VRUTĂ, vrute, s. f. 1. Voință, vrere. Veneau călări... cu busuioc la cușme spre a-și fura drăguțele; dacă nu voiau părinții, ei treceau peste vruta lor. CAMILAR, N. II 25. 2. (În locuțiuni și expresii) Loc. adv. Pe vrute = pe plac. Nu-i este pe vrute. I. CR. III 287; b) cu intenție. Mai multe fără să vrei decît pe vrute. DELAVRANCEA, la DDRF. Pe vrute, pe nevrute = vrînd-nevrînd. Logodna s-a făcut pe vrute, pe nevrute. GALACTION, O. I 70. ◊ Expr. Vrute și nevrute = palavre, verzi și uscate. Ce-mi înșiri mie, dascăle, vrute și nevrute? SADOVEANU, P. 132. Mai știu eu pe cine să cred? că oamenii vorbesc vrute și nevrute. CREANGĂ, P. 122.