vi A ține un discurs Si: a cuvânta (15). 50 vi A face o expunere în public Si: a conferenția. 51 vi (Îe) A ~ liber A vorbi (48) fără a avea un text scris în față. 52 vi (Rar) A rosti cu talent și convingător un discurs. 53 vi A lua cuvântul într-o adunare. 54 vi A interveni într-o discuție. 55 vi A-și exprima punctul de vedere. 56 vi A-și exprima decizia. 57 vi A lua atitudine. 58 vi (Pex) A hotărî (6). 59 vi (Fig) A se manifesta. 60 vi A se exprima (2). 61 vi A aduce un fapt la cunoștința publică Si: a expune (1), a informa, a istorisi, a înștiița, a povesti, a prezenta, a relata, a spune, a vorovi (11). 62 vi A aduce în discuție un anumit lucru Si: a aminti (4), a invoca, a menționa, a pomeni, a se referi, a semnala, a vorovi (12). 63 vi (Îe) A ~ de funie în casa spânzuratului A spune ceva care poate supăra pe cineva, fiind interpretat ca o aluzie răutăcioasă. 64 vi (Îe) A ~ pe (sau de) cineva de rău (sau, înv, rău) A denigra. 65 vi (Îae) a calomnia. 66 vt (Îe) A ~ pe cineva (de) bine A lăuda pe cineva. 67 vi (Îe) La drept (sau, înv, la dreptul) vorbind De fapt. 68 vi (Îe) Efectiv. 69 vi (Îcn) A aprecia ca fiind real (posibil, adecvat etc.). 70 vi (Îae) A lua drept ... 71 vrim (Fig) A fi prezent în amintirea cuiva. 72 vi (Pex; d. acte, documente, inscripții etc.) A înregistra. 73 vi (Pex; d. acte, documente, inscripții etc.) A menționa. 74 vi A adeveri (1). 75 vi A evoca (1). 76 vi (Fig) A pleda în favoarea cuiva sau a ceva. 77 vi (Pex; d. texte, scrieri) A trata un anume subiect. 78 vi (Pex; d. domenii de cunoaștere) A avea ca obiect de studiu. 79 vt (Îvr) A transmite. 80-81 vti A susține. 82-83 vti A mărturisi. 84 vi (Îe) A ~ drept (sau adevărat) A spune adevărul. 85 vi (Îae) A vorbi (2) deschis, sincer. 86 vt A promite (2). 87-88 vti A dezvălui. 89 vi A ~ (cuiva) la ureche A șopti. 90 vrim A se zvoni. 91 vi A anunța. 92 vi A prevesti. 93 vi A se adresa cuiva. 94 vi (Îe) A ~ să priceapă nora A face aluzie la o terță persoană prezentă, adresându-te interlocutorului. 95 vi (Îe) A ~ la lampă (sau la bec) A se adresa cuiva care nu ascultă, nu reacționează. 96 vi A discuta (2). 97 vi (Îe) (Mai) ~bim noi! Exprimă un avertisment. 98 vi (Îae) Exprimă o amenințare. 99 vi (Îe) A(-și) ~ (de unul singur) (sau cu sine însuși) A monologa. 100 vi (Îe) A ~ cu dușii (sau dușilor) A spune lucruri fără sens. 101 vt (C. i. o temă, un subiect) A dezbate² (3). 102 vi (Îcn) A fi supărat pe cineva. 103 vi (Îcn) A nu (mai) avea relații bune cu cineva. 104 vrr A comunica numai strictul necesar, neavând relații strânse. 105 vrim A se comenta (despre o persoană, un fapt ieșit din comun). 106 vrim A fi prezent în conștiința publică. 107 vi A avea o întrevedere cu cineva (pentru a interveni în favoarea altcuiva). 108 vi A apela la cineva. 109 vi (Spc) A cere consimțământul părinților în vederea căsătoriei. 110 vrr (Pop; d. tineri) A-și face declarații de dragoste. 109-111 vtrr A (se) sfătui. 112 vrr A ajunge la un acord. 113 vi (Reg; d. tineri) A avea relații de dragoste.

A TOCA toc 1. tranz. 1) (materiale sau alimente)A tăia în bucăți mici (cu ajutorul unui cuțit sau al unei mașini speciale). 2) fig. fam. (bani sau bunuri materiale) A risipi în mod nechibzuit; a irosi; a risipi; a cheltui. 2. intranz. 1) A bate toaca. 2) A vorbi mult și repede (ca o toacă). ◊ A-i ~ cuiva la ureche (sau la cap) a plictisi pe cineva, spunându-i mereu aceleași lucruri; a-i bate cuiva capul. ~ la verzi și uscate a flecări. 3) (despre arme) A țăcăni întruna. 4) (despre păsări, mai ales despre berze) A produce un sunet caracteristic prin lovirea repetată a celor două părți ale ciocului. /<lat. toccare

BÎRFI (-fesc) vb. tr. și intr. 1 A vorbi de rău împotriva cuiva, a defăima a cleveti, a huli: doar a face pe vre-un om să bîrfească împotriva lui Dumnezeu (CRG.) ¶ 2 A flecări, a îndruga la minciuni: se adunau seara de bîrfeau verzi și uscate (ISP.).

USCAT I. adj. p. USCA. 1 Lipsit de umezeală: pămînt ~; rufe ~e; lemne, frunze, flori ~e; e bun de spînzurat de o cracă ~ă, că e păcat să strici una verde pentru el (ZNN.); timp rece și ~; (P): (a vorbi, a îndruga) verzi și ~e, vorbe goale, fleacuri, minciuni; (P): pe lîngă lemnul ~, arde și cel verde, pe lîngă cele bune, pot găsi întrebuințare și cele proaste ¶ 2 Ce nu mai e proaspăt, ce s’a întărit cu timpul: mămăligă, pîine, coajă ~ă; cît pentru legumă, avea niște cîrnați uscați, de proaspeți ce erau (ISP.) ¶ 3 Ce s’a lăsat să se usuce: poame, prune ~e ¶ 4 Sec, lipsit de apă: pîrău ~ ¶ 5 Care nu e ud, jilav, acoperit de apă, unsuros sau gras: a avea gura, limba ~ă; cu buzele ~e; piele ~; ochi uscați, cari nu sînt udați de lacrămi ¶ 6 Slab: o vită ~; picioare ~e; o față ~ă; Babă slabă și ~ă Și de Dumnezeu uitată (PAMF.). II. sbst. Faptul de a usca: ~ul rufelor, lemnelor, prunelor. III. sbst. Pămîntul (în opoz. cu marea, rîul): și chemă Dumnezeu ~ul pămînt și strinsul apelor chemă mare (PAL.); se coborî la ~ și voi să intre în cetate (ISP.); îndată ce am pus piciorul pe ~, am fost încunjurat de mulțime (I.-GH.); scutură numai brîul peste apă și se va face o punte, de-i trece peste ea ca pe ~ (RET.); a se sbate ca peștele pe ~.

SPORI, sporesc, vb. IV. 1. Tranz. A face să crească (în volum, în cantitate); a mări, a înmulți. Îngrășămintele azotoase sporesc producerea de clorofilă. SĂVULESCU, M. U. I 173. O fîntînă strîmbă pe lumina zării Pare că sporește liniștea-nserării. TOPÎRCEANU, B. 13. Manea... da din umeri, zîmbea din cînd în cînd, dar nu sporea vorbele. SLAVICI, N. I 133. 2. Intranz. și (rar) refl. A deveni mai mare (în volum, în cantitate); a crește, a se mări, a se înmulți. Să sporească producția, să fim frunte-n întrecere, Să răpunem cărbunii ca secara sub secere! DEȘLIU, G. 47. O coloană de fum se înalță din horn către ceruri, Stăruie – o clipă sporind, se risipește apoi. ANGHEL-IOSIF, C. M. I 41. An cu an împărăția tot mai largă se sporește. EMINESCU, O. I 144. 3. Intranz. A progresa, a înainta, a avea spor. Totdeauna găsea el de lucru: la toți muncea și la toți sporea lucrul lui. ISPIRESCU, L. 206. Unde-s doi, puterea crește, Și dușmanul nu sporește! ALECSANDRI, O. 142. Acel ce tuturor se laudă și spune, În trebi puțin sporește. DONICI, F. 35. ♦ A deveni prosper, a prospera. O ființă cît de slabă sporește cînd își răzbună. HASDEU, R. V. 60. 4. Intranz. (Învechit și arhaizant) A-și da silința, a se zori. Fugariul însă, sporind mai mult, au ajuns la un sîn de marea. DRĂGHICI, R. 167. ◊ Fig. Toată firea... lucrează zi și noapte sporind cătră înmulțire. CONACHI, P. 270. ♦ Tranz. A împinge, a îmboldi. Dacă aș fi într-adevăr dușman măriei-tale, atunci aș fi sporit și eu cu îndemnul pe prietinii mei... ca să trimeată, cu sol, anume cărți pe care le au ei. SADOVEANU, Z. C. 103. 5. Tranz. A povesti (exagerînd), a spune (verzi și uscate); a flecări. Dragă Chiriac, să n-am parte de ochii mei... dacă știu eu ceva la sufletul meu din cîte ți le-a sporit dumnealui. CARAGIALE, O. I 65. Și sporește cît de multe Cui o vrea să te asculte. PANN, P. V. I 18. Cu urechea-mi asculta Cîte vorbise mă-sa, Cîte sporise ceata. TEODORESCU, P. P. 586.

TURUI, turui, vb. IV. Intranz. 1. (Despre persoane, mai ales în expr.) A-i turui gura = a vorbi repede și mult, a avea un debit verbal deosebit de mare (fără a spune lucruri importante). Ia întrebați-l numai, să vedeți cum îi turuie gura. BARANGA, I. 158. Cîrnățăreasa se așază între tata și neamț. Îi turuie gura. STANCU, D. 434. Te uiți la dînșii că le turuie gura, spuind și verzi și uscate, numai să se afle în vorbă. ISPIRESCU, U. 112. Deodată se simte cu totul schimbată: pe loc începe să-i turuie gurița. CARAGIALE, S. N. 280. 2. (Despre porumbei și turturele) A gurlui. Porumbeii cum zburară... Turuiră... Pietricele răsunară. PĂSCULESCU, L. P. 23. Porumbeii satului În marginea lacului, Turuiră, guruiră, Mai la vale se lăsară, Cu norii s-amestecară. MAT. FOLK. 1121. Tocmai către ziuă vine și turtureaua... și a prins a turui și ea. ȘEZ. XIII 181. 3. A hurui (1). Și plugul că și-l pornea, Mergea roatele turuind Și bicele tot plesnind. MAT. FOLK. 77. ◊ Fig. S-ar întoarce el Ion, de la poartă, dacă nu i-ar turui în cap vorbele astea ca o darabană. VLAHUȚĂ, la TDRG.

verde [At: (cca 1594) HURMUZAKI, XI, 398 / Pl: ~rzi / Art. și: (îvr) ~dul sn / E: ml vir(i)dis, -e] 1 a Care are culoarea frunzelor, a ierbii sau, în general, a vegetației cu clorofilă Si: (reg) mușchiu, verzac (1). 2 a (D. culoare) Care are o nuanță particulară, rezultată din îmbinarea galbenului și a albastrului Si: (reg) mușchiu, verzac (2). 3 a Care se află între galben și albastru în spectrul solar. 4-5 sf, a (Șîs poamă ~) (Varietate de struguri) cu boabele mici, de culoare verzuie, din care se obține un vin de calitate superioară. 6 a (Îs) Aur ~ Vegetație (3). 7 a (Prc; îas) Pădure. 8 a (Zlg; reg; îs) Broască (sau broscuță) ~ Broatec (Hyla arborea). 9 a (Ent; Trs; Ban; îs) Fluture ~ Libelulă (Libelula depressa). 10 a (Ent; Mol; Mun; îs) Gândac ~ Ileană (Cetonia aurata). 11 a (Ent; Olt; îas) Cantaridă (Lytta vesicatoria). 12 a (Îe) A vedea stele ~rzi A resimți violența unei lovituri (primite pe) neașteptate. 13 a (Îe) A-i sări cuiva stele ~rzi din ochi A îndura o suferință fizică ajunsă la paroxism. 14 a (Îs) Cai ~rzi (pe pereți) Nimicuri. 15 a (Îas) Himere. 16 a (Îae) Inepții. 17 a (D. oameni; determinat prin „la față”) Livid. 18 a (D. plante sau părți ale plantelor) Plin de sevă Si: viu (59). 19 a (D. plante sau părți ale plantelor) Care nu este (încă) uscat Si: viu (60). 20 a (D. plante sau părți ale plantelor) Care este rupt, recoltat de curând. 21 a (Îs) Gard ~ Gard viu. 22 a (Îlav; pe lângă verbe ca „a ieși”, „a petrece”, „a merge” etc.) La iarbă ~ În mijlocul naturii. 23-24 a, sp (Îe) Cu iarba cea uscată arde și cea ~ sau pe lângă lemnul cel uscat arde și cel ~, pe lângă cele uscate ard și cele ~rzi Pe lângă cei vinovați pătimesc adesea și cei nevinovați. 25 a (Îe) A ajunge la creangă ~ A reuși în acțiunile întreprinse. 26 a (Îae) A avea noroc. 27 a (Îe) Ai să scapi la iarbă ~ ! Ai răbdare, vei izbuti ! 28 a (Reg; îe) A tăia frunza ~ și lafuri și talafuri A pălăvrăgi. 29 sp (În legătură cu verbe ca „a spune”, „a îndruga”, „a vorbi”, „a trăncăni” etc.; îe) (La sau și, câte) ~rzi și uscate, (reg) ~rzi ori uscate, ~rzi și mărunte, (câte) ~rzi, uscate Nimicuri. 30 a (Pex; d. suprafețe, terenuri etc.) Care este acoperit cu vegetație (3) proaspătă. 31 a (Pex; d. păduri, grădini) Care este înfrunzit. 32 a (Pex; d. păduri, grădini) Care este format din plante verzi (1). 33 a (Îs) Zonă ~ Porțiune de teren cultivată cu iarbă, pomi, flori etc. 34 a (Bis; îs) Joia ~ A noua joi după Paști, considerată zi de sărbătoare (în care, la catolici, se face o procesiune euharistică într-un loc înverzit, unde sunt amenajate colibe din crengi verzi, din ierburi etc.). 35 a (Îvr; îs) Piață ~ Piață de legume proaspete. 36 a (Olt; îe) A visa codri ~rzi A dori lucruri imposibil de realizat. 37 a (D. fructe, legume, semințe etc.) Care nu a ajuns la deplină maturitate (nefiind bun de mâncat) Si: crud (4), necopt, (reg) verdioc, verdoi (2), verdunc (2). 38 a (Îvr; pex; d. oameni) Imatur. 39 a (Pop; îe) De ~ și-a mâncat rodul Se spune despre o persoană care și-a irosit averea de când era foarte tânără. 40 a (Trs; d. copii; îe) (A fi) ~ pe la urechi A căpăta seriozitatea omului matur. 41 a (Pex; îe) De când [era] cu buricul ~ De când era copil mic. 42 a (D. piei) Care nu a fost prelucrat Si: brut² (1), crud (15), neargăsit. 43 a (Îvr; d. alimente) Proaspăt. 44 a (Îvr; d. alimente) Nepreparat. 45 a (Îrg; spc; d. caș) Care nu este (încă) zvântat. 46 a (Mun; Olt; d. pământ) Care este arat de curând. 47 a (Mun; Olt; d. pământ) Jilav. 48 s (Mun; îe) A semăna în ~ A semăna imediat după arat, când arătura este încă proaspătă. 49 s (Mun; îe) A ara în ~ A ara un pământ care este încă jilav. 50 a (Mar; îs) Aluat ~ Făină muiată pentru pui¹. 51 a (D. oameni) Robust. 52 a (D. oameni) În putere. 53 a (Pex; d. oameni) Curajos (1). 54 a Care este caracteristic unui om robust. 55 a Care este caracteristic unui om în putere. 56 a Care este caracteristic unui om curajos (1). 57 a (Îe) A avea inimă ~ A fi vesel. 58 a (Îae) A fi viteaz. 59 av Tare. 60 av Cu violență. 61 av (Reg; îe) A munci ~ A munci din greu. 62 a (Fig) Sincer. 63 a (Fig; d. atitudini, manifestări etc. ale oamenilor) Care exprimă sinceritate. 64 a (Fig; d. limbaj, umor) Lipsit de eleganță, de rafinament Si: frust (6), simplu. 65 a (Îvp; îe) Cum (sau de) o (sau mă, îl etc.) vezi cu ochii ~rzi Așa cum este (sunt etc.) în realitate. 66 av (Îe) A(-i) spune (cuiva) ~ (în ochi ori în față), (rar) a spune ~, românește, a(-i) vorbi (cuiva) ~ A(-i) spune (cuiva) adevărul direct, în față. 67 a (Înv; arg) Repetent. 68 sn Cea de a patra culoare fundamentală a spectrului solar, situată între galben și albastru, care este aceea a frunzelor, a ierbii sau, în general, a vegetației cu clorofilă. 69 sn (În legătură cu verbul „a se îmbrăca”; îlav) În ~ În haine de culoare verde (2). 70 sn (Îe) A i se face (cuiva) ~ înaintea ochilor, (reg) a vedea ~ A i se face (cuiva) rău (de mânie, de supărare etc.). 71-72 sn (Îrg) Vegetație (3-4). 73 sn (Pop; rar; fig) Mulțime (1). 74 sn Materie (colorantă) de culoare verde (2), care are diverse utilizări în industrie. 75 sn (Îs) ~ de Paris Cristale mixte de arsenit de cupru și acetat de cupru, foarte toxice, folosite ca insecticid. 76 sn (Îas) Soluție preparată cu verde (75) de Paris. 77 sn (Îs) ~ malahit (sau de China) Materie colorantă bazică, ce dă colorații verzi, cu nuanțe albastre puțin rezistente. 78 sn (Îs) ~ chinezesc Colorant textil, extras din coaja de pe ramurile și de pe rădăcinile unor plante care cresc în China. 79 sn (Fam) Pică³ (la cărțile de joc). 80 sn (D. cărțile de joc; îla) De ~ Care are ca semn un vârf de lance de culoare neagră. 81 sn (În limbajul ghicitorilor în cărți; d. persoane; îal) Care are ochii verzi și părul negru. 82 sn (Rar; îs) ~ antic Matostat. 83 sn (Arg) Piperment. 84 sna Dans popular (brâu) nedefinit mai îndeaproape. 85 sna Melodie după care se execută verdele (84).

TRĂNCĂNI, trăncănesc, vb. IV. Intranz. 1. A vorbi mult și fără rost, a îndruga vrute și nevrute; a flecări, a sporovăi. Aide, lăsați gura, c-ați trăncănit destul. REBREANU, R. I 145. Și trăncănea înainte, cu acea exasperantă vervă și uitare de sine a oamenilor bolnavi de limbuție. VLAHUȚĂ, O. AL. II 70. Ia nu mai trăncăni și tu de acolo... îi ziseră frații rîzînd. ISPIRESCU, L. 313. ◊ Tranz. Bătrîna... trăncănește verzi și uscate. ODOBESCU, S. III 120. 2. A face zgomot, lovind anumite obiecte unele de altele; a hodorogi, a troncăni.

ÎNDRUGA, îndrug, vb. I. Tranz. 1. A rosti cu greutate cuvintele, a pronunța nedeslușit, a fi lipsit de șir la vorbă (v. îngăima); p. ext. a spune fleacuri, a povesti nimicuri, a vorbi fără rost (v. trăncăni). Ce tot îndrugi, nenișorule! GALACTION, O. I 279. Nu-i adevărat nimic din tot ce-am îndrugat. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 203. Și poate n-or cunoaște vatra în jurul căreia ș-au cîrpit zi cu zi traiul, îndrugînd povești și basme. DELAVRANCEA, S. 203. Schimonosind cuvintele și îndrugîndu-le fără nici o noimă. CREANGĂ, A. 90. ◊ Expr. A îndruga,(la) verzi și uscate = a înșira vrute și nevrute, a spune nimicuri, minciuni, povești. Să vă tot îndrug la verzi și uscate. ISPIRESCU, U. 115. Toți sătenii se pun la masă și încep a îndruga la verzi și uscate. ȘEZ. I 39. ♦ (Rar) A face în pripă, a întocmi în grabă. (Refl. pas.) Dintr-acestea toate s-a îndrugat raportul... cu care mă prezent acum dinaintea d-voastre. ODOBESCU, S. II 518. 2. A toarce lînă sau cînepă în fire mai groase și mai puțin răsucite decît cele obișnuite (pentru a le folosi la anumite țesături). Bărbatul său îi aduce vrun turban vechi, îndrugat de Dominica. NEGRUZZI, S. I 239. Fetele de la Veza Nu știu toarce cînepa, Făr-o-ndrugă ca lîna. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 452. ♦ A toarce fără pricepere și fără spor; p. ext. a se dovedi leneș la lucru. Fata moșneagului nu se încurca, ci torcea cîte-un ciur plin de fuse, iar fata babei îndruga și ea cu mare-ce cîte-un fus. CREANGĂ, P. 284.

BÎRFI, bîrfesc, vb. IV. Tranz. 1. (Cu privire la persoane) A vorbi de rău, a calomnia, a defăima. Ne-am deprins să bîrfim femeile, uitînd că avem mame și surori. SADOVEANU, P. M. 177. ◊ Absol. Taci, muiere, nu bîrfi!- răspunse Dumbravă. ODOBESCU, S. 173. ◊ Intranz. [Dracul] apucă spre păduri, să vadă... doar a face pe vreun om să bîrfească împotriva lui dumnezeu. CREANGĂ, P. 144. 2. (Complementul e un abstract) A scorni, a spune minciuni. Cînd se adunau seara [argații] și bîrfeau verzi și uscate, el se făcea că nu înțelege vorbele aruncate în pofida lui. ISPIRESCU, L. 229.

USCAT³, -Ă, uscați,-te, adj. 1. Lipsit de umezeală; zbicit, zvîntat. Vara fusese secetă mare, cu călduri dogorîtoare, cu vînturi uscate. AGÎRBICEANU, S. P. 28. Hei, mare, apă sărată, Mai lasă-mă-afar-o dată, Să mai văz pămînt uscat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 321. ♦ (Despre vreme, zile, anotimpuri) Lipsit de ploaie sau de zăpadă; secetos. Era un ger uscat, că sub picioare noroiul înțepenit al șoselei suna ca o nucă găunoasă. I. BOTEZ, ȘC. 72. ♦ (Despre gură sau gît) Care dă o senzație puternică de sete, de căldură; însetat. Se dădu la o parte și o întrebă cu glas uscat (uscat îi era gîtlejul, ca de-o sete). DUMITRIU, P. F. 40. Cu gîtul uscat m-am suit la bufet, cu gîtul uscat m-am întors. ALECSANDRI, T. I 95. ♦ (Despre plîns și despre ochi, p. ext. despre privire) Lipsit de lacrimi. Cînd privirea îi fu uscată, își luă ziua bună. C. PETRESCU, C. V. 134. Deodată trăsări prin vis și-și strîmbă fața, scîncindu-se într-un plîns uscat. VLAHUȚĂ, N. 39. ♦ (Despre ten, piele, păr etc.) Lipsit de grăsime. ♦ (Despre tuse) Fără expectorație; sec. Aude prin părete tusa uscată a vecinului. C. PETRESCU, Î. II 262. ♦ (Despre voce, timbru, sunete) Rigid, spart, aspru. Roate de frunze moarte năvăleau la fereastră, tremurau și se zbăteau cu sunet uscat. SADOVEANU, O. I 330. Titu spunea și el ceva, cu glas uscat, fără să-și dea seama ce. REBREANU, R. I 247. ◊ (Adverbial) Îi zise uscat vizitiului care aștepta poruncă. DUMITRIU, N. 33. Îmi pare rău că nu l-am găsit pe tovarășul Duma, rosti uscat. GALAN, B. I 13. Cosașii sfîrîiau uscat în verdeață. SADOVEANU, O. I 314. ♦ (Despre pămînt) Neroditor, neproductiv, steril, sterp. 2. (Despre unele alimente) Care și-a pierdut apa (prin efectul timpului, prin aplicarea unor procedee de conservare etc.). Scăpasem de provizie uscată, de carnea sărată la butoi, de pesmeții pietroși în care ne rupeam dinții și ne sîngeram gingiile. BART, S. M. 96. Cît pentru legumă, avea niște cîrnați uscați de proaspeți ce erau. ISPIRESCU, la CADE. O pîne uscată pe masă. CREANGĂ, O. A. 98. O baniță de nuci uscate... hai, treacă de la mine. ALECSANDRI, T. I 318. 3. (Despre plante și despre părți ale lor) Lipsit de sevă, veșted, ofilit, îngălbenit. La maluri plutesc și acum, uitate de vreme, frunze uscate din toamna trecută. RALEA, O. 132. Foi uscate-n jurul tău să cadă rar, La ureche să-ți descînte un bondar. TOPÎRCEANU, B. 43. Prin frunzele uscate... trece-un freamăt ce le scutură pe toate. EMINESCU, O. I 83. Pe lîngă lemnul uscat, arde și cel verde (= cei buni pătimesc adesea pe lîngă cei răi). ◊ (Substantivat, în expr.) A îndruga (sau a înșira la) verzi și uscate v. îndruga (1), înșira (4). 4. (Despre ființe sau părți ale corpului lor) Slab, uscățiv; (despre organe sau părți ale corpului) slăbit, atrofiat, închircit. E palidă, subțire și uscată și într-una se tînguie c-o voce slabă că nu-i priește aerul de la munte. SADOVEANU, B. 36. Celor bătrîni, abia le-a întins degetele uscate. CAMIL PETRESCU, U. N. 31. Spiru, înalt și îndoit, uscat ca un țîr, abil și iscoditor, vorbea în surdină c-o dulceață în glas, veșnic cu mîna pe inimă. BART, E. 291. ◊ Fig. De atunci rămas-am răzleț în lume, cu sufletul uscat, fără scop, fără dor, fără bucurie. GANE, N. III 127.

PARTE, părți, s. f. I. (Cu sens cantitativ) 1. Porțiune, fracțiune, fragment dintr-un întreg; bucată. Tata... aducea în traistă o pîine mare albă, o jimblă. Mama o frîngea cu mîinile ei tremurătoare în nouă părți. SAHIA, N. 32. Și eu sînt mică parte din trista omenire. ALEXANDRESCU, P. 77. Nimic nu-i făr’ de-atîrnare, ci părțile lumii toate Se împărtășesc din totul, cu totul fiind legate. CONACHI, P. 290. ◊ (În corelație cu sine însuși) a) (Despre persoane) Unii... alții. Vreo zece sau cincisprezece bărbați, parte în picioare, parte așezați pe mese ori pe scaune, fumau, vorbeau, se certau, glumeau. GALAN, B. I 24. b) (Despre lucruri) Atît... cît și... Averea, moș Ilie a cîștigat-o parte prin negoț, parte prin contrabanda ce-o face și acuma. GHEREA, ST. CR. I 178. ◊ Loc. adv. În parte = a) în oarecare măsură, parțial. Eu nu spun că n-ai dreptate, dar numai în parte. DEMETRIUS, C. 23. Nici bun, nici rău este omul, decît purure în parte. CONACHI, P. 285; b) (întărit prin «fiecare», «oricare», «oricine») în mod individual, separat, unul cîte unul. Să privim în parte fiecare din aceste categorii. CARAGIALE, O. III 219. Va fi greu a socoti folosul ce va avea fiecare în parte. ODOBESCU, S. II 110. Oricare din aceste frumuseți în parte ar fi fost de ajuns ca să deștepte un simțimînt de mirare. NEGRUZZI, S. I 44; c) (învechit, în opoziție cu în general) în special, în mod deosebit. Numit pentru a treia oară vistier și apoi la 1780 spătar, el se ocupă, în parte, a regula seama acestor dregătorii și, în general, a da puternicul său ajutor domnitorului. ODOBESCU, S. I 271. Eu nu îți cer în parte nimica pentru mine; Soarta-mi cu a mulțimii aș vrea să o unesc. ALEXANDRESCU, P. 78. În bună parte v. bun⁴. O bună parte din (sau dintre) v. bun⁴. În cea mai mare parte = în majoritate. Cea mai mare parte = majoritatea. Cea mai mare parte dintre invitați plecaseră. CAMIL PETRESCU, U. N. 118. A treia (a patra etc.) parte = o treime (o pătrime etc.). Pentru sprîncene-mbinate, Umblu țara jumătate Și Moldova-a treia parte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 18. 2. Element constitutiv, bine delimitat, din structura unui organism, a unui mecanism; element indisolubil legat de componența sau de esența unui lucru. Corpul omenesc se compune din trei părți: capul, trunchiul și membrele. ◊ Parte sedentară v. sedentar. ◊ Expr. A face parte din... = a fi unul dintre elementele componente ale unui tot, ale unui complex. Ești amic sau tu faci parte din cumpliții ani de rele. ALECSANDRI, P. A. 87. A lua parte la... = a participa; a contribui la... Boierii stau și se uită; și... nu iau parte la năcazul obștei. SADOVEANU, E. 89. Prin lumea rumenă de apunerea frumoasă trece călugărul nostru, neluînd parte la fermecata stare a firii. EMINESCU, N. 50. Numai tu să nu iei parte la obșteasca înfrățire, La obșteasca fericire, La obștescul viitor? ALECSANDRI, P. A. 82. ♦ Diviziune a unei opere literare, muzicale etc. «Dumbrava minunată» are mai multe părți, mai multe «momente». IBRĂILEANU, S. 3. ◊ Parte de vorbire sau (în vechea terminologie gramaticală a limbii romîne) de cuvînt = categorie de cuvinte grupate după sensul lor lexical fundamental și după caracterul modificărilor morfologice. În limba romînă, cuvintele se împart în zece categorii numite părți de vorbire. GRAM. ROM. I 107. Parte de propoziție = element component al propoziției, exprimînd o noțiune și avînd o anumită funcțiune sintactică în cadrul propoziției. Părțile propoziției sînt: subiectul, predicatul, atributul și complementul. GRAM. ROM. II 61. 3. Ceea ce revine cuiva printr-o împărțire, printr-o învoială, dintr-o moștenire etc. Totuși, n-am putut să-mi iau întreaga parte de moștenire cuvenită. CAMIL PETRESCU, U. N. 33. Vrem să cumpărăm noi moșia... ca s-o muncim fiecare cît ne-o veni partea. REBREANU, R. I 142. Din partea mea cea din casă Fă, maică, masă frumoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 198. Ai carte, ai parte v. carte. Cine-mparte parte-și face, se zice despre cel care, făcînd o împărțeală, își oprește partea cea mai bună. ◊ Expr. (Livresc) Partea leului = partea cea mai mare din ceva, folosul sau cîștigul cel mai de seamă pe care cel mai puternic și-l ia la împărțeală prin abuz. Văd că... partea leului e pusă la o parte, mormăi cu ironie. VORNIC, P. 167. (Familiar) A face (cuiva) parte de ceva = a-i face (cuiva) rost de ceva. De bună slujbă ei să vă facă parte. BOLINTINEANU, O. 165. A fi la parte (cu cineva) = a beneficia împreună cu altul de pe urma unei afaceri sau a unui cîștig. [Avocatul] se bucura cînd putea să-i înfunde, ca și cum ar fi fost la parte cu stăpînul. PAS, Z. I 151. ♦ (La origine avînd un caracter mistic) Ceea ce e hărăzit sau sortit (în bine sau în rău) cuiva; soartă, destin. De ce boala și moartea să fie partea voastră? EMINESCU, O. I 59. ◊ Expr. A avea parte de ceva = a-i fi hărăzit cuiva ceva, a-i fi dat de soartă, de împrejurări. Ea a avut parte de altă soartă. SADOVEANU, E. 102. După trei ani era licențiat în drept, dar bieții părinți n-au avut parte să se bucure de succesele lui universitare. VLAHUȚĂ, O. A. 258. Nici în anu acesta n-o să aibă parte de merele lui cele aurite. ISPIRESCU, L. 83. Tot de stăpîni calici mi-am avut parte. CREANGĂ, P. 200. (Mai ales în construcții negative) A avea parte de cineva = a se bucura de prezența cuiva, a avea în viață pe cineva drag. Vai de ea, sărmana-i mamă, Milă mi-e de ea acu, – Căci așa de scurtă vreme Parte de copil avu! COȘBUC, P. II 272. [Copilul] o să fie Făt-Frumos și drăgăstos și parte n-o să aveți de el. ISPIRESCU, L. 2. Trandafir de pe cetate, Spune mîndrii sănătate, Că de mine n-are parte, Că-mpăratul ne desparte! HODOȘ, P. P. 80. (Familiar, ca formulă de jurămînt) Știi d-ta... – Să n-am parte de Joițica, dacă știu. CARAGIALE, O. I 124. ♦ (De obicei în construcție cu verbul «a avea») Noroc, șansă. Ea vede bine că ei are să-i iasă nume rău și că n-are să mai aibă nici o parte. MIRONESCU, S. A. 93. Și-a cumpărat și el bilet și am intrat cu toții... Om fără parte! Domnișoara Henriette nu juca. CARAGIALE, N. S. 126. Măi soață și măi fîrtate! Se vede că n-avem parte; Partea și cu binele Ni l-au luat. ȘEZ. V 47. ♦ (Concretizat) Persoană în legătură cu care se face un proiect de căsătorie. Cînd aș da peste o parte bună, aș face poate și eu pasul acesta. CREANGĂ, P. 161. Te-am îndrăgit de pe mers, Că ți-i mersul leganat, La inimă mi-ai picat, – Cum dragă nu ți-oi pica Dacă tu ești partea mea. SEVASTOS, C. 48. Unele nu se mărită; pentru că, după cum crede poporul, le-a murit ursitul sau nu le-a sosit încă partea. MARIAN, NU. 15. ♦ (Popular) Zestre. Ia, tu june, fata mea, Că parte cu ea ț-oi da. HODOȘ, P. P. 148. 4. (Mai ales în construcție cu verbele «a avea», «a intra», «a fi») Contribuție în bani sau în muncă la o întreprindere, dînd drept la o cotă corespunzătoare din beneficiu; cota respectivă care îi revine fiecărui participant. Ai merge la aceste terenuri parte dreaptă cu societatea noastră. C. PETRESCU, R. DR. 187. [Spiridon] intră și el cu parte în prăvălie, se însoară și se face «negustor». GHEREA, ST. CR. I 336. Onorabil băiat! îl fac tovarăș la parte. CARAGIALE, O. I 48. ◊ Fig. Faceți ca-n astă lume să aibă parte dreaptă, Egală fiecare și să trăim ca frați. EMINESCU, O. I 60. ◊ Expr. Parte și parte = în părți egale. La cîștig mergeau parte și parte. CAMIL PETRESCU, O. I 224. A da sau a munci (un pămînt) în parte = a da sau a munci (un pămînt) în dijmă. Dă la oameni să-i muncească în parte, iar el doarme. DUMITRIU, N. 167. Greutățile vieții l-au silit într-un timp să-și părăsească starea de om liber și să se ducă la muncă «în parte». SADOVEANU, E. 92. Dau în parte [pămîntul], să-l muncească. STĂNOIU, C. I. 65. II. (Cu sens spațial) 1. Regiune, ținut, loc. De prin părțile noastre la răscoală mulți s-au dus. STANCU, D. 8. A văzut umblînd pe acolo oameni îmbrăcați ca și prin părțile ei. SADOVEANU, B. 76. Noi sîntem de prin partea muntelui. BART, S. M. 35. În orice parte-a lumii străin eu mă găsesc. ALECSANDRI, O. 78. ◊ (Determinat prin «loc») Ia spune-mi, flăcăule, din ce parte de loc ești? ISPIRESCU, L. 298. La alegerea comitetului în anul 1850 vor lua parte toți aderenții șezători în orice parte de loc. GHICA, A. 798. Cele patru părți ale lumii = cele patru puncte cardinale. Căci din patru părți a lumii împărați și-mpărătese Au venit ca să serbeze nunta gingașei mirese. EMINESCU, O. I 85. Din tus-patru părți a lumii se ridică-nalt pe ceruri... nouri negri. ALECSANDRI, P. A. 111. ◊ Loc. adv. În ce parte? = unde? În ce parte De tine să fug departe? ALECSANDRI, P. II 102. În toate părțile = peste tot, pretutindeni. Bătrîna aruncă priviri speriate în toate părțile. STANCU, D. 158. L-au căutat în toate părțile. VLAHUȚĂ, O. A. 216. Purcelul zburda și se tologea numai pe covoare, în toate părțile. CREANGĂ, O. A. 169. În altă parte = în alt loc. M-a zărit și el, dar s-a făcut că se uită într-altă parte. VORNIC, P. 20. În nici o parte = nicăieri. Tu te duci, bade, departe, Să n-ai bine-n nici o parte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 264. În (sau prin) partea locului = în (sau prin) regiunea despre care se vorbește. Sînt niște rămășițe de fundamente despre care se zice, în partea locului, că ar fi fost o întăritură. ODOBESCU, S. II 213. ◊ Loc. adj. și adv. Din (sau de prin) partea locului = din regiunea despre care se vorbește. Cu ceea ce am auzit de la bătrînii din partea locului m-am putut întoarce în anii duși. SADOVEANU, O. VII 271. Fiind din partea locului, putea să fie de mare folos. CAMIL PETRESCU, O. II 12. De prin partea locului viu. DELAVRANCEA, O. II 19. 2. Margine, latură (indicînd, de obicei, un raport de opoziție între lucruri sau între părțile unui lucru). Arde-te-ar focul, cetate! Pe trei părți cu lemne verzi... Pe de-o parte cu uscate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 313. ◊ (Urmat de determinări) În parte de denainte mă vor apăra copacii, iar cătră cea dinapoi, muntele. DRĂGHICI, R. 49. ♦ Fiecare dintre cele două laturi (dreapta și stîngă) ale corpului unei ființe sau (prin analogie) ale unui obiect. Întoarce-te pe partea cealaltă. SADOVEANU, B. 56. «Mircea» deodată se culcă într-o parte, așa că apa năvălește înăuntru pe punte. BART, S. M. 19. Vindea cîte-o iapă chiar în mijlocul drumului și atunci rămînea oiștea goală pe de o parte. CREANGĂ, O. A. 113. ◊ Loc. adv. (Pe) departe... (pe) de altă parte... (sau (pe) de alta...) = a) într-un loc... într-alt loc, dincoace și dincolo de ceva. De o parte și de alta a munților atît portul cît și datinile și limba sînt impresionant de asemănătoare. SADOVEANU, E. 92. Dete de o cîmpie frumoasă, pe de o parte cu iarbă înflorită, iar pe de altă parte pîrlită. ISPIRESCU, L. 5. Într-un buc au și ales năsipul de o parte și macul de altă parte. CREANGĂ, O. A. 258; b) într-o privință... în altă privință; dintr-un punct de vedere... din alt punct de vedere... Pe de o parte îți vine a rîde și pe de alta îți vine a-l plînge. CREANGĂ, P. 243. Pe de o parte l-a cuprins spaima, iară pe de alta s-a îndrăcit de ciudă. id. ib. 256. Dacă pe de o parte răul a ne trage se silește, Pe de alta iarăși mintea la bine ne hotărăște. CONACHI, P. 295. Într-o parte = într-o latură. Căci perdelele-ntr-o parte cînd le dai, și în odaie Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie... EMINESCU, O. 130. La o parte = a) (de obicei în construcție cu verbul «a da») într-o latură, mai departe, mai la margine. Fata voi să-i ajute; ea o dădu la o parte cu cotul. SADOVEANU, B. 62. Se grăbiră să dea ajutor primarului strigînd: La o parte! REBREANU, I. 23. Încet perdeaua de arbori se trage la o parte, deschizînd ochilor una din cele mai încîntătoare priveliști. VLAHUȚĂ, R. P. 31; b) (de obicei în construcție cu verbul «a sta») departe, izolat. Să-nlemnim stînd la o parte, nemișcați ca un buștean. HASDEU, R. V. 125. ◊ Expr. A fi de partea cuiva = a) (despre unele abstracte) a reveni cuiva de drept, a aparține cuiva. Mi-au spus că dreptatea e de partea mea. CAMIL PETRESCU, U. N. 38; b) (despre persoane) a ține cu cineva, a fi alături de cineva. Tu de partea cui ești? DEMETRIUS, C. 18. Eu, deși nu sînt de partea imitatorilor, îi dau cuvînt. BOLINTINEANU, O. 358. A lua (sau a ține) parte (sau partea) cuiva = a susține pe cineva, a sprijini, a încuraja. Văzînd că flăcăii țin totuși partea lui Ion, se simțea umilit. REBREANU, I. 31. În fața sau în lipsa mea, el totdeauna îmi ținea parte. GANE, N. III 66. Unii-l iau grăbit la vale, Alții-n glumă parte-i țin. COȘBUC, P. I 225. A se da (sau a trece) de partea cuiva = a se alătura la acțiunea cuiva, sprijinind-o. Spre nedumerirea mea îndurerată, mama și surorile mele au trecut de partea lui. CAMIL PETRESCU, U. N. 37. A semăna (sau a se arunca) în partea cuiva = a semăna cu cineva sau cu cei din familia cuiva. V. arunca. Au început a vorbi ele înde ele, că spînul de feli nu samănă în partea lor. CREANGĂ, P. 210. Din partea mamei (a tatălui etc.) = din familia, neamul, spița mamei (a tatălui etc.). Unchiul din partea mamei. Din (rar despre) partea cuiva (sau a ceva) = a) în ceea ce privește pe cineva sau ceva; de la cineva sau ceva. Despre partea asta n-am nici o grijă, Simioane. VORNIC, P. 173. Fiți pe pace din partea mea. ISPIRESCU, L. 334. Are voie din partea mea să se ducă. CREANGĂ, P. 184. Despre partea închinării însă, doamne, să ne ierți. EMINESCU, O. I 146; b) în numele cuiva sau a ceva; trimis de cineva. Vin din partea Ministerului Industriei. DEMETRIUS, C. 26. Spînul se înfățișează înaintea împăratului cu cartea din partea craiului. CREANGĂ, P. 208. A lăsa la o parte = a renunța la..., a ignora, a nu se mai ocupa de... Ia las’ șaga la o parte, măi omule. CREANGĂ, P. 127. (Familiar) A fi (cam) într-o parte = a fi țicnit, smintit, a nu fi în toate mințile. ♦ Înfățișare, aspect, unghi sub care pot fi privite problemele, faptele, fenomenele. Partea comică a unei întîmplări. 3. Direcție, sens (indicînd orientarea în spațiu). Îi auzea glasul din partea bucătăriei. BASSARABESCU, V. 20. ◊ Loc. adv. Dintr-o parte = dintr-o latură. Mi-a aruncat o privire dintr-o parte. SADOVEANU, N. P. 62. Bate vîntul dintr-o parte, Iarna-i ici, vara-i departe. EMINESCU, O. I 214. Într-o parte = pieziș, oblic. Șlicul de samur, pus cam într-o parte, era împodobit cu un surguci alb. NEGRUZZI, S. I 145. Într-o parte... într-alta (sau într-o parte și într-alta) = în direcții diferite. Apa eleșteului se trase într-o parte și într-alta. ISPIRESCU, L. 37. Au plecat... unii-ntr-o parte, alții-ntr-alta. CARAGIALE, O. III 41. III. (Urmat de determinări arătînd felul, componența) 1. Categorie socială sau profesională. V. tagmă. S-a hotărît ca de-acum înainte să aibă a face mai mult cu parte negustorească. CREANGĂ, O. A. 116. Cică... s-ar fi jurat cu jurămînt ca să nu mai aibă a face cu parte duhovnicească. id. ib. 115. ◊ Parte bărbătească = individ de sex masculin; bărbat; bărbătuș; mascul. Din cele trei împărătese ce mi-au slujit de soții, n-am avut parte de parte bărbătească. DELAVRANCEA, S. 86. Parte femeiască = femeie; femelă. Așa sîntem noi, partea femeiască. ALECSANDRI, T. I 341. Această lamă, fiind parte femeiască și întîmplîndu-se a ave doi miei, îi urma maicei lor. DRĂGHICI, R. 99. ◊ Loc. adj. De parte(a) bărbătească = de sex masculin. N-avea copii de partea bărbătească. SBIERA, P. 73. De parte(a) femeiască = de sex feminin. 2. Fiecare dintre persoanele sau grupurile de persoane interesate într-o afacere sau într-un proces. Parte adversă. ◊ Parte civilă v. civil.

DONDĂNI, dondănesc, vb. IV. 1. Intranz. A vorbi singur, încet și nedeslușit, (mai ales pentru a-și arăta o nemulțumire); a bombăni, a bodogăni, a mormăi. Și tot așa dondănind el din gură, iaca se trezește dinaintea lui c-un drac, ce ieșise din iaz. CREANGĂ, P. 48. ◊ Tranz. Omul cu planete sosește tîrziu, legănîndu-se. S-a oprit la cîrciumă, e vesel, dondăne ceva fără șir. C. PETRESCU, Î. II 122. ♦ A spune vorbe fără legătură; a învăța pe de rost o lecție, repetînd-o de obicei cu voce scăzută și fără a înțelege, a memoriza mecanic. Unii dondăneau ca nebunii, pînă-i apuca amețeală. CREANGĂ, A. 84. ♦ Tranz. (Rar, determinat prin «la cap») A bate pe cineva la cap, a-l bodogăni, a-l pisa. Duminica trecută am fost eu să-l văd pe bunicul – țipa la el bunica... ÎI dondănea la cap. STANCU, D. 251. 2. Tranz. A spune vorbe de clacă, a îndruga verzi și uscate; a flecări, a palavragi. În sfîrșit, ce-or fi mai dondănit ei și cît or mai fi dondănit, că numai iată se face ziuă! CREANGĂ, P. 255. Odată mergeau pe drum patru oameni. Cum dondăneau ei ba unele, ba altele, iată zăresc venind spre ei o comoară. ȘEZ. XVII 226. 3. Tranz. (Neobișnuit) A cînta încetișor, în surdină; a fredona. Cei doi cai de la căruță pășteau liniștiți troscotul șanțului, în timp ce căruțașul, dondănind un cîntec, îi ștergea de sudoare cu un șomoiog de paie. CAMILAR, N. I 435. ◊ Intranz. Viu între acoperișuri era doar glasul moșului Chiril, care sfîrșise treaba și se așezase la poarta așezărilor popești, dondănind din fluier și din cuvînt. CAMILAR, N. I 331. – Prez. ind. și: pers. 3 sg. dondăne. – Variantă: dondăi (CREANGĂ, P. 59) vb. IV.

LEMN, (2, 3) lemne, s. n. 1. (Numai la sg.) Substanță dură, compactă sau fibroasă care alcătuiește tulpina, ramurile și rădăcina arborilor și arbuștilor și care servește ca material de construcție, pentru prelucrări chimice, drept combustibil etc. Am cerut domnului Iordan rachiu într-o ploscă de lemn. SADOVEANU, B. 106. Bronz, catifea, lemn sau mătase, Prind grai aproape omenesc. MACEDONSKI, O. I 179. [Soacra] rodea în nurori, cum roade cariul în lemn. CREANGĂ, P. 12. Cadențata bătaie a unui orologiu de lemn. EMINESCU, N. 35. La lemnul tare trebuie secure ascuțită. ◊ Expr. A ajunge (sau a aduce pe cineva) la sapă de lemn = a sărăci cu desăvîrșire, a despuia. A fi de lemn (sau ca lemnul) = a nu simți nimic, a fi nesimțitor, a fi insensibil la ceva; a nu ști nimic. Da tat'tu de ce doarme, măi? Ce, el e de lemn? DUMITRIU, B. F. 101. La instrucție mergea binișor, dar la teorie era ca lemnul. SADOVEANU, O. VI 140. A rămîne ca de lemn = a înlemni, a încremeni, a nu mai spune nimic (din cauza unei emoții copleșitoare). În urma lui, Comăneșteanu rămase ca de lemn. D. ZAMFIRESCU, R. 250. A se face de lemn = a înțepeni (din cauza frigului, a băuturii excesive etc.). Și au băut cu toții pînă ce li s-au făcut fălcile de lemn. SADOVEANU, D. P. 12. ◊ (Adverbial, în expr.) A fi înghețat lemn = a înțepeni de frig, a fi înghețat bocnă, a fi înghețat tun. E înghețată lemn. Nici nu poate vorbi. BUJOR, S. 106. 2. (Mai ales la pl.; uneori determinat prin «de foc» sau «de ars») Trunchiul și ramurile unui arbore servind pentru construcție sau drept combustibil. La poalele unui codru... vede o dihanie de om, care se pîrpîlea pe lîngă un foc de douăzeci și patru de stînjeni de lemne. CREANGĂ, P. 239. Dacă vă puneți la vatră dinaintea focului, auziți lemnele țipînd. NEGRUZZI, S. I 246. ◊ Doarme de poți să tai lemne pe el, se spune despre cineva care doarme greu. Adoarme mort, de puteai să tai lemne pe dînsul. CREANGĂ, P. 215. E ger de crapă lemnele, se spune cînd e foarte frig. Era un pui de ger în dimineața aceea, de crăpau lemnele. id. A. 23. ♦ Bucată, parte tăiată sau ruptă din trunchiul sau din ramurile unui arbore. Ședea și el pe prispă și ascuțea un lemn. DUMITRIU, N. 93. Aș fi luat două lemne uscate, apoi le-aș fi frecat unul cu altul pînă ce s-ar fi aprins. DRĂGHICI, R. 67. 3. (Învechit și regional) Copac, arbust. Toate lemnele se pleacă Cu capul către pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 152. Frunză verde lemn sucit. HODOȘ, P. P. 120. 4. Compuse: lemn-cîinesc (sau lemnul-cîinelui) = arbust, cu frunze mici și groase de un verde-închis, cultivat de obicei prin parcuri și prin grădini servind drept gard viu (Ligustrum vulgare); măliniță. Vița sălbatecă urcase amestecîndu-și frunzele și florile tufișurilor de lemn-cîinesc. MACEDONSKI, O. III 109. Frunză verde lemn-cîinesc, Stau mereu și mă gîndesc. TEODORESCU, P. P. 317; lemn-dulce = plantă erbacee cu flori albe sau albastre, a cărei rădăcină e întrebuințată la prepararea unor medicamente (Glyicyrrhiza echinata); lemnul-domnului = arbust din familia compozeelor, cu miros pătrunzător de lămîie, cultivat adesea prin parcuri și prin grădini (Artemisia abrotanum); lemnuș (2). Ochiul-boului, lemnul-domnului și limba-mielușelului. FILIMON, C. 264. Grădinile cele de flori... cu lemnul-domnului și lăcrimioară și cu cîte alte plante aromatice. I. IONESCU, M. 373.

LIMBUȚIE. Subst. Limbuție, vorbărie, facondă (franțuzism), verbiaj (franțuzism), verbozitate (livr.), verbalism, beție de cuvinte; flecăreală, flecărie, lehăit (reg.), trăncăneală, trăncănire, trăncănit, logoree (fam.), pălăvrăgeală, pălăvrăgit (rar), sporovăială (pop. și fam.), volubilitate, locvacitate (livr.). Vorbărie, frazeologie (fig.), poliloghie (depr.), vorbe goale, vorbe de clacă, taclale (fam.), palavre (fam.). Fleacuri, baliverne, brașoave (fam.), minciuni, gogoși (fam.), gogoși de tufă, povești, verzi și uscate, vorbe în vînt, vrute și nevrute. Limbut, flecar, vorbăreț, guraliv, palavragiu (depr.), gură-spartă, gura satului (mahalalei), gură largă, vorbă-lungă, farfara (fam. și peior.), treanca-fleanca, meliță (fig., fam. și depr.). Adj. Limbut, limbareț, vorbăreț, vorbitor, vorbăreț (înv.), vorbar (reg.), flecar, guraliv, gureș, bun de gură (de clanță, de hanță), volubil, locvace (livr.). Vb. A fi bun de gură (de clanță), a fi ușor de limbă, a avea limbă lungă, a fi lung de limbă, a fi limbă lungă, a avea gură spartă, a avea gîdilici la limbă, a avea mîncărime (vierme) la gură, a avea sămînță de vorbă, a fi cu două limbi, a avea mai multe limbi, a avea papagal, a avea o gură cît o șură. A limbuți (înv.), a lehăi (reg.), a pălăvrăgi, a flecări, a trăncăni, a flencăni (pop.), a sporovăi (pop. și fam.), a(-i tot) da din gură (cu gura), a-i umbla (a-i merge, a-i toca) gura (că o meliță, ca o moară stricată, ca o moară hodorogită, ca o pupăză), a da cu melița (din meliță), a-i umbla gura ca la o țarcă, a-i toca cuiva gura bureți, a spune vorbe de clacă, a bate apă-n piuă, a bate apa să se aleagă untul, a vorbi (a îndruga) vrute și nevrute, a vorbi în neștire, a spune (a înșira, a îndruga) moși-pe-gogoși, a înșira (a spune) gogoși (de tufă), a vorbi în lună și în stele, a vorbi alăturea cu drumul, a nu-i sta cuiva gura. A(-și) da drumul la gură (gurii), a-și lua paza de la gură, a lăsa gura slobodă, a nu-i mai sta cuiva gura. V. afectare, convorbire, grandilocvență, minciună, neseriozitate, ostentație, sociabilitate, vorbire.

CĂ conj. 1. (Introduce propoziții subordonate) a) (Introduce propoziții completive) Midora a jurat că nici n-a vorbit... despre asta. CAMILAR, N. I 22. Și zici că nu dorești nimica? SADOVEANU, O. II 120. Au înțeles cititorii că vorbesc despre artiști. IONESCU-RION, C. 37. Turturica ajunsese la Împăratul-Verde și-l înștiințase că vine și Harap-Alb cu fata Împăratului-Roș. CREANGĂ, P. 277. Știi că m-ai lăsat în locul tău și nu te îndoiești de sîrguința mea. NEGRUZZI, S. I 63. b) (Introduce propoziții subiective; uneori după propoziții eliptice, exclamative) E-al nostru veacul acesta de creșteri!... Dacă nici ăsta nu-i cîntec de dragoste, Care-i? Firește că nu gîngăvitul alint Pe struna ghitarei. CASSIAN, H. 19. Așa-i c-a venit și rîndul meu? CREANGĂ, P. 54. Părea că-n somn un înger ar trece prin infern. EMINESCU, O. I 95. Prin grădină, pe cărare, Pagubă că-i iarba mare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 253 c) (Introduce propoziții atributive) Se culcă pe pragul ușei, cu gînd că n-o să poată nimeni intra fără să simtă ea. ISPIRESCU, L. 30. d) (Introduce propoziții cauzale) Căci, fiindcă, pentru că. A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti. ISPIRESCU, L. 1. Grăim, doamnă, cătră tine, Nu din gură, ci din carte, Că ne ești așa departe. EMINESCU, O. I 149. Ai să dai samă, doamnă! îmi zise, că lași pre bărbatul tău să ne taie părinții, bărbații și frații. NEGRUZZI, S. I 147. Se sfătuiră... Ca să mi-l omoare Pe cel moldovan, Că-i mai ortoman. ALECSANDRI, P. P. 1. ◊ (După propoziții eliptice imperative) Hai la culcuș, că se face ziuă. CREANGĂ, P. 268. e) (Introduce propoziții consecutive, adesea în corelație cu «așa», «atîta», «prea») Încît, de. Și-i atît de slabă puntea, Că-n ea nu te poți încrede. COȘBUC, P. I 74. Nevasta i-a murit; și-apoi i-a ars și casa; i-a trăsnit Deodată patru boi. Trăia la praguri și-n nevoi, Că-n urmă- a-nnebunit. COȘBUC, P. I 229. Era un senin pe ceri și așa de frumos și cald afară, că-ți venea să te scalzi pe uscat, ca găinile. CREANGĂ, A. 64. f) (Introduce propoziții concesive; urmat de «și») Deși, cu toate că, măcar că. Eu, babei mele, că merge pe douăzeci și patru de ani de cînd m-am luat cu dînsa,... și tot nu i-am spus. CREANGĂ, P. 122. Cum naiba dor să nu-mi fie? Cînd și muntele, că-i munte, Și-ncă are doruri multe. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 144. g) (Introduce propoziții temporale) După ce, cînd. Acum, că ne odihnirăm, pot să-ți povestesc întîmplarea. 2. (Adversativ, în expr.) Numai că = dar, însă... Accept invitația, numai că voi veni singur. 3. (Cu valoare de conjuncție copulativă, de obicei după un condițional) Și în sfîrșit, ce-or fi mai dondănit ei, și cît or mai fi dondănit, că numai iată, se face ziuă. CREANGĂ, P. 255. Mergeau nu prea mergeau, Că deodată se opreau Și pe iarbă s-așezau, De ospăț că s-apucau. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 312. ♦ (Popular, mai ales în enumerări, ca un fel de adaos ritmic) Frunză verde de alună, Codrenaș cu voie bună Se urca în deal la stînă, Se urca și chiuia... Toți ciobanii că fugea! ALECSANDRI, P. P. 87. 4. (Precedat de «nici») Nu. Și nici că!-a mai putut ajunge. 5. (Întărind o replică) Într-adevăr, așa e. Că bine zici d-ta, mătușă; asta s-o facem. CREANGĂ, P. 175. ◊ Expr. Ba că chiar! = nici vorbă! da de unde! Poate era niscaiva aur? – Ba că chiar și tu ai gîcit! DRĂGHICI, R. 98. 6. (În fraze exclamative, precedînd o negație, exprimă o părere de rău) De ce (nu)! cum (nu)! A! că nu l-am putut eu ajunge! ▭ Că nu curge cel izvor, Să mă pot spăla de dor! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 217. 7. Doar. Da cum nu! Că nu mi-oi feșteli eu mînuțele! CREANGĂ, P. 292. ◊ (întărindu-l pe «doar») Calului meu de pe atunci, cine mai știe unde i-or fi putrezind ciolanele! – Că doar nu era să trăiască un veac de om. CREANGĂ, P. 193. ◊ (Cu înțeles restrictiv în construcțiile) Nu (sau nici) (doară) că... Și nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimînt, Cum veniră, se făcură toți o apă ș-un pămînt. EMINESCU, O. I 147. Nu că mă laud, dar puteți întreba și pe cuconu... Cum, doamne iartă-mă, îi zic? ALECSANDRI, T. I 103. 8. (Intră în formarea unor loc. conj.) Cum că, după ce că, măcar că, pentru că etc. v. c.

spune [At: PSALT. HUR. 17^v/19 / V: (înv) ~a, spone / Pzi: spun, (îvp) spui, 4 (reg) spunem, 5 spuneț, 6 ~ / Ps: și: 1 (înv) spuș, ~ușu, (reg) ~unsei, spusai, spușei, 2 spusaș, spușeși, 3, 6 (reg) spuseră, 4 (îrg) spusem, (reg) spuserăm, spusem (A și: spusem), spuserăm, 5 (reg) spuseți, spuserăț (A și: spuserăț) / Cj și: (îvp) să spui, 3 (înv) să spune, 3, 6 să spuie / Grz: și: (reg) spunâu, (îvp) spuind, (înv) spunindu, (reg) spuint, spuiu / Par: și: (reg) spuns / E: ml exponere] 1 vt (Înv) A indica. 2 vt (C. i. cereri) A înainta. 3 vr (Înv) A se înfățișa. 4 vt(a) A exprima prin viu grai Si: a rosti¹, a scoate, a vorbi, a zice, (pop) a cuvânta (1), a glăsui (4), a grăi (1), (înv) a glăsi (5), a slobozi (100), a vorovi. 5 vt (Îe) Ce să spun... Formulă care exprimă dezacordul sau rezerva față de cineva sau ceva sau față de cele relatate de interlocutor. 6 vt (Fam; îe) Nu mai spune! (sau ce spui!) Formulă care exprimă mirarea și neîncrederea față de cele spuse de cineva. 7 vt (C. i. sunete, silabe, cuvinte) A emite cu ajutorul organelor vorbirii Si: a articula (3), a pronunța, a scoate, a vorbi, a zice, (reg) a blești. 8 vt A răspunde. 9 vt (Fam; îe) Mai ~ ceva! Se zice când cineva consideră că cele relatate de el sau de altcineva nu pot fi răsturnate de nici un argument. 10 vt A reda cu voce tare (din memorie) un text, eventual în versuri Si: a declama (2), a recita, a zice, (rar) a debita¹ (3), (pop) a cuvânta (16), (îvr) a recitălui. 11 vt(a) (Înv) A citi (2). 12 vt (Cu pronumele în dativ) A-și vorbi sieși. 13 vt(a) (Pex) A gândi (1). 14-15 vtrm (C. i. gânduri, idei, judecăți sau opinii, știri etc.) A (se) aduce la cunoștință prin cuvinte Si: a arăta (6), a comunica (1), a enunța (1), a exprima (1), a expune (1), a formula (2), a indica, a împărtăși, a prezenta, a relata, a revela, a servi, a transmite, a zice, (îrg) a porunci, (înv) a parastisi. 16 vt(a) (Pop; îe) A ~ de la ficați A exprima cu multă participare și amărăciune. 17 vt(a) (Pop; îe) A ~ drept ca funia în sac A minți. 18 vt (Pop; îe) A-i ~ cuiva inima A presimți. 19 vt (Îe) A-și ~ cuvântul A-și exprima părerea în legătură cu ceva. 20 vt (Îae) A-și arăta efectele. 21 vt (Îae) A avea un anumit rezultat. 22 vt (Îe) A-i ~ cuiva una și bună A-i comunica cuiva ceva interesant, surprinzător. 23 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) una A se exprima dezagreabil față de cineva. 24 vt(a) (Îe) A ~ din (sau de la) inimă A exprima cu multă sinceritate. 25 vt (Înv) A propovădui. 26 vt (Îrg) A prevesti. 27 vt(a) (Rar) A semnifica (1). 28 vt(a) (Rar) A atrage atenția. 29 vt(a) (Rar; pex) A certa (1). 30 vt (Îvp) A (se) descrie (1). 31 vt (Îvp) A (se) explica (1). 32 vt A (se) comunica cu tărie idei, păreri etc. Si: a (se) afirma (3), a (se) declara (2). 33 vt (Pex) A avea convingerea nejustificată că... Si: a pretinde, a susține, (înv) a pretendarisi, (îvr) a pretendui. 34 vt A (se) comunica autoritar, prin cuvinte, să se facă întocmai ceva Si: a cere (25), a comanda (1), a dispune (3), a ordona, a porunci, a zice, (înv) a hotărî (6), a orândui, a opri. 35 vt(a) A comunica prin cuvinte, detaliat și, de obicei, într-o desfășurare gradată și unitară Si: a expune (1), a istorisi, a povesti, a relata, (liv) a nara, (înv) a parastisi, (frî) a raconta Vz a arăta, a descrie, a înfățișa, a prezenta. 36 vt (Pfm; îe) A ~ (câte) verzi și uscate (sau moși pe groși, vrute și nevrute, gogoși, brașoave, cai verzi pe pereți, câte și mai multe) A pălăvrăgi. 37 vt (Pfm; îe) A (o) ~ și morților (sau și la morți) Se zice când cineva trece printr-o spaimă foarte mare, printr-o situație foarte dificilă. 38 vt (Liv; fam; d. autori sau scrieri, texte etc.) A scrie. 39 vt (Liv; fam; pex; d. scrieri, texte etc.) A cuprinde (44). 40 vt (Rar) A evoca (1). 41 vt (C. i. gânduri, sentimente etc. ascunse sau fapte, întâmplări, situații etc.) A arăta prin cuvinte deschis și fără să omită sau să modifice ceva Si: a declara (5), a destăinui (3), a dezvălui (3), a divulga (1), a împărtăși, a mărturisi, a revela, a zice, (îvp) a dezveli (8), (pop) a cuvânta (14), (înv) a mărturi, a propovădui, (reg) a deveghea (1). 42 vt (Îvp; fam; pex; c. i. oameni) A pârî. 43 vr (Înv) A se spovedi (2). 44 vt A (se) numi¹. 45 vt(a) A i se adresa cuiva cu un nume, o denumire, un titlu, un calificativ etc. Si: a chema (19), a denumi (2), a intitula, a numi¹, (îrg) a număra², (înv) a grăi (8), a nomina, a numeri, a pomeni, a titlui. 46 vt (Spc) A da cuiva o poreclă (sau a fi poreclit) Si: a (se) porecli, a (se) supranumi, (reg) a (se) nunăși, a (se) policrări. 47 vt(a) A i se adresa cuiva cu o poreclă Si: a porecli, a supranumi, (reg) a nunăși, a policrări. 48 vt (Îe) A ~ lucrurilor pe nume A se exprima direct, fără menajamente. 49 vt (Pfm; îe) Să nu-mi mai spui (sau ~ți, ~nă)... Formulă prin care cineva întărește adevărul celor afirmate de el. 50 vt (Pfm; îae) Formulă prin care cineva se angajează să înfăptuiască ceva. 51 vt(a) (Liv; fig; pex) A cânta (1).

MĂRGINI vb. IV. Tranz. 1. (Complementul indică un lucru, o suprafață etc.) A forma marginile, limitele ; a contura, a încadra. Fulger lung încremenit Mărginește munții negri în întregul asfințit. EMINESCU O. I, 148, cf. id. N. 37. Îndată cucoana Cristina ridică bărbia și scoate din cutele capotului ochelari mărginiți cu aur. SADOVEANU, P. S. 175. Iepuri roșcați se strecurau țupăind. . ., apoi se scufundau în tufele ce mărgineau pîrăul. id. O. I, 64. Curgea șanțul șoselei pe dreapta și pe stînga, mărginind drumul ca două linii groase de cărbune. ARDELEANU, U. D. 171. Cum treci linia ferată de cealaltă parte a gării. . ., printre aleele mărginite de arbori și flori, apare clădirea gospodăriei agricole de stat. SCÎNTEIA, 1 953, nr. 2 758. ♦ A stabili anumite limite ; a limita. Lungimea coșeriului nu este hotărîtă. . . ., însă moldovenii o mărginesc făcînd coșerile după puterea gospodariului. I. IONESCU, C. 167/4. ♦ Refl. A se învecina. Rîpa răsăriteană a lacului se mărginea cu codrii Tigheciului. ASACHI, S. L. II, 113. Și au ieșit și din țeara Împâratului-Verde, care să mărginea cu împărăția zînelor. RETEGANUL, P. II, 11. 2. (Prin Transilv.) A tăia marginile unei scînduri; (regional) a feti, a dungălui. Cf. ALR II 6 461/192, 228, 346, 353, 365. 3. (Învechit) A defini, a preciza, a fixa. Slovenii, . . . cînd vreau să mărginească vrun lucru, se întrăbuințeazâ cu pronumele arătătoriu. MAIOR, IST. 244/26. Numirea leului mărginit în curs dă 40 parale este o legiuire sprijinită pe cursul monedilor dă aur și argint (a. 1 836). doc. ec. 640. ◊ R e f l. p a s. La români mai tare se hotărește sau mărginește lucrul punînd articulu după nume, decît întru alte limbi, în care articulu se pune înainte de nume. MAIOR, IST. 243/34. ♦ Refl. (Neobișnuit) A se hotărî. Imperatul Domițian se mărgini ca însuși cu capul său să meargă asupra dachilor. MAIOR, IST. 3/3. 4. A reduce, a restrînge, a limita. Fu mărginit numai în posesiunea unei părți din Podolia. ASACHI, S. L. II, 34. Iar oștile moldovene. . . le mărginise în puțin număr. NEGRUZZI, S. I, 143, cf. 61. Și. . . nu a luat el. . . obligațiunea de a-și mărgini libertatea sa acolo unde ea începe a lovi libertatea celorlalți? GHICA, S. 202. Acei care profesează alungarea cercetării cauzelor din speculațiunile cugetării mărginesc ei singuri știința și o reduc la o simplă nomenclatură. MACEDONSKI, O. IV, 130. Activitatea politică și ideologică a lui N. Bălcescu, deși mărginită de condițiile istorice în care a trăit, s-a sprijinit pe un adînc sentiment patriptic. LUPTA DE CLASĂ, 1 953, nr. 1, 108. ◊ Refl. pas. Numărul școlarilor însă a trebuit să se mărginească din pricina strîmtorării încăperilor. CR (1 834), 91¹/32. ♦ R e f l. A se limita, a se rezuma. Noi ne mărginim a vorbi despre modurile cum poate reuși exametrul în limba română. HELIADE, O. II, 164, cf. 414. Omul care se mărginește numai în sfera cugetărilor sale, rămîne în veci în mîndra sa sărăcie. MARCOVICI, C. 38/3, cf. id. D. 10/7. Nevoia silindu-l iarăși l-au îmbărbătat de a nu să mărgini într-atîta. DRĂGHICI, R. 42/15. Îngrijirea de livezile încheiete în luna lui februarie se mărginește întru a curăți pomii de crengile cele uscate. I. IONESCU, C. 15/25. Ne mărginim numai a arăta lista cărților ce au ieșit de sub teascurile sale (a. 1 851). URICARIUL, XIII, 342, cf. IV, 418/13. Nu s-a mărginit la prînzuri și ziafeturi. . ., a mai adus și tarafuri de lăutări. CARAGIALE, O. II, 254, cf. IV, 145. Mi se pare că întru atîta se cam mărginesc foile de dafin ce am putut culege în cariera mea cinegetică. ODOBESCU, S. III, 22. Am avea multe de zis, dar le lăsăm pentru altă dată, acum ne mărginim la cîteva cuvinte. GHEREA, ST. CR. II, 73. În autobiografia sa nu se mărginește numai la înșirarea datelor care-l priveau personal, bul. com. ist. ii, 156. Legătura între organele de conducere și membrii cooperativei nu se poate mărgini numai la discutarea problemelor în adunările generale. SCÎNTEIA, 1 953, nr. 2 697. Se mărgini să-l privească țintă în ochi. . ., apoi întoarse spatele. C. PETRESCU, A. R. 19. Mă voi mărgini la un singur punct. LL I, 7. Mă mărginesc a spune. . . CONTEMP. 1 957, nr. 566, 5/3. ◊ Tranz. (Rar; complementul indică momente sau perioade de timp) O vedeți colo, colo în vale. . ., Unde păstorul zilele sale în paza turmei le mărginește, ALEXANDRESCU, O. I, 163. Mi-am mărginit toți anii copilăriei la țară. SAHIA, U.R.S.S. 18. ♦ R e f l. (Rar) A se stăpîni, a se înfrîna. Cf. DDRF, ȘĂINEANU, D. U. 5. (Neobișnuit) A fixa (cuiva) domiciliu forțat. Dacă vreun boier prindea prea multă poftă de vorbă. . ., îl mărginea în casă sau la moșie cu pază, ca să nu comunice cu nimeni. GHICA, S. X. 6. (Regional) A urmări. PAMFILE, J. II, 153. Te mărginesc din urmă. id. ib. 7. (Regional; complementul indică vite) A paște pe marginea unui ogor sau a unui drum. Com. din CUZDRIOARA-DEJ. – Prez. ind.: mărginesc. – Și: (neobișnuit) mărginá vb. I. LB. – V. margine.

CĂMAȘĂ, cămăși, s. f. 1. Îmbrăcăminte (de pînză sau de mătase) care se poartă pe piele acoperind partea superioară a corpului. Cămașă de zi. Cămașă de noapte. ▭ [Locomotiva] duce pe trupul odihnit zeci de muncitori agățați de ea ca un ciorchine. Sînt numai în cămăși, cu piepturile și brațele goale. SAHIA, N. 29. Deasupra pantalonilor, băietănașul purta o cămașă... cu mînicile suflecate pînă la coate. SADOVEANU, N. F. 53. Draga badiului brîndușă, Fă-mi cămașă de fuior, Că mi-i gîndu să mă-nsor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 365. E mai aproape cămașa decît haina, se spune despre cei care pun interesele personale sau ale celor apropiați mai presus de ale străinilor. Parcă au uscat cămășile la același soare ( = trăiesc bine împreună, se înțeleg). Ce, am uscat cămășile pe un gard? se spune celui care are o atitudine lipsită de respect. ◊ Cămașă de forță = cămașă confecționată (din pînză tare) astfel ca să împiedice mișcările mîinilor și folosită la imobilizarea nebunilor furioși. ◊ (Eliptic, în forma cămeșă) Au de patrie, virtute nu vorbește liberalul, De ai crede că viața-i e curată ca cristalul? Nici visezi că înainte-ți stă un stîlp de cafenele... Oameni vrednici ca să șază în zidirea sfintei Golii, În cămeși cu mîneci lunge și pe capete scufie. EMINESCU, O. I 150 Cămașă de zale = platoșă. ◊ Expr. A scăpa ca pe mîneca cămășii = a scăpa foarte ușor. A spune ca pe (sau prin) gura cămășii = a spune ceva cu greu, cu sfială. A rămîne în cămașă = a rămîne sărac, a pierde tot. A nu avea cămașă pe el= a fi sărac lipit, a nu avea după ce bea apă. își dă și cămașa de pe el, se zice despre un om foarte milos și darnic. A lăsa (pe cineva) în cămașă sau a-i lua și cămașa de pe el = a-i lua cuiva tot, a-l lipsi de toate. A se certa pe cămașa altuia = a se certa pentru un lucru străin. A-și bea și cămașa = a cheltui totul pe băutură. A nu-l mai încăpea cămașa = a fi înfumurat, fudul, plin de sine; (determinat uneori prin «de bine ce-i merge», «de bine ce-o duce») a-i merge cuiva foarte bine. A arde cămașa pe cineva = a fi în mare zor. ◊ (Peiorativ) A schimba părerile (sau convingerile etc.) cum schimbi cămășile = a schimba părerile (sau convingerile etc.) cu foarte mare ușurință. 2. Membrana, învelișul, căptușeala care îmbracă unele materii, obiecte sau piese: a) îmbrăcăminte exterioară sau interioară a unei piese de mașină. Cămașă de cilindru = căptușeala interioară a unui cilindru. Cămașă de argilă = strat argilos folosit Ia turnarea pieselor metalice; b) pieliță, pojghiță care se prinde deasupra unor lichide; c) pojghița care acoperă bobul de grîu, pleavă; d) îmbrăcăminte de hîrtie sau carton care învelește dosare, cărți, hîrtii. 3. Compus: cămașa-broaștei = algă verde de forma unei rețele, care acoperă suprafața apelor dulci (Hydrodictyon reticulatum). – Variantă: (Mold., Transilv.) cămeșă (CREANGĂ, P. 254, EMINESCU, O. I 150, NEGRUZZI, S. I 104, KOGĂLNICEANU, S. 112) s. f.

MORT, MOÁRTĂ adj., subst. I. Adj. 1. (Despre ființe) Care nu (mai) trăiește, care și-a încetat toate funcțiile vitale, care a murit. V. d e c e d a t, d e f u n c t, r ă p o s a t. Va cădea de năprasnă mortu. COD. VOR. 98/3. Muiarea. . . născuse un cocon mort. MOXA, 355/18. Iară Petrea Șutra [scris probabil după modelul slavon: mărtu] (a. 1600). IORGA, S. N. 56. Mărgînd neștine pre un drum, va afla vreun dobitoc, de va fi undeva vătămat sau și mort atuncea. . . va spune stăpînu-său. PRAV. 5. Au aflat Brîncovanul pe Bălăceanul mort în război. NECULCE, L. 105, cf. ANON. CAR. Au pețit pe . . . Amalia . . ., a tria fiică a mortului duca de Leihtenberg. AR (1829), 54¹/38. O turturică de lîngă soția moartă. CONACHI, P. 87, cf. ALEXANDRIA, 121/19. Pămîntul era acoperit de darmâturi și de trupuri moarte. RUSSO, S. 147. Cînd a venit doctorul, îl găsi mort. NEGRUZZI, S. I, 62, cf. 54. Aoleo ! . . . să mă fac că-s mort, ca să nu mă mînînce. ALECSANDRI, T. I , 458. Nu știți că mătușa-i moartă de cînd lupii albi ? CREANGĂ, P. 23. Lișițile, nefiind chioare nici moarte, au zburat. id. ib. 46. Chiar mort, oasele mele se vor bucura în mormînt de isprăvile sale. ISPIRESCU, L. 41. E mort de-un veac. COȘBUC, F. 71, cf. 76, 77. Îl aștepta mereu pe bărbatu-său, deși i se spunea mereu că e mort. CAMIL PETRESCU, O. I, 17. Să mă vezi pe mine moartă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 143, cf. 83, 152. Mai bine un cîine viu decît un leu mort. ZANNE, P. I, 378. (În imprecații) Îmi făcea semne să tac, că se-ntristează pasărea, întrista-s-ar mort ! ap. IORDAN, STIL. 321. ◊ (Ca termen de comparație) Ea căzu ca moartă de groază pe pieptul lui. EMINESCU, N. 11. Hîrca i-a trimes laptele; și cum l-a băut împăratul, pe loc a adormit, ca mort. CREANGĂ P. 97. Făclii s-aprindeți, căci un suflet Ca mort va fi atuncea pentru voi. DENSUSIANU, L. A. 107. F i g. Să fim morți păcatului și să fim vii lui Hnstos. CORESI, EV. 69. Oameni morți pentru societate și pentru omenie. CONTEMPORANUL, III, 573. Mă uitam în valurile galbene cum zburau repezi, ciorăind, valuri turburi ca sufletul meu sterp . . ., ca inima mea moartă. EMINESCU, G. P. 99. Vorbele iubirii moarte Vinovate-mi stau de față. id. O. I, 125. Trecutul mort se deștepta. SADOVEANU, O. I, 64. ◊ E x p r. A cădea (sau a rămîne) mort (pe loc sau, regional, din picioare) = a muri (subit). Va cădea de năprasnă morrtu. COD. VOR. 98/2. O palmă îi trase. . . și căzu mort. ISPIRESCU, L. 10. Rămase mort pe loc. id. ib. 31. A căzut moartă din picioare. ȘEZ. IV, 182. (A fi) mai mult mort (decît viu) sau (a fi) (pe) jumătate mort = (a fi) într-o stare de sfîrșeală totală, de epuizare maximă (din cauza fricii, a bolii etc.). Robinson. . . de frică era mai mult mort. DRĂGHICI, R. 10/11, cf. PONTBRIANT, D. Puterile îi slăbiră și sateliții tiranului ducîndu-l pe poarta curții mai mult mort decît viu, îl îmbrînciră în mulțime. NEGRUZZI, S. I, 156. [Hoțul] își căută de treabă, lăsînd pe bietul Leuștean mai mult mort decît viu. GANE, N. III, 166. Eram amîndouă mai mult moarte decît vii. V. ROM. iunie 1954, 111. A fi mort după . . . (sau fără. . .) = a) a ține foarte mult la . . ., a dori foarte mult să obțină, să aibă . . . E mort după căimăcămie. CAMIL PETRESCU, O. II, 452; b) a fi foarte îndrăgostit de . . . A umbla (sau a se ține) mort după. . . = a) a depune toate eforturile pentru a obține ceva; b) a-și manifesta dragostea față de o persoană, străduindu-se să fie mereu aproape de ea. Răducanu . . . se ținea mort după ea. CAMIL PETRESCU, O. II, 289. A umbla după (sau a căuta) potcoave de cai morți sau a umbla după (ori a căuta) cai morți, să le iei potcoavele v. p o t c o a v ă. (F a m.) A se face mort în păpușoi sau (substantivat) a face pe mortul în păpușoi = a se face că nu știe nimic în legătură cu un lucru, cu o întîmplare etc., a face pe prostul. Să vă faceți moarte-n păpușoi, să nu spuneți nici laie, nici bălaie. CREANGĂ, P. 13, cf. PAMFILE, J. II, 161, ZANNE, P. I, 265. A o lăsa moartă (în păpușoi sau, rar, în cînepă) = a renunța la ceva, a abandona ceva, a o lăsa încurcată, baltă. S-a trece ea și asta; obraz de scoarță și las-o moartă-n popușoi. CREANGĂ, A. 51. Biata fată s-a speriat și era sâ-l reclame la minister, dacă directorul liceului n-ar fi rugat-o s-o lase moartă. I. BOTEZ, B. I, 213, cf. ȘEZ. II, 75, PAMFILE, J. II, 409, com. din PIATRA NEAMȚ. A rămíne (sau a ședea) moartă = a rămíne pe loc, a nu progresa, a nu se rezolva, a rămíne baltă. N-or mai ședea lucrurile tot așa moarte, cum sînt. CREANGĂ, P. 230. Afacerea a rămas moartă, SADOVEANU, O. IX, 413. Mort-copt = cu orice preț, neapărat; vrînd-nevrînd, cu chiu cu vai. După cinci zile de chin, mort-copt am sosit la Cahul. ALECSANDRI, T. 113. La crîșmă mort-copt trebuie să steie. CREANGĂ, P. 109. N-am încotro, mort-copt trebuie să te ieu cu mine, dacă zici că știi bine locurile pe aici. id. ib. 203. Morți-copți, trebuie să mergem înainte. GANE, N. II, 116. Mort-copt, să facă ce-o ști el și să-i aducă mere de aur. ISPIRESCU, U. 59. Mort-copt trebuie să mă duc. PAMFILE, J. II, 155. Nici mort sau (rar) mort-tăiat = (în construcții negative) cu nici un chip, cu nici un preț, în nici un caz. Nu te las nici mort data asta. ap. TDRG. Noi avem poruncă de la Miloradovici, morți-tăieți să nu părăsim locul. GHICA, S. 18. Mi-e drag ca ochii mei din cap Și nu l-aș da nici mort. COȘBUC, P. I, 109. N-ați vrea să plecați de aici ? – Nici mort. SEBASTIAN, T. 123. O să-mi stai pă cap aci ? – Iaca așa. . . nici moartă nu plec ! CAMIL PETRESCU, O. III, 243. Mort de viu sau mort pe picioare = a) (despre persoane) foarte slăbit; b) (regional; despre țesături, obiecte de îmbrăcăminte etc.) putred; rărit. Stamba asta e moartă de vie. CIAUȘANU, GL., cf. MAT. DIALECT, I, 231. ◊ (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „de”, dă sens superlativ unor senzații sau unor stări sufletești) Află boii nepăscuți și morți de foame. VARLAAM, C. 249. Mai morți de frică, au început a-și frînge mînile. DRĂGHICI, R. 10/8. Vrei să mă găsești moartă de frică oare, cînd îi veni ? CREANGĂ, P. 132. Oamenii aceștia sînt morți de frică. REBREANU, R. II, 20. Iau merele, mort de sete cum sînt, și le mănînc. CAMIL PETRESCU, U. N. 280. Sînt mort de foame și trudă ! SADOVEANU, O. III, 162. Eram ostenit mort. PREDA, Î. 20. (E x p r.) Beat-mort sau mort de beat, (rar) mort-beat = foarte beat, Nalați, mort de beat, au îngenunchiat înaintea lui Apafi. ȘINCAI, HR. III, 118/26. Păzitoriul cu toți jurații sînt toți morți de beați. BĂRAC, 11/25, cf. PAMFILE, J. I, 128. Toți creștii zăceau. . . morți-beți pe jos. ȘEZ. VIII, 67. A dormi (sau a adormi) mort = a dormi (sau adormi) profund, adînc. Am adormit mort și de abia a doua zi pe la toacă m-am trezit sănătos. CREANGĂ, A. 16. Pe loc cade jos și adoarme mort. id. P. 215. Acesta dormea mort. ISPIRESCU, L. 370. ♦ Limbă moartă = limbă care a încetat de a fi învățată ca limbă maternă. Amețiți de limbe moarte. . . Confundam pe bietul dascăl cu un crai mîncat de molii. EMINESCU, O. 140. O limbă care a încetat de a mai fi mijioc de comunicare. . . devine limbă moartă, GRAUR, I. L. 24, cf. 20. Literă moartă v. l i t e r ă. Inventar mort = totalitatea uneltelor, a mașinilor, a mijloacelor de transport care aparțin unei gospodării sau unei întreprinderi. Trecea la „inventarul viu și mort”. GALAN, B. I, 59. Linie moartă = linie de cale ferată care înfundă, servind numai pentru gararea trenurilor. (E x p r.) A fi (sau a se afla, a trece pe linie moartă) = a fi înlăturat (ca necorespunzător) dintr-un post de răspundere, a considerat inutil sau inutilizabil. Unghi mort = loc pe traiectoria unei arme de foc, pe care nu îl poate ajunge.proiectilul. Punct mort = poziție a unui mecanism bielă-manivelă care corespunde momentului cînd biela și manivela au axele în prelungire sau suprapuse. Se spune că sistemul a ajuns într-un punct mort. SOARE, MAȘ. 198. (E x p r.) A ajunge Ia un (sau într-un) punct mort = a ajunge într-un impas, a fi în imposibilitate de a găsi o soluție. Timp mort = lipsă de activitate a forțelor de muncă sau a mașinilor în timpul cînd ar trebui i lucreze; întrerupere neprevăzută a muncii. Trebuie dusă lupta pentru întărirea disciplinei în muncă . . . contra timpilor morți, contra risipei timpului de lucru. LEG. EC. PL. 474. (Regional) Fier mort = fier de calitate inferioară. Cf. PAMFILE, j. II, 144, ALR SN II h 579. Colontitlu mort = cifră care cuprinde numărul unei pagini fără a fi însoțită de numele autorului sau de titlul cărții. Cf. V. MOLIN, V. T. 29, CV 1949, nr. 3, 34. Apă moartă = a) (regional, în superstiții) „apă ce este adusă din timpul cînd mortul era neîngropat”. MARIAN, Î. 277; b) (în basme; de obicei în corelație cu a p ă v i e) apă miraculoasă care are puterea de a îmbina părți corpului unui om tăiat în bucăți. Să-mi aducă . . . apă vie și apă moartă de unde se bat munții în capete, CREANGĂ, P. 272. Aduc apă vie și apă moartă de la munții ce se bat în capete. ISPIRESCU, L. 126. Mare moartă = mare în care nu trăiesc viețuitoare. Cf. PONTBRIANT, D., LM. (Regional) Mămăligă moartă = fel de mîncare preparat din mămăligă și ulei. V. t o p ș ă. Cf. VICIU, GL. 58. ♦ (Familiar, despre aparate, motoare etc.) Care nu (mai) funcționează. 2. (Despre părți ale corpului; adesea prin exagerare) Cu funcțiile vitale total sau parțial pierdute; lipsit de vigoare; țeapăn, inert. Ea strînge c-o mînă mai de tot moartă La inima sa pe maică. DACIA LIT. 148/1. Capul său palid, pe jumătate mort, tremura convulsiv. EMINESCU, P. 50. O mînă iese afară – degetele înțepenite, moarte, țin cu tărie pușca. GHEREA, ST. CR. II, 88. îți lași mîinile moarte s-atîrne peste pat. COȘBUC, S. 45. Se oprea deseori pierdută, cu brațele moarte, cu ochii aiurea, fără să vadă și fără să audă. REBREANU, I. 378. Ai să rămîi cu o mînă moartă sau cu un picior țeapăn. ARDELEANU, V. P. 187. (Glumeț) Mânușiță moartă cine mi te poartă ? Taica burete Tup de părete, se spune copiilor de către oamenii mai în vîrstă care se joacă cu mîna lor, legănînd-o într-o parte și în alta și izbind-o apoi ușor de un obiect solid. Cf. ZANNE, P. III, 289. ◊ (Regional) Os mort = excrescență osoasă de natură inflamatorie sau traumatică, care poate produce șchiopătarea și anchilozarea articulațiilor; exostoză. Cf. ENC. AGR., DER II, 324, ȘEZ. IV, 124, com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. Carne (sau piele) moartă = carne ce se formează deasupra unei răni și prin care nu trec ramificații nervoase. Cf. COSTINESCU. 3. (Despre frunze) Uscat, veșted. În frunzele moarte din marginea unei rîpi, Vitoria găsi clopoței albi. SADOVEANU, B. 222. Roate de frunze moarte năvăleau la fereastră. id. O. I, 74. De subt frunze moarte ies în umbră viorele, TOPÎRCEANU, B. 8. 4. F i g. (Despre diverse obiecte, accentuînd sensul de inanimat) Fără viață, neînsuflețit. Ești mîndru pentru că simulezi viața pe pînză moartă. I. NEGRUZZI, S. V, 431. Pămîntul e-o moară deșartă Cu larve cerșind adăpost, Mișcîndu-se-n pulberea moartă Ce-n haos mereu se deșartă, ARGHEZI, V. 29. Construite din materiale moarte,. . . [satele] trăiesc totuși asemeni unor ființe vii, adevărate organisme biologice. BOGZA, O. 238. ♦ Nemișcat, încremenit. Tot se arată mort. MARCOVICI, C. 8/16. Pustiul tace. . . aerul e mort. EMINESCU, G. P. 24. Aerul camerei era mort și trist. id. ib. 51. în arcane de pădure. . . [este] noapte moartă, cer opac. MACEDONSKI, O. I, 115. Huruitul roatelor se înecă. . . în tăcerea moartă a nepăsătoarelor cîmpii. VLAHUȚĂ, N. 81. Alunecăm încet pe apa moartă a portului. BART, S. M. 39. ◊ Natură moartă = pictură care înfățișează obiecte (flori, fructe, vaze, cărți etc.) grupate sau aranjate într-un anumit decor; natură statică. Am pictat și eu destule naturi moarte. CAMIL PETRESCU, T. II, 69. Erau două naturi moarte de o absurdă împerechere: un pepene verde tăiat, alături de o mînușe și o pereche de ochelari; trei mere lîngă o pălărie. C. PETRESCU, C. V. 90. Natura moartă nu lipsește din lunga și importanta listă a operelor [lui Theodor Aman]. CONTEMP. 1956, nr. 494, 4/3. Cîteva tablouri în rame masive: un asfinții violet, o natură moartă cu pești, struguri și o pipă. T. POPOVICI, S. 54. (F i g.) Psihologia lui nu e rece, pur-teoreticâ, studiu de „naturâ- moartă” ca a lui Bain. IBRĂILEANU, S. 225. ♦ (Deșpre orașe, străzi etc.) Lipsit de viață, de activitate; în sau pe care nu se întîmplă nimic deosebit. Acum Piatra era moartă; vremea băilor trecuse de mult. XENOPOL, ap. TDRG. ♦ (Despre foc) Lipsit de intensitate, (aproape) stins. Cf. ALRM II/I h 395. ♦ (Despre noțiuni abstracte) Lipsit de (orice) valoare, de importanță. Credința fără fapte moartă iaste. N. TEST. (1648), 177^v/24. Curăți-va știința voastră din faptele moarte ? ib. 297^r/31, cf. HELIADE, O. I, 184. ♦ (Despre culori, nuanțe etc.) Lipsit de strălucire, de viață; șters. În sat, pe ulițele viscolite, patrulau în lung și-n lat dorobanții din Șoimii, spintecînd cu luciul mort al baionetelor suflarea aspră a crivățului. MIRONESCU, S. A. 23. II. Subst. 1. S. m. și f. Persoană care a murit, defunct, decedat; trupul neînsuflețit al unei persoane, așezat în coșciug (pe catafalc) sau înmormîntat. Mîncară cumăndarile morților. PSALT. 225, cf. 52, 180. Și fu ca un mort. CORESI, EV. 81. Veți mearge la murmîntele morților voștri de veți plînge (a. 1600). CUV. D. BĂTR. 49/21. Voi învie morții. N. COSTIN, L. 61. După ce-au slăbit de tot Să lăsă ca un mort (a. 1777). GCR II, 117/10. Ce aveți în car ? – Un mort. NEGRUZZI, S. I, 31. Păgînii nu putură a nu recunoaște propria lor nulitate în alăturare cu sublimul eroism al mortului. HASDEU, I. V. 166. Cîmp . . . acoperit cu morți. ALECSANDRI, P. 4. Pe pieptul moartei luce de pietre scumpe salbă. EMINESCU, O. I, 88, cf. 94, 192. Începură . . . a vorbi despre. .. paraua din mîna mortului. CREANGĂ, P. 14. Și foarte des. . . Chemînd pe morți ce dorm în pace I-ascult. MACEDONSKI, O. I, 32. Morții nu se mai întorc din cale. VLAHUȚĂ, O. A. I, 34. La miez de noapte morții-n cor își cîntă jalnic imnul lor. COȘBUC, B. 70. El se numea acum Alexandru Comăneșteanu, cum dorise mortul. D. ZAMFIRESCU, R. 282. Ne-am întílnit într-o sară amîndoi: Eu ca un mort întîrziat prin viață, Tu ca un copil în cea dintăi dimineață. D. BOTEZ, P. O. 75. Între mușchi și pulberile morților creșteau colonii de bureți. SADOVEANU, O. IX, 79. Făcu ochi mari privind la mîna moartei care atîrna verzuie, BART, E. 253. Au ridicat o cruce pentru toate moartele. STANCU, D. 11. Cînd bei primul pahar, trebuie să verși jos puțin, ca să beie morții. ȘEZ. III, 46, cf. 45, 123. Abia au scăpat. . . din mînile morților. HODOȘ, P.P. 243. Mortul de la groapă nu se mai întoarce, se spune cînd nu mai poți îndrepta o faptă, un gest etc. sau cînd pierzi o ocazie. Ce-a făcut, a făcut; mortul de la groapă nu se mai întoarce. VORNIC, P. 172. ◊ (În imprecații) Morții tăi de codru des. RETEGANUL, TR. 35, cf. DOINE, 116. Morți tăi d'e om bogat. ALEXICI, L. P. 46. F i g. Sînt mort cu viață. CONACHI, P. 104. ◊ E x p r. Morții cu morții, viii cu viii, se spune în legătură cu atitudinea egoistă, nepăsătoare a cuiva care nu regretă moartea rudelor sau a prietenilor. A scula (sau a trezi, a deștepta) și morții (sau din morți), se spune în legătură cu zgomote sau surse de zgomote foarte stridente. A mirosi a mort = a) a fi pe moarte, a mirosi a pămînt, v. m i r o s i; b) (argotic, în legătură cu o afacere) a fi lipsit de perspectivă, a fi pe punctul de a eșua. (Regional) A da cu mort peste viu, se spune cînd se iau la întrecere cel mai slab cu cel mai tare. Cf. CIAUȘANU, V. 180. Ca la mort = (în legătură cu verbe ca „a se aduna”, „a veni”, „a fi”) în număr mare. A umbla (sau a merge) ca după mort = a merge foarte încet. ◊ Ziua morților = zi anumită în calendarul creștin (a cărei dată variază după regiuni și confesiuni), cînd se fac rugăciuni speciale în biserici pentru cei decedați. V. m o ș¹ (I 5). Cf. COSTINESCU. (Argotic) Locul mortului = locul din mașină situat în față, lîngă șofer. 2. S. m. (Popular) Cortegiu mortuar. Ieșeam la pîrlaz cînd trecea cu mortul pe la poarta noastră. CREANGĂ, A. 14. Să nu tai calea mortului. PAMFILE, B. 10. 3. S. n. (Regional) Înmormîntare. Părintele are astăzi două morturi. Com. din BRAȘOV. 4. S. m. art. (Regional) Numele unor jocuri obișnuite la priveghi, în care unul dintre participanți se preface mort (I 1). Mortul se joacă pe la priveghiuri. PAMFILE, J. I, 26, cf. ȘEZ. VIII, 123, IX, 75. – Pl.: morți, moarte și (regional, II 3) morturi. – Lat. mortuus.

RIDICA, ridic, vb. I. I. Tranz. Predomină ideea de îndepărtare de pămînt. 1. A lua de jos și a duce în sus (cu forța brațelor sau a unui mecanism); a sălta. După ce negustorul a numărat hîrtiile de bancă și le-a pus clit pe masă, Vitoria le-a ridicat cu atenție și le-a mai numărat și ea o dată. SADOVEANU, B. 100. Ea vine de la moară; Și jos în ulicioară Punîndu-și sacul, iacă, Nu-l poate ridica. COȘBUC, P. I 63. Greuceanu... unde ridică, nene, o dată pe zmeu și, trîntindu-mi-l, îl băgă în pămînt pînă în gît. ISPIRESCU, L. 223. ◊ Expr. A ridica în spate (sau în spinare) = a lua în spate spre a ține sau, mai ales, spre a duce, a transporta. (Cu pronunțare regională) Harap-Alb... cum ajunge în grădină, odată începe a smulge la sălăți într-ales și leagă o sarcină mare-mare, cît pe ce să n-o poată rîdica în spinare. CREANGĂ, P. 215. A ridica mănușa = a primi o provocare. A ridica paharul (cupa sau un toast) = a închina în cinstea cuiva. Sînt fericit a constata că nu uiți a ridica și pentru amicul d-tale cîte un toast bine simțit (toast, adică pahar). CARAGIALE, O. VII 8. Rîzînd Odin și ridicîndu-și cupa M-ar saluta. EMINESCU, O. IV 104. A ridica panaghia (cuiva) v. panaghie. ◊ Absol. Lelea mică, mititică, Dac-o pui la sac, ridică. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 435. ♦ A duce, a trage în sus, a înălța. Ca la un semn, cînd ridică baltagul, începe a suna măreț șuvoiul. SADOVEANU, O. VIII 241. [Preoți bătrîni] făcliile ridică se mișc-în line pasuri, Ducînd la groapă trupul reginei dunărene. EMINESCU, O. I 92. ◊ Refl. pas. Cînd spectacolul a luat sfîrșit, cortina... s-a lăsat și s-a ridicat de peste 20 de ori. STANCU, U.R.S.S. 75. ◊ Expr. A ridica armele (împotriva cuiva) v. armă (1). A ridica ancora v. ancoră (1). 2. (Cu privire la un obiect care acoperă ceva, care stă sau se sprijină pe ceva) A lua (de pe ceva), a îndepărta, a înlătura. Auzind Aleodor unele ca acestea și că îi zise și pre nume, odată ridică piciorul și lăsă pe tăune să se ducă în voia lui. ISPIRESCU, L. 44. Ridică capacul chichiței și un glas slăbănogit îi zise: Bine ai venit, că, de mai întîrziai, și eu mă prăpădeam. id. ib. 10. [Lupul] ridică chersinul binișor, înșfacă iedul de urechi și-l flocăiește, și-l jumulește și pe acela, de-i merg petecile! CREANGĂ, P. 24. ◊ Expr. A ridica (cuiva) o piatră de pe inimă = a scăpa (pe cineva) de o grijă apăsătoare. A ridica masa = a lua, a strînge masa. După ce au isprăvit de mîncare, mama lui Abu-Hasan a ridicat masa și le-a adus fel de fel de poame. CARAGIALE, P. 125. Lăpușneanul porunci să ridice masa și să strîngă tacîmurile. NEGRUZZI, S. I 156. (Refl. pas.) Masa cînd s-a ridicat, De la masă s-a sculat, Prin odaie s-a plimbat. TEODORESCU, P. P. 117. A-și ridica pălăria = a-și scoate pălăria din cap (pentru a saluta). Trecătorii se opreau să-și ridice pălăriile. C. PETRESCU, C. V. 296. Întinde-te (sau pune-te) masă, ridică-te masă, se spune în legătură cu cei care duc o viață de huzur. ♦ (Cu privire la mîneci, la poalele hainelor etc.) A sumete, a sufleca. ♦ Fig. A suspenda, a face să înceteze, a desființa, a anula; a îndepărta. A ridica o pedeapsă. A ridica starea de asediu. ▭ Se vede că aceste propuneri au ridicat îndoielile lui Caragheorghe și l-au hotărît a lucra în acest sens. BĂLCESCU, la GHICA, A. 247. (Cu pronunțare regională) Poftim!... mai dăunăzi, s-o rîdicat bătaia... lege nouă în țară veche. ALECSANDRI, T. I 239. Îmi rîdică toată foamea și setea și îmi didese putere multă. GORJAN, H. IV 148. ◊ Expr. A ridica ședința = a declara o ședință închisă, terminată. ♦ Fig. A lua (cuiva) ceva, a lipsi (pe cineva) de ceva; a răpi, a sustrage. Te rog liniștește-te și nu-mi ridica mîngîierea acestei surprinderi!... Să nu se afle nimica pînă mîine! MACEDONSKI, O. II 418. ◊ Expr. A ridica (cuiva) viața (sau zilele) = a omorî (pe cineva). Al cui e acel jungher? a întrebat împăratul... – Vreau să-l dau măriei-tale. Ia-l și ridică-mi cu el viața. SADOVEANU, D. P. 61. [Mihai] văzu și pedeștri venind către el; dară nu se temu de loc, socotind că-i vine pentru oarecare porunci. Ei însă, de trei ori blestemații, veneau să-i ridice viața. ISPIRESCU, M. V. 57. Cale-ntoarsă, cloanță fa, Unde-alergi curînd așa? – Merg la casa Vîlcului De pe malul Prutului, Ca să-i ridic zilele, Să mă duc cu dînsele. ALECSANDRI, P. P. 39. 3. A lua și a duce, a muta din loc; a strînge de pe jos, a culege. N-am putut nici chiar portretu-ți, umbră scumpă, să-l ridic; Am plecat cu mîna goală, fără-n urmă a privi!... MACEDONSKI, O. I 9. Chemat de slujba mea de a vedea și a trăi cu moartea în toate zilele în acea vreme, a ridica strejele ce picau, a îngropa fără deosebire soldații și civilii, rugasem pe doctorul ștabului să-mi dea vrun leac [împotriva holerii]. RUSSO, O. 49. Domnu-i asculta Și pe gînduri sta, Apoi poroncea Schelele să strice, Scări să le ridice, Iar pe cei zidari, Zece meșteri mari, Să mi-i părăsească, Ca să putrezească Colo pe grindiș, Sus pe coperiș. ALECSANDRI, P. P. 191. ◊ Expr. A ridica stîna = a pleca cu turmele și cu toate uneltele păstorești de la munte, toamna, părăsind coliba stînii. ♦ Refl. (Învechit) A pleca în altă parte, a se muta. Locuitorii ce vor fi pe moșiile boierești și ale altora nu pot avea voie a se ridica fără voia stăpînului. KOGĂLNICEANU, S. A. 177. ♦ (Cu privire la o sumă de bani) A încasa. Și-a ridicat salariul. ♦ (Cu privire la persoane) A lua cu forța, a aresta. De ce te-au arestat pe dumneata? – Păi, iaca aiasta nu știu... Și chiar v-aș ruga, domjudicător, să-mi spuneți și mie de ce m-o ridicat jăndarii. POPA, V. 220. Arhon spătare, zise Ghica, să trimiți patruzeci de arnăuți la Bucov, ca să ridice pe cel nelegiuit ispravnic, să-l pecetluiască și să-l bage în ocna părăsită. FILIMON, C. 298. 4. (Cu privire la un obiect aplecat sau culcat) A pune, a așeza drept, a readuce la poziția verticală; a îndrepta. A ridica un gard. ▭ Mîntuitorul Apolon un vînt priitor le trimise Și ridicară catargul și-ntinseră pînzele albe. MURNU, I. 17. 5. (Top.; numai în expr.) A ridica un plan = a determina, prin măsurători de distanțe și unghiuri, poziția punctelor dintr-o regiune și a le reprezenta pe o hartă. Dacă m-am așezat cu instrumentele mele pe movila de lîngă grădină, am făcut-o ca să ridic planul locului pe unde are să treacă drumul de fier. ALECSANDRI, T. I 358. II. Predomină ideea de mișcare ascendentă. 1. Refl. (Despre ființe) A se scula de jos (părăsind poziția de așezat sau de culcat). Cel care era sus, în carul încărcat cu fîn, se ridicase în picioare și-și făcuse umbră ochilor cu palma. POPA, V. 71. Și vesel Murgu-împărat Ca cel dintîi s-a ridicat Și cu paharul plin în mîni, Precum e felul din bătrîni... El a-nchinat. COȘBUC, P. I 59. Tocmai se ridica să plece, cînd Ana dădu cu ochii de el și-l strigă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 38. ◊ Expr. A se ridica în capul oaselor = a se scula și a sta așezat pe locul unde mai înainte fusese culcat. Radu se deșteptă vesel de dimineață, se ridică singur în capul oaselor. VLAHUȚĂ, O. A. 130. A se ridica în scări = a se înălța în scările șeii. (Cu pronunțare regională) În scări el s-a rădicat, Peste cîmpuri s-a uitat, Ca s-aleag-un loc curat, De arat și semănat. TEODORESCU, P. P. 145. ♦ Tranz. A susține, a ajuta; a face să se scoale. Calul meu de-abia stă! răcni, ridicîndu-și fugarul în două picioare, Mîndrilă. SADOVEANU, O. I 444. [Lăpușneanu] îndată, stăpînindu-se, se plecă și ridicînd pre Ruxanda de jos: Doamna mea! îi zise, să nu-ți mai scape din gură astfel de vorbe nebune. NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Expr. (Învechit; despre domnitori) A ridica din scaun = a lua domnia, a detrona. V. mazili. Acel circasian cerchez – Mehmet-aga, care ridicase pe Dimitrie-vodă din scaun. IORGA, L. I 333. ♦ A se pune pe picioare, a se întrema, a se înzdrăveni, a se însănătoși. Mătușă, tot chiteam că s-a ridica [copilul bolnav]. CONTEMPORANUL, V_I 293. După șase luni mă ridicai de pe boală. ALECSANDRI, O. P. 23. De mă voi și ridica din boala aceasta, sînt hotărît a mă duce la călugărie. NEGRUZZI, S. I 159. ◊ Tranz. Mîndră, mîndruleana mea, Floricică gingășea, Ochii tăi mă bagă-n boală, Sprîncenele iar mă scoală; Ochii tăi mă bagă-n frică, Sprîncenele mă ridică. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23. 2. Refl. (Despre construcții înalte, copaci etc.) A sta drept, a se afla în poziție verticală; a se înălța. La marginea orașelor, coșurile marilor uzine se ridică spre cer fumegînd. BOGZA, M. S. 162. Colo se ridic’ trufașe Și eterne ca și moartea piramidele-uriașe, Racle ce încap în ele epopeea unui scald. EMINESCU, O. I 43. Apoi tainicele-i raze dînd pieziș pre o zidire Ce pe muche se ridică, locaș trist nelocuit, Mîngîie a ei ruină cu o palidă zîmbire. ALEXANDRESCU, M. 20. 3. Tranz. (Cu privire la o parte a corpului omenesc, mai ales în expr.) A mișca, a îndrepta în sus, a duce mai sus. Ridică în sus brațul cu felinarul. DUMITRIU, N. 55. Răzășii îl priveau venind, ridicară capetele, dar nu-și scoaseră cușmele. SADOVEANU, O. VII 168. Conrad ridică fruntea și pare-ntinerit. BOLINTINEANU, O. 228. Sprîncenele dumitale, Pene de privighetoare; Cînd le sui, cînd le ridici, Rău la inimă mă strici. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 24. ◊ (Poetic) Pleacă gura la ureche-i, blînd pe nume el o cheamă, Ea ridică somnoroasă lunga genelor maramă. EMINESCU, O. I 84. ◊ Expr. A(-și) ridica ochii (sau privirea) = a îndrepta privirea (spre cineva sau spre ceva care se află mai sus); a privi; a se uita. A sa privire Hugo de jos nu și-o ridică, Spre-a se uita l-aceea pe care o iubea. MACEDONSKI, O. I 249. Ea, îmbătată de amor, Ridică ochii. Vede Luceafărul. Și-ncetișor Dorințele-i încrede. EMINESCU, O. I 179. Uneori un tremur fioros o apuca, alteori ridica frumoșii săi ochi spre cer și, suspinînd, își frîngea mîinele cu deznădăjduire. NEGRUZZI, S. I 27. A(-și) ridica capul = a) a-și reveni dintr-o situație proastă; a se redresa; b) a se arăta dîrz, plin de curaj, a deveni amenințător; a se răzvrăti. (Ștefăniță:) Vornice, nu ridica capul în sus! DELAVRANCEA, O. II 89. (Cu pronunțare regională) Privește la miazăzi, la miazănoapte, popoarele își rîdică capul... Gîndirea se ivește luminoasă pe deasupra întunericului... RUSSO, O. 23. A ridica cap v. cap¹ (I 1). A(-și) ridica nasul (sus sau mai sus decît se cuvine) = a fi încrezut, înfumurat, a se ține mare, a deveni obraznic; a umbla cu nasul pe sus, a-și lua nasul la purtare. Nu-s datori nici cu o lețcaie pentru că nu-și ridică nasul mai sus decît se cuvine... ca de-alde d-ta. ALECSANDRI, T. I 165. A ridica mîna (sau degetul) = a cere cuvîntul. A ridica mîna (sau mîinile asupra cuiva) = a ataca, a lovi (pe cineva). Îndrăznești să ridici mîna? Să dai în frate-meu? DUMITRIU, P. F. 44. A ridica mîinile (către cineva) = a cere ajutor. (Refl.) A (i) se ridica (cuiva) părul (măciucă) = a se speria foarte tare. ◊ Intranz. Bărbat oi lua Care s-a afla Dunărea să-noate Ridicînd din coate, În picioare stînd, Buzdugan purtînd. ALECSANDRI, P. P. 122. (Expr.) A ridica (mirat, surprins) din sprîncene = a face ochii mari de mirare, de surpriză, a privi mirat, surprins. Bătrînul se supuse. Ridică mirat din sprîncene la văzul celor trei juvaiere de pe fundul cutiei. C. PETRESCU, A. 337. A ridica (sau a da) din umeri = a-și arăta nedumerirea, a arăta că nu-și aduce aminte (de ceva sau de cineva), că-i este indiferent (ceva sau cineva). Tell, totdeauna serios, ridică din umeri, arătînd astfel că sînt și riscuri inevitabile și e bine să fie cu grijă. CAMIL PETRESCU, O. I 402. Tata s-a uitat lung la el, apoi a ridicat din umeri. VLAHUȚĂ, O. A. 495. 4. Refl. (Despre păsări) A porni în zbor, a-și lua zborul; a se înălța în văzduh. Cîte-un stol de potîrnichi se ridica zbîrnîind. SADOVEANU, O. I 361. Vezi tu vulturul falnic, o! scumpa mea iubită, Cum saltă, se ridică și zboară cătră nori? ALECSANDRI, P. I 136. ♦ (Despre nori, fum, praf etc.) A porni, a se îndrepta, a merge în sus; a se înălța. Ici și colo se ridică cîte-un nour alb de praf. TOPÎRCEANU, M. 31. Valurile de ceață alburie se ridicau pe maluri. DUNĂREANU, CH. 210. Din tuspatru părți a lumii se ridică-nalt pe ceruri, Ca balauri din poveste, nouri negri plini de geruri. ALECSANDRI, P. A. 111. ◊ Tranz. Cîte un vîrtej de aer se răsucea pe stradă, măturînd praful, ridicîndu-l și aruncîndu-l pe trotuare. REBREANU, R. I 43. Ș-atunci vîntul ridicat-a tot nisipul din pustiuri, Astupînd cu el orașe, ca gigantice sicriuri. EMINESCU, O. I 45. ♦ (Despre aștri; p. ext. despre lumină, zori etc.) A se înălța deasupra orizontului, a se sui pe bolta cerului; a răsări, a se ivi. Am încălecat ș-am ajuns cătră girezi cînd se ridicase luna plină de două suliți cătră amiază. SADOVEANU, O. VIII 34. Soarele se ridică strălucind deasupra apei. DUNĂREANU, CH. 83. Se ridicau zorii zilei de 21 iulie. Pe seninul străveziu al cerului se resfirau raze de opal, pierzîndu-se departe, în slava albăstrie a văzduhului. D. ZAMFIRESCU, R. 221. ♦ (Despre ceață, negură etc.) A se duce în sus, a se împrăștia; fig. a se risipi, a dispărea. Atacul, lupta... Ah! în fine!... Își aducea aminte!... I se ridică după memorie ca un văl de ceață. D. ZAMFIRESCU, R. 268. Foaie verde din costiță, Ridică-te neguriță, De pre pari, de pre nuiele, De pre ochii mîndrei mele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 134. ♦ (Despre obiecte cufundate într-un lichid) A ieși la suprafață. (Cu pronunțare regională) Pe luciul Dunărei merge și se întoarce, se afundă și se rîdică un iatagan scînteietor. RUSSO, O. 33. 5. Refl. (Despre sunete) A se auzi (mai) tare; a se înălța, a răsuna. Cîntece duioase se ridică prin pîlpîirile focului. SADOVEANU, O. I 50. Umpleau cuprinsul gării cu un zgomot aspru din care se ridicau ici-colo izbucniri de rîsete. REBREANU, R. I 16. Mii de glasuri spăimîntate Se ridică de prin codri, de pe dealuri, de prin sate. ALECSANDRI, P. A. 114. ♦ Tranz. A face să se audă cu putere, să răsune; a înălța. Sătenii ridicară glasuri de mulțămire. SADOVEANU, O. VII 132. Din lungul horelor amestecate Barzii ridic-a lor glasuri bărbate. EMINESCU, O. IV 31. ◊ (Metaforic) Din ce în ce cîntarea în valuri ea tot crește, Se pare că furtuna ridică al ei glas. EMINESCU, O. I 94. ◊ Expr. A ridica glasul (sau tonul) = a vorbi pe un ton ridicat, cu îndrăzneală sau protestînd (împotriva cuiva); a protesta. (Cu pronunțare regională) Cum îndrăzniți voi să rîdicați glasul dinaintea... lui Sobiețki? ALECSANDRI, T. II 36. (Fig.) Glasul său se va ridica cu energie în contra tiraniei. BOLINTINEANU, O. 247. 6. Tranz. (Cu privire la o înălțime) A urca, a sui. Pipăind, ne strecurarăm pe scară... După un răstimp ridicarăm și cele din urmă două trepte. SADOVEANU, O. VI 13. Flăcăii au lăsat carul în drum și au luat-o cu fereală pe lungul hatului. Cînd au ridicat dîmbulețul, care le stătea în cale, au văzut limpede trupul omului. POPA, V. 71. A doua zi, ridică malul de la sf. Gheorghe, trecu în ograda bisericii și s-ascunse în niște tufe. DUNĂREANU, CH. 237. ◊ Refl. Cine poartă arme să se împotrivească... Cei slabi, bătrînii, femeile, copiii să se ridice la munte. SADOVEANU, O. I 529. În fiecare zi ne ridicăm pe malul rîpei și privim dealul de dincolo. CAMIL PETRESCU, U. N. 301. Toți ciobanii s-aduna, Oile le-amesteca... La munte se ridica. ANT. LIT. POP. I 492. 7. Refl. (Despre oameni; p. ext. despre popoare, țări, clase sociale etc.) A protesta vehement, a sta împotrivă, a se opune, a porni la luptă; a se răzvrăti, a se răscula. A pierit ucis de buzdugan mișelesc, pentru că s-a ridicat pentru drepturile și ocinile noastre strămoșești, sculînd la război toate neamurile. SADOVEANU, O. VII 62. Socoteala [moșierilor] a ieșit pe dos, că țăranii s-au ridicat pe urmă să împartă între ei pămîntul. REBREANU, R. II 9. La 1688, Șerban al II-lea Cantacuzino, cînd umbla să se ridice împotriva Porții, reformă și mări armata. BĂLCESCU, O. I 21. ◊ Expr. A-i ridica cuiva pe cineva în cap = a face (pe cineva) să se răzvrătească împotriva (cuiva). Voiai să chemi Siguranța de față cu el și cu Dan. Să ne ridici tipografia în cap. BARANGA-MORARU, F. 35. 8. Tranz. Fig. (Cu privire la o colectivitate) A pune în mișcare, a face să pornească dintr-un loc pentru un scop oarecare; a mobiliza, a strînge, a aduna (oameni). Îl trimise să ridice calfele de măcelărie. CAMIL PETRESCU, O. II 456. Sosirea neașteptată a boilor de export ridicase în picioare toate autoritățile de uscat și de apă. BART, S. M. 83. Îi plăceau anticele, și pe unde auzea sau bănuia că se află antice, degrabă el trămitea ispravnici, zapcii și pomojnici ca să ridice satele, să sape și să scormone sălașele de vechi cetăți. ODOBESCU, S. II 411. ◊ Refl. Înfuriat, ordonă să se ridice îndată mic și mare, ostași, tîrgoveți, săteni și să bată codrii ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I 108. ◊ Expr. (Învechit) A ridica trupe (sau oaste, oștire) = a strînge, a aduna, a recruta oaste, a înrola ostași pentru a porni la luptă. Leul, de multă vreme, ridicase oștire, Să se bată cu craiul ce se numea Pardos. ALEXANDRESCU, P. 110. 9. Refl. A se isca, a se stîrni, a se naște. În timpul axionului, cînd toată lumea din biserică era numai un ochi ș-o ureche, se ridică o sărăcie de fir de tusă și astupă gîtlejul maicii Nataliei, tocmai cînd trebuia să facă o floare frumoasă. STĂNOIU, C. I. 195. Grație viscolului ce s-a ridicat, de vro trei zile mă aflu încă tot pe loc. ALECSANDRI, S. 49. ♦ A apărea, a se ivi, a se arăta. [În Dobrogea] se ridicase un bandit cu faimă: Naum Naslung. Hoțise cu pricepere și se făcuse nevăzut dintr-o dată. SADOVEANU, P. M. 116. Deodată se ridică între ei o solemnitate curioasă. D. ZAMFIRESCU, R. 247. Un om dacă dispare, un altul se ridică. MACEDONSKI, O. I 48. ◊ Tranz. fact. (Cu privire la umbre, lumini etc.) Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare, Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare!... Și ridică mii de umbre după stinsul lumînării. EMINESCU, O. I 136. 10. Tranz. Fig. (Franțuzism învechit) A scoate în evidență; a releva. Nu vom ridica ce este greșit în apreciația d-lui G. C. despre autorii franțuzi și limba franțuzească vorbită în Paris. RUSSO, O. 76. III. Predomină ideea de creștere în înălțime. 1. Refl. (Despre copii, p. ext. despre puii de animale) A se face mare, a crește. Eu abia mă ridicam; mama mă învăța buchile înainte de-a mă da la școală. SADOVEANU, P. M. 54. Începusem și eu, drăgăliță-doamne, a mă ridica băiețaș la casa părinților mei, în satul Humulești. CREANGĂ, O. A. 33. ◊ Tranz. Mi-i fată și una am! Numai eu știu cu cît greu și amar am ridicat-o, singurică, fără mamă. MIRONESCU, S. A. 91. Îl văd gospodar însurat, fruntaș în satul lui, ridicînd copii sănătoși, deștepți și harnici. VLAHUȚĂ, O. A. 510. [Femeile] mai vorbesc... cîți pui sau bobocei a putut ridica. SEVASTOS, N. 51. ♦ Fig. A se dezvolta, a se forma. În țară se pornise de cîtva timp un curent sănătos, idei generoase însuflețeau tinerimea care se ridica. VLAHUȚĂ, O. AL. II 188. 2. Refl. A se face (mai) înalt; a se înălța. Nivelul apei se ridică. ◊ Tranz. (Cu pronunțare regională) Văile și munții se uimeau auzindu-i cînticele, apele își rîdicau valurile mai sus ca să-l asculte. EMINESCU, N. 5. 3. Tranz. Fig. (Cu privire la valori sociale, morale etc.; p. ext. cu privire la oameni) A aduce, a promova la o treaptă superioară, a face să progreseze. Partidul și guvernul au hotărît ca toate valorile din trecut ale poporului nostru să fie ridicate la locul ce li se cuvine. SADOVEANU, E. 76. [Heliade] creează un vocabular de cuvinte noi, ridică pe cele căzute în desuetudine, formează aproape întreaga limbă. MACEDONSKI, O. IV 118. Trebuie ca prin cultură să ridicăm pe țăranul nostru ca el să aibă cunoștință profundă și energică de drepturile și de datoriile lui. KOGĂLNICEANU, S. A. 239. ◊ Expr. A ridica din cenușă (sau din ruine) = a reface, a reconstrui (după o distrugere totală). A ridica moralul (cuiva) = a inspira (cuiva) curaj, încredere; a întări, a îmbărbăta (pe cineva). O strîngere de mînă cordială... îmi ridică imediat moralul. CARAGIALE, M. 94. ♦ Tranz. (Cu privire la oameni) A pune pe o treaptă mai înaltă din punctul de vedere al respectului, al aprecierii, a sălta în ochii lumii; a înălța în grad, în rang. Împăratul ridică pe Țugulea la mare cinste. ISPIRESCU, L. 319. Cît de sus ridici acuma în gîndirea ta pe-o roabă, Cînd durerea ta din suflet este singura-mi podoabă. EMINESCU, O. I 154. Alecsandri publică primele sale poezii, ce avură atîta răsunet și care îl ridicară îndată la titlul necontestat de întîiul poet național al Romîniei. NEGRUZZI, S. I 339. ◊ Expr. A ridica (pe cineva) în slavă (sau în slava cerului) = a lăuda foarte tare, peste măsură (pe cineva). A ridica în scaun = (învechit și popular) a înălța pe tronul țării, a face domn. Toți boierii și împăratul deteră în genunchi cu rugăciune ca să nu părăsească împărăția, fiindcă, ziceau boierii, tatăl tău de aci înainte e bătrîn și o să te ridicăm pe tine în scaun. ISPIRESCU, L. 3. ♦ Refl. (Despre oameni) A-și face o situație mai bună, a progresa; a se situa pe o poziție mai înaltă, pe o treaptă superioară. Cu viața nouă a democrației va fi posibil ca plugarii să se ridice. SADOVEANU, E. 28. Te-ai ridicat mai presus de orice critică sau calomnie. CARAGIALE, O. III 211. Deasupra tuturora se ridică cine poate, Pe cînd alții, stînd în umbră și cu inima smerită, Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită. EMINESCU, O. I 133. ◊ Expr. A se ridica prin cineva (sau a se ridica pe umerii cuiva) = a ajunge la o situație cu ajutorul cuiva. 4. Tranz. A mări, a spori, a face să crească. A ridica producția la hectar. ◊ Expr. A ridica prețul = a scumpi (marfa). (Mat.; despre numere) A ridica la o putere = a înmulți un număr cu el însuși de atîtea ori de cîte ori arată exponentul. A ridica (un număr) la pătrat = a înmulți un număr cu el însuși. A ridica la cub = a înmulți pătratul unui număr cu numărul simplu. ♦ Refl. A atinge o anumită valoare, a ajunge la o anumită cantitate, sumă etc.; a se cifra. La cît se ridică cheltuielile? Numărul locuitorilor se ridică la un milion. 5. Tranz. (Cu privire la construcții) A zidi, a construi, a clădi, a edifica. Neamul se întindea în vreo trei mahalale, ale căror case și sobe le-au zidit ei. Au ridicat și case în mijlocul tîrgului. PAS, Z. I 28. Trei regi ce ridicară aceste piramide, Trei umbre în tăcere, s-așază la banchet. BOLINTINEANU, O. 188. Meșterii grăbea... Șanțuri mari săpa Și mereu lucra Zidul ridica. ANT. LIT. POP. I 498. ♦ Fig. A făuri, a crea, a întemeia. Pe unde n-a fost pînă acum nimic, O lume nouă Eu am să ridic. BENIUC, V. 15. Iert copiii care au călcat pe urme rele și au ridicat astă literatură țigărită și sortită, fără noimă, fără cap și rădăcină. RUSSO, O. 65. ◊ (Poetic) În regiunile de munte, primăvara ridică din pămînt mii și mii de forme ale vieții, oferindu-le soarelui într-o largă dăruire. VORNIC, O. 239. 6. Tranz. A da naștere, a da loc; a pricinui, a cauza, a provoca. [De] cele mai multe ori masa se face la logodnă, să nu ridice cheltuială așa multă. SEVASTOS, N. 58. Mihai își așeză apoi oștirea în deosebite comitate pentru iernat, împărțind-o mai ales prin cetăți; dar oarecare excesuri ce făcură ostașii... ridicară plîngeri din partea locuitorilor. BĂLCESCU, O. II 265. ◊ (Construit cu un abstract, echivalează cu verbul a cărui idee o exprimă abstractul) A ridica o învinuire (sau o acuzație) = a formula o acuzație; a învinui, a acuza. A ridica pretenții = a formula o cerere, a pretinde să i se dea ceva, a revendica (ceva). A ridica o obiecție = a obiecta. A ridica o problemă (sau o chestiune) = a aduce, a pune în discuție o problemă. – Variante: aridica (ISPIRESCU, L. 362), (învechit) ardica, (regional) rădica vb. I. corectat(ă)