61 de definiții conțin toate cuvintele căutate (cel mult 54 afișate)

VEZICULĂ, vezicule, s. f. Formație anatomică în formă de pungă membranoasă, care îndeplinește diferite funcții organice. ◊ Veziculă biliară = rezervor temporar al bilei1 situat în fosa colecistului de pe fața inferioară a ficatului; colecist. – Din fr. vésicule, lat. vesicula.

NISIP, nisipuri, s. n. 1. Rocă sedimentară neconsolidată, provenită din sfărâmarea unor minerale, roci sau organisme și care se prezintă sub forma unei acumulări de granule fine; p. ext. (mai ales la pl.) loc, teren, întindere alcătuită din asemenea rocă și, de obicei, lipsită de vegetație. ◊ Expr. Ca (sau cât) nisipul (mării) = în număr foarte mare. A clădi (sau a funda) pe nisip = a întreprinde o acțiune sortită eșecului, pieirii. 2. Depunere patologică de granule fine de oxalați, urați, silicați etc., care se formează într-un rinichi, în vezica urinară sau în vezicula biliară. [Var.: (reg.) năsip s. n.] – Din bg. nasip.

COLECISTITĂ, colecistite, s. f. Inflamație a veziculei biliare. – Din fr. cholécystite.

COLECISTOGRAFIE, colecistografii, s. f. Radiografie a veziculei biliare după introducerea în organism a unei substanțe de contrast. – Din fr. cholécystographie.

BĂȘICA FIERII s. v. colecist, fiere, veziculă biliară.

COLECIST s. v. veziculă biliară.

FIERE s. 1. v. bilă. 2. v. veziculă biliară. 3. (BOT.) fierea-pământului (Centaurium umbellatum sau Erithraea minus) = potroacă, țintaură, (reg.) cintoaie, frigor, frigurică, ghințură, ghințurea, potrocea, potrocuță, scăunel, scânteiuță, taulă, buruiană-de-friguri, cocoșei-de-grădină (pl.), crucea-pământului, floare-de-friguri, fumărică-bășicoasă, iarbă-de-curcă, iarbă-de-friguri, săfindei-de-câmp (pl.).

VEZICULĂ BILIA s. (ANAT.) colecist, fiere, (pop.) bășica fierii. (S-a operat la ~.)

COLECIST ~uri n. anat. Organ în formă de punguță care colectează secrețiile bilei; veziculă biliară. /<fr. cholécyste

COLECISTITĂ ~e f. Inflamație a colecistului (a veziculei biliare). ~ acută. ~ cronică. /<fr. cholécystite

COLECISTOGRAFIE f. Radiografie a colecistului (veziculei biliare). /<fr. cholécystographie

FIERE f. 1) Lichid galben-verzui, amar, pe care îl secretă ficatul și care contribuie la digestie; bilă. ◊ Amar ca ~ea foarte amar. 2) fig. Dispoziție rea. 3) Veziculă biliară; bilă. [G.-D. fierii; Sil. fie-re] /<lat. fele

BILIAR, Ă adj. Referitor la bilă1. ◊ Veziculă biliară = bășica fierii; colecist. [Pron. -li-ar. / cf. fr. biliaire].

VEZICULĂ s.f. (Med.) 1. Vezică mică. 2. Nume dat unor bășicuțe pline cu lichid care se ivesc pe piele și pe mucoase în diferite boli. ◊ Veziculă biliară v. biliar. [< fr. vésicule, cf. lat. vesicula].

HEMOCOLECIST s. n. acumulare de sânge în cavitatea veziculei biliare. (< fr. hémocholecyste)

CAL (lat. caballus) s. m. 1. (ZOOL.) Animal domestic erbivor de talie mare, caracterizat prin copita nedespicată, stomac unicompartimental și lipsa veziculei biliare. Originar din Europa și Asia, este răspîndit în prezent pe toate continentele; provine din trei strămoși: c. diluvial (Equus robustus), c. mongol (E. Przewalski) și c. tarpanic (E. Gmelini). Există mai multe rase de c.: pentru călărie, tracțiune și samar. Unele popoare folosesc în alimentație carnea de c. și laptele de iapă. În România, prin încrucișarea raselor selecționate cu cele locale s-au obținut rase ameliorate: c. semigreu românesc, c. ameliorat de munte, c. de sport românesc, cai locali ameliorați din zona de șes, podiș și coline. ♦ C. semigreu românesc, format în patru variante, fiecare utilizînd rasa ardenă. Are talia 151-156 cm, greutate de 550 kg, format dreptunghiular, constituție robustă, aptitudini pentru tracțiune. C. Ameliorat de munte, rezultat din încrucișarea rasei huțulă cu rase locale din Bucovina. Prezintă dezvoltare corporală mică, talia de 135 cm, greutatea de 350 kg, format dreptunghiular, constituție robustă, aptitudini pentru samar, călărie și tracțiune. 2. Aparat de gimnastică prevăzut cu două mînere pe care se sprijină mîinile sportivului, în timp ce cu picioarele execută diferite mișcări de balansare sau de rotire. Fără mînere este folosit la sărituri. 3. Piesă la jocul de șah, de forma unui cap de c. (1). 4. (ZOOL.) Cal-de-mare = căluț-d-mare. 5. (ENTOM.) Calul-dracului (sau -popii) = libelulă.

*biliár, -ă adj. (fr. biliaire, d. bile, bilă 3). Anat. Relativ la bilă, fiere: vezicule biliare.

NISÍP (< bg.) s. n. 1. (PETROGR.) Rocă sedimentară neconsolidată, formată prin dezagregarea, transportul și acumularea în condiții subaeriene (n. eoliene) sau subacvatice (n. fluviale, n. marine etc.) a fragmentelor mărunte de minerale, roci sau organisme, cu dimensiuni cuprinse între 0,2 și 2 mm. În componența lui predomină în special cuarțul, uneori și mice, granați, zircon, apatit, magnetit, aur, diamante etc. Este utilizat ca material de construcție, în industria sticlei sau pentru extragerea unor componenți utili. Prin consolidare, n. se transformă în gresie. ◊ Expr. A clădi pe nisip = a întreprinde ceva sortit pieirii, pentru că nu are o bază solidă. 2. (MED.) Depunere patologică de granule fine de oxalați, urați etc. în rinichi, în vezica urinară sau în vezicula biliară.

VEZICULĂ, vezicule, s. f. Formațiune anatomică în formă de pungă membranoasă, care îndeplinește diferite funcții organice. ◊ Veziculă biliară = rezervor temporar al bilei1 situat în fosa colecistului de pe fața inferioară a ficatului; colecist. – Din fr. vésicule, lat. vesicula.

COLECIST, colecisturi, s. n. (Anat.) Veziculă biliară. – Din fr. cholécyste.

COLECIST, colecisturi, s. n. (Anat.) Veziculă biliară. – Din fr. cholécyste.

COLECISTECTOMIE, colecistectomii, s. f. (Med.) Extirpare chirurgicală a veziculei biliare. – Din fr. cholécystectomie.

COLECISTECTOMIE, colecistectomii, s. f. (Med.) Extirpare chirurgicală a veziculei biliare. – Din fr. cholécystectomie.

ECVIDEU, ecvidee, s. n. (La pl.) Grup de mamifere imparicopitate erbivore, cu o singură copită și fără veziculă biliară; (și la sg.) animal care face parte din acest grup. – Din fr. équidés.

ECVIDEU, ecvidee, s. n. (La pl.) Grup de mamifere imparicopitate erbivore, cu o singură copită și fără veziculă biliară; (și la sg.) animal care face parte din acest grup. – Din fr. équidés.

ICTER, ictere, s. n. Boală a ficatului și a veziculei biliare, care se caracterizează prin colorația galbenă a pielii și a mucoaselor bolnavului, provocată de impregnarea acestora cu pigmenți biliari; gălbinare. – Din ngr. íkteros. Cf. lat. icterus, fr. ictère.

ICTER, ictere, s. n. Boală a ficatului și a veziculei biliare, care se caracterizează prin colorația galbenă a pielii și a mucoaselor bolnavului, provocată de impregnarea acestora cu pigmenți biliari; gălbinare. – Din ngr. íkteros. Cf. lat. icterus, fr. ictère.

PERICOLECISTITĂ, pericolecistite, s. f. (Med.) Inflamație a membranei care acoperă vezicula biliară și a țesutului care o înconjoară. – Din fr. péricholécystite.

PERICOLECISTITĂ, pericolecistite, s. f. (Med.) Inflamație a membranei care acoperă vezicula biliară și a țesutului care o înconjoară. – Din fr. péricholécystite.

FICAT, ficați, s. m. Glandă-anexă a tubului digestiv, situată în partea dreaptă a abdomenului, sub diafragmă, formată din patru lobi și din vezicula biliară, care îndeplinește diferite funcții fiziologice importante în organism. ◊ Expr. (Fam.) A-l roade (sau a-l seca etc. pe cineva) la ficați = a) a simți o durere fizică puternică; b) (despre griji, necazuri) a necăji, a frământa, a chinui (pe cineva). A-l ustura (pe cineva) la ficați = a) a simți o durere fizică puternică; b) a produce (cuiva) un sentiment puternic de mânie, de regret, de ciudă etc. A-i îngheța (cuiva) ficații = a se înspăimânta. – Lat. ficatum (izolat din sintagma jecur ficatum „ficat de gâscă îngrășată cu smochine”).

FICAT, ficați, s. m. Glandă-anexă a tubului digestiv, situată în partea dreaptă a abdomenului, sub diafragmă, formată din patru lobi și din vezicula biliară, care îndeplinește diferite funcții fiziologice importante în organism. ◊ Expr. (Fam.) A-l roade (sau a-l seca etc. pe cineva) la ficați = a) a simți o durere fizică puternică; b) (despre griji, necazuri) a necăji, a frământa, a chinui (pe cineva). A-l ustura (pe cineva) la ficați = a) a simți o durere fizică puternică; b) a produce (cuiva) un sentiment puternic de mânie, de regret, de ciudă etc. A-i îngheța (cuiva) ficații = a se înspăimânta. – Lat. ficatum (izolat din sintagma jecur ficatum „ficat de gâscă îngrășată cu smochine”).

FIERE s. f. 1. Lichid amar, de culoare galbenă-verzuie, secretat de ficat; bilă1. ◊ Expr. A vărsa fiere, se zice despre o persoană plină de necaz, de ciudă, de mânie (care se manifestă cu violență). ♦ Fig. Amărăciune, supărare, necaz. 2. (Și în sintagma bășica fierii) Vezicula biliară. ◊ Expr. A-i crăpa (sau plesni) cuiva fierea (de necaz) = a fi necăjit, mânios, invidios etc. la culme. 3. Compus: fierea-pământului = a) plantă erbacee medicinală cu flori roșietice, rar albe, cu gust amar (Erythraea centaurium); b) plantă erbacee inferioară, cu talul târâtor, având pe partea inferioară rudimente de frunză (Marchantia polymorpha); fiere-de-urs = numele a doi arbuști tropicali și mediteraneeni din care se extrage saburul: a) arbust înalt de 3-4 m, cu frunze mari și flori violacee dispuse într-un spic (Aloë ferox); b) arbust înalt de 1 m, ramificat, cu frunze dispuse în rozetă (Aloë succotrina).Lat. *fele (= fel).

FIERE s. f. 1. Lichid amar, de culoare galbenă-verzuie, secretat de ficat; bilă1. ◊ Expr. A vărsa fiere, se zice despre o persoană plină de necaz, de ciudă, de mânie (care se manifestă cu violență). ♦ Fig. Amărăciune, supărare, necaz. 2. (Și în sintagma bășica fierii) Vezicula biliară. ◊ Expr. A-i crăpa (sau plesni) cuiva fierea (de necaz) = a fi necăjit, mânios, invidios etc. la culme. 3. Compus: fierea-pământului = a) plantă erbacee medicinală cu flori roșietice, rar albe, cu gust amar (Erythraea centaurium); b) plantă erbacee inferioară, cu talul târâtor, având pe partea inferioară rudimente de frunză (Marchantia polymorpha); fiere-de-urs = numele a doi arbuști tropicali și mediteraneeni din care se extrage saburul: a) arbust înalt de 3-4 m, cu frunze mari și flori violacee dispuse într-un spic (Aloë ferox); b) arbust înalt de 1 m, ramificat, cu frunze dispuse în rozetă (Aloë succotrina).Lat. *fele (= fel).

NISIP, nisipuri, s. n. 1. Rocă sedimentară neconsolidată, provenită prin dezagregarea unor minerale, roci sau organisme și care se prezintă sub forma unei acumulări de granule fine; p. ext. (mai ales la pl.) loc, teren, întindere alcătuită din asemenea rocă și, de obicei, lipsită de vegetație. ◊ Expr. Ca (sau cât) nisipul (mării) = în număr foarte mare. A clădi (sau a funda) pe nisip = a întreprinde o acțiune sortită eșecului, pieirii. 2. Depunere patologică de granule fine de oxalați, urați, silicați etc. în rinichi, în vezica urinară sau în vezicula biliară. [Var.: (reg.) năsip s. n.] – Din bg. nasip.

BILIAR, -Ă, biliari, -e, adj. Care se referă la bilă1. Funcție biliară. Veziculă biliară. Calculi biliari. – Pronunțat: -bi-ar-.

FIERE s. f. 1. Lichid amar, de culoare galbenă-verzuie, secretat de ficat; bilă. Una din funcțiunile ficatului este fabricarea bilei (fierea). ANATOMIA 104. Cu oțet și fiere nu se face agurida miere.Expr. A vărsa fiere = a fi plin de ciudă, de venin. A avea fiere în gură v. gură.Fig. Amărăciune, necazuri. Plînsul ne-a fost fiere, destinul ne-a fost cîine. TULBURE, V. R. 26. El cupa de fiere golind, S-a dus în amurg șovăind. MACEDONSKI, O. I 197. 2. (Și în forma bășica fierii) Vezicula biliară. ◊ Expr. A-i crăpa (sau plesni) fierea de necaz = a se supăra tare; a se înfuria. – Pronunțat: fie-.

VEZICULĂ, vezicule, s. f. Pungă membranoasă care îndeplinește diferite funcțiuni organice. V. vezică. Veziculă pulmonară. Veziculă biliară.

bășica fierii s. v. COLECIST. FIERE. VEZICULĂ BILIARĂ.

COLECIST s. (ANAT.) fiere, veziculă biliară, (pop.) bășica fierii.

FIERE s. 1. (ANAT.) bilă, (pop.) venin. (Ficatul secretă ~.) 2. (ANAT.) colecist, veziculă biliară, (pop.) bășica fierii. (S-a operat la ~.) 3. (BOT.) fierea-pămîntului (Centaurium umbellatum sau minus) = potroacă, țintaură, (reg.) cintoaie, frigor, frigurică, ghințură, ghințurea, potrocea, potrocuță, scăunel, scînteiuță, taulă, buruiană-de-friguri, cocoșel-de-grădină (pl.), crucea-pămîntului, floare-de-friguri, fumărică-bășicoasă, iarbă-de-curcă, iarbă-de-friguri, săfindei-de-cîmp (pl.).

COLE- „fiere, bilă, hepatic, biliar”. ◊ gr. khole „fiere” > fr. cholé-, germ. id., engl. id., it. cole- > rom. cole-.~cist (v. -cist), s. n., vezică biliară; ~cistectazie (v. cist/o-, v. -ectazie), s. f., dilatație a vezicii biliare; ~cistectomie (v. cist/o-, v. -ectomie), s. f., extirpare chirurgicală a vezicii biliare; ~cistendeză (v. cist/o-, v. -endeză), s. f., incizie a vezicii biliare, pentru scoaterea calculilor biliari; ~cistocinetic (v. cisto-, v. -cinetic), adj., (despre substanțe) care favorizează excreția bilei conținute în veziculă; ~cistocoledocostomie (v. cisto-, v. coledoco-, v. -stomie), s. f., operație chirurgicală de realizare a unei anastomoze între vezicula biliară și canalul coledoc; ~cistoduodenostomie (v. cisto-, v. duodeno-, v. -stomie), s. f., operație chirurgicală de creare a unei anastomoze între vezicula biliară și duoden; ~cistoenterostomie (v. cisto-, v. entero-, v. -stomie), s. f., operație chirurgicală de realizare a unei anastomoze între vezicula biliară și intestin; ~cistogastrostomie (v. cisto-, v. gastro-, v. -stomie), s. f., realizare operatorie a unei anastomoze între vezicula biliară și stomac; ~cistografie (v. cisto-, v. -grafie), s. f., radiografie a vezicii biliare cu ajutorul unei substanțe de contrast; ~cistopatie (v. cisto-, v. -patie), s. f., maladie a căilor biliare; ~cistopexie (v. cisto-, v. -pexie), s. f., fixare chirurgicală a vezicii biliare de peretele abdomenului; ~cistorafie (v. cisto-, v. -rafie), s. f., operație medicală de suturare a pereților vezicii biliare; ~cistostomie (v. cisto-, v. -stomie), s. f., intervenție chirurgicală de deschidere și de fixare la piele a vezicii biliare; ~cistotomie (v. cisto-, v. -tomie), s. f., deschidere operatorie a vezicii biliare; ~doc (v. -doc1), adj., s. n., (canal) prin care se varsă bila în duoden; ~lit (v. -lit1), s. n., calcul biliar; ~litotripsie (v. lito-, v. -tripsie), s. f., operație chirurgicală de strivire a calculilor biliari, fără deschidere a vezicii biliare; ~patie (v. -patie), s. f., nume generic pentru bolile căilor biliare; ~poieză (~poeză) (v. -poieză), s. f., proces de producere a bilei; ~ragie (v. -ragie), s. f., scurgere abundentă, parțială sau totală, a bilei către exterior; ~stază (v. -stază), s. f., stază provocată de întreruperea scurgerii bilei din căile biliare în intestin; ~terapie (v. -terapie), s. f., tratament al unor afecțiuni prin administrarea unor extracte de fiere de bou; ~urie (v. -urie), s. f., colurie*.

DUODENO- „duoden, duodenal”. ◊ L. duodenum [digitorum] „de douăsprezece [degete]” > fr. duodéno-, germ. id., engl. id., it. id. > rom. duodeno-.~cistostomie (v. cisto-, v. -stomie), s. f., duodenocolecistostomie*; ~colecistostomie (v. cole-, v. cisto-, v. -stomie), s. f., creare operatorie a unei comunicații între vezicula biliară și duoden; sin. duodenocistostomie; ~coledocostomie (v. coledoco-, v. -stomie), s. f., creare operatorie a unei comunicații între duoden și canalul coledoc; ~enterostomie (v. entero-, v. -stomie), s. f., realizare chirurgicală a unei comunicații între duoden și un alt segment al intestinului subțire; ~ileostomie (v. ileo-, v. -stomie), s. f., creare operatorie a unei legături între duoden și ileon; ~jejunostomie (v. jejuno-, v. -stomie), s. f., realizare chirurgicală a unei legături între duoden și jejun; ~pancreatectomie (v. pancreat/o-, v. -ectomie), s. f., extirpare operatorie a potcoavei duodenale, împreună cu capul pancreasului; ~pexie (v. -pexie), s. f., fixare chirurgicală a duodenului; ~plastie (v. -plastie), s. f., refacere chirurgicală a duodenului; ~rafie (v. -rafie), s. f., suturare chirurgicală a unei plăgi a duodenului; ~scopie (v. -scopie), s. f., examinare medicală a duodenului; ~sfincterectomie (v. sfincter/o-, v. -ectomie), s. f., rezecție operatorie a duodenului și a sfincterului piloric; ~stomie (v. -stomie), s. f., realizare chirurgicală a unei legături între duoden și exteriorul organismului; ~tomie (v. -tomie), s. f., secționare chirurgicală a duodenului*.

HEMO- „sînge, globule roșii, hematii”. ◊ gr. haima „sînge” > fr. hémo-, engl. hemo- și haemo-, germ. hämo > rom. hemo-.~biologie (v. bio-, v. -logie1), s. f., biologie a sîngelui; ~blast (v. -blast), s. n., celulă tulpină; sin. hemocitoblast; ~cel (v. -cel1), s. n., cavitate a corpului la unele nevertebrate, originară din fragmentarea mezodermului sub formă de sinusuri sau lacune pline cu sînge în blastocel; ~cit (v. -cit), s. n., celulă sanguină; sin. hematocit; ~citoblast (v. cito-, v. -blast), s. n., hemoblast*; ~citofagie (v. cito-, v. -fagie), s. f., fenomen de citofagie, manifestat la celulele sîngelui și la organele hematopoietice; ~citometru (v. cito-, v. -metru1), s. n., aparat pentru determinarea numărului de hematii dintr-un volum de sînge; ~citopenie (v. cito-, v. -penie), s. f., diminuare a numărului de hematii din sînge; ~clazie (v. -clazie), s. f., 1. Scădere a numărului de leucocite din masa sanguină. 2. Hemoliză*; ~colecist (v. cole-, v. -cist), s. n., acumulare de sînge în vezicula biliară; ~conie (v. -conie), s. f., corpusculi foarte mici, observați în sînge la ultramicroscop și care prezintă mișcări browniene; ~crinie (v. -crinie), s. f., vărsare a hormonilor în sînge; ~crinoterapie (v. crino-2, v. -terapie), s. f., utilizare în scop terapeutic a unui amestec injectabil de sînge și de extract glandular; ~crioscopie (v. crio-1, v. -scopie), s. f., determinare a punctului de înghețare a sîngelui; ~crom (v. -crom), s. m., termen generic pentru pigmenții sanguini transportori de oxigen; ~cromogen (v. cromo-, v. -gen1), s. m., compus rezultat din combinarea heliului cu diverse substanțe azotate; ~cromometru (v. cromo-, v. -metru1), s. n., aparat pentru determinarea procentului de hemoglobină din sînge; ~cultură (v. -cultură), s. f., cultivare și identificare a unor germeni patogeni în sînge prin însămînțarea lor pe un mediu adecvat; sin. hematocultură; ~dinamometru (v. dinamo-, v. -metru1), s. n., instrument pentru măsurarea presiunii sîngelui; ~dromograf (v. dromo-, v. -graf), s. n., debitmetru bazat pe deplasarea variabilă de către curentul sanguin a unei supape, ale cărei mișcări sînt înregistrate pneumatic; ~dromometru (v. dromo-, v. -metru1), s. n., aparat de măsurat viteza de circulație a sîngelui în vene și artere; ~fag (v. -fag), adj., 1. adj., (Despre animale) Care se hrănește cu sînge. 2. adj., (Despre celule fagocitare) Care distruge globulele roșii; ~filie (v. -filie1), s. f., boală de sînge ereditară, caracterizată printr-o predispoziție patologică la hemoragii datorită insuficientei puteri de coagulare a sîngelui; ~genie (v. -genie1), s. f., afecțiune caracterizată prin hemoragii care survin spontan, ca urmare a scăderii pronunțate a numărului de trombocite; ~gramă (v. -gramă), s. f., analiză medicală prin care se stabilește compoziția sîngelui; ~histioblast (v. histio-, v. -blast), s. n., celulă cu citoplasma ușor bazofilă și cu nucleu rotunjit și semilunar, prezentă în splină și în măduva osoasă; ~id (v. -id), adj., care se aseamănă cu sîngele; ~leucogramă (v. leuco-, v. -gramă), s. f., analiză de laborator constînd în notarea hematiilor și a leucocitelor; ~limfă (v. -limfă), s. f., lichid organic din aparatul circulator al nevertebratelor, corespunzător sîngelui; ~litic (v. -litic2), adj., care distruge hematiile; ~liză (v. -liză), s. f., fenomen de distrugere patologică a globulelor roșii din sînge; sin. eritrocitoliză, hematoliză, hemoclazie (2); ~manometru (v. mano-, v. -metru1), s. n., aparat pentru măsurarea presiunii sanguine; ~metru (v. -metru1), s. n., 1. Aparat pentru dozarea hemoglobinei din sînge. 2. Aparat pentru determinarea cantității de hemoglobină din sînge; ~neurocrinie (v. neuro-, v. -crinie), s. f., vărsare a hormonilor hipofizari în sistemul nervos prin mijlocirea circulației porte hipotalamohipofizare; ~patie (v. -patie), s. f., nume generic pentru bolile sîngelui; ~poieză (~poeză) (v. -poieză), s. f., hematopoieză*; ~ptizie (v. -ptizie), s. f., eliminare de sînge pe gură, provocată de o hemoragie a căilor respiratorii; ~ptoză (v. -ptoză), s. f., hemoragie*; ~ragie (v. -ragie), s. f., scurgere abundentă de sînge, datorită ruperii peretelui unui vas sanguin; sin. hemoptoză; ~ree (v. -ree), s. f., curgere de sînge; sin. hematoree; ~rinie (v. -rinie), s. f., hemoragie nazală produsă de ruperea unui vas de sînge; ~spermie (v. -spermie), s. f., hematospermie*; ~static (v. -static), adj., s. n., (medicament) care oprește o hemoragie; sin. hematostatic; ~stază (v. -stază), s. f., oprire a unei hemoragii prin mijloace proprii organismului sau prin procedee medicale; ~tahometru (v. taho-, v. -metru1), s. n., aparat pentru determinarea vitezei de circulație a sîngelui; ~terapie (v. -terapie), s. f., tratament al unei boli prin transfuzii de sînge; sin. hematoterapie; ~tipologie (v. tipo-, v. -logie1), s. f., determinare tipologică a unei populații cu ajutorul grupelor sanguine; ~toxie (v. -toxie), s. f., otrăvire a sîngelui; ~trop (v. -trop), adj., (despre un virus) care se fixează electiv pe celulele sanguine.

HIDRO-1 „apă, lichid, fluid, ser, serozitate, apos, acvatic”. ◊ gr. hydor, hydatos „apă” > fr. hydro-, germ. id., engl. id. > rom. hidro-.~arheologie (v. arheo-, v. -logie1), s. f., disciplină care studiază felul de viață și cultura popoarelor vechi pe baza descoperirilor făcute prin săpături sub apă; ~bie (v. -bie), s. f., însușire a organismelor de a trăi și evolua într-un mediu acvatic; ~biolog (v. bio-, v. -log), s. m. și f., specialist în hidrobiologie; ~biologie (v. bio-, v. -logie1), s. f., disciplină care studiază procesele biologice animale și vegetale din mediul acvatic; ~bionte (v. -biont), s. n. pl., organisme care cresc și se dezvoltă în mediu acvatic; ~blast (v. -blast), s. n., lăstar acvatic; ~carpie (v. -carpie), s. f., proces de maturizare a fructelor sub apă; ~carpotrop (v. carpo-1, v. -trop), adj., care prezintă mișcări de curbare pentru maturizarea fructelor sub apă; sin. hidrocarpotropic; ~carpotropic (v. carpo-1, v. -tropic), adj., hidrocarpotrop*; ~caul (v. -caul), s. n., ax subțire chitinos, prezent la graptoliții axonofori, care unește rabdozomii într-o colonie complexă; ~cefal (v. -cefal), adj., s. m. și f., (persoană) care suferă de hidrocefalie; ~cefalie (v. -cefalie), s. f., boală manifestată printr-o acumulare excesivă de lichid cefalorahidian în membranele creierului; ~cel (v. -cel2), s. n., acumulare seroasă în tunica vaginală a testiculului; ~cenoză (v. -cenoză2), s. f., evacuare apoasă a fecalelor; ~centru (v. -centru), s. n., regiune geografică bogată în ape și în energie hidraulică; ~chineziterapie (hidrokineziterapie) (v. chinezi/o-, v. -terapie), s. f., tratament medical cu ajutorul mișcărilor și exercițiilor în apă; ~cit (v. -cit), s. n., celulă vegetală de acumulare și de conducere a apei; ~cleistogamie (v. cleisto-, v. -gamie), s. f., cleistogamie datorită dezvoltării florilor în mediul subacvatic; ~clinie (v. -clinie), s. f., fenomen de curbare a tulpinii sau a frunzelor sub influența apei; ~colecist (v. cole-, v. -cist), s. n., dilatare a veziculei biliare prin acumulări de lichid seros; ~coleretic (v. col/o-3, v. -eretic), adj., s. n., (medicament) care stimulează secreția biliară, mai ales pe seama apei; ~core (v. -cor), adj., s. f. pl., (plante) ale căror fructe sau semințe sînt adaptate la diseminare prin intermediul curenților de apă; ~corie (v. -corie2), s. f., mod de răspîndire a plantelor hidrocore; ~corm (v. -corm), s. n., tulpină subacvatică sau plutitoare; ~cratic (v. -cratic), adj., relativ la mișcările suprafeței mărilor și oceanelor, provocate de schimbările volumului de apă; ~criptofite (v. cripto-, v. -fit), s. f. pl., plante cu organele vegetative scufundate complet în apă; ~cultură (v. -cultură), s. f., procedeu de cultivare a plantelor în apă sau în soluții nutritive, renunțîndu-se la pămînt; ~dinamic (v. -dinamic), adj., referitor la legile mișcării lichidelor; ~encefalocel (v. encefalo-, v. -cel2), s. n., hidrocefalie asociată cu hipersecreție ventriculară; ~enterocel (v. entero-, v. -cel2), s. n., enterocel complicat cu hidrocel; ~enteromfal (v. enter/o-, v. -omfal), s. n., hernie ombilicală complicată cu o aglomerare de serozități în sacul herniar; ~estezie (v. -estezie), s. f., sensibilitate a plantelor față de apă; ~fan (v. -fan), s. n., substanță minerală ușoară și poroasă, constituind o varietate de opal; ~filă (v. -fil2), s. f., frunză a hidrofitelor; ~file (v. -fil1), adj., s. f. pl., 1. adj., Care are afinități pentru apă, care se îmbibă ușor cu apă. 2. s. f. pl., Plante la care polenizarea se face prin intermediul apei; ~filie (v. -filie1), s. f., 1. Proprietate a unei substanțe de a fi hidrofilă. 2. Capacitate a țesuturilor organice de a absorbi apa. 3. Caracteristică a plantelor hidrofile; ~fită (v. -fit), adj., s. f., (plantă) adaptată la viața acvatică; ~fitologie (v. fito-, v. -logie1), s. f., studiul plantelor de apă; ~fob (v. -fob), adj., s. m. și f., 1. adj., (Despre substanțe) Care nu intră niciodată în combinație cu apa. 2. adj., (Despre plante) Care nu se poate dezvolta într-un mediu cu un grad ridicat de umezeală. 3. adj., s. m. și f., (Persoană) care suferă de hidrofobie; ~fobie (v. -fobie), s. f., 1. Teamă patologică de apă. 2. Proprietate a unei substanțe de a fi hidrofobă; ~fon (v. -fon), s. n., aparat pentru semnalizarea sub apă cu ajutorul sunetelor, format din microfoane acționate electromagnetic; ~for (v. -for), adj., s. n., 1. adj., (Despre țesuturi) Care înmagazinează sau care conduce apa. 2. s. n., Instalație mecanică pentru împingerea apei din conducte la o anumită înălțime; ~fug (v. -fug), adj., (despre un material) care nu permite pătrunderea umidității sau a apei; ~game (v. -gam), adj., s. f. pl., (plante) la care florile se polenizează în apă sau la suprafața acesteia; ~gamie (v. -gamie), s. f., fertilizare a plantelor sub apă sau deasupra acesteia; ~gen (v. -gen1), s. n., element chimic gazos, incolor, inodor, insipid și inflamabil, obținut prin electroliza apei; ~geneză (v. -geneză), s. f., proces de îmbibare cu apă a rocii-mamă; ~genoliză (v. geno-1, v. -liză), s. f., reacție simultană de hidrogenare și de rupere a unei catene de atomi de carbon; ~geolog (v. geo-, v. -log), s. m. și f., specialist în hidrogeologie; ~geologie (v. geo-, v. -logie1), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul distribuției și genezei apelor subterane; ~grad (v. -grad), s. n., unitate de măsură a nivelului apelor curgătoare, egală cu a zecea parte din amplitudinea maximă; ~graf (v. -graf), s. m. și n., 1. s. m., Specialist în hidrografie. 2. s. n., Grafic care indică variația nivelului sau debitului unui curs de apă,[1] egală cu a zecea parte din amplitudinea maximă; ~grafie (v. -grafie), s. f., 1. Disciplină care se ocupă cu studiul apelor de suprafață dintr-o regiune. 2. Știință care se ocupă cu elaborarea hărților marine; ~gramă (v. -gramă), s. f., grafic care indică variația nivelului sau debitului unui curs de apă într-o anumită unitate de timp; ~hemartroză (v. hem/o-, v. -artroză), s. f., revărsare de lichid serohematic în cavitatea articulară; ~hematoree (v. hemato-, v. -ree), s. f., pierdere seroasă sau serohematică; ~hernie (v. -hernie), s. f., infiltrare a țesutului conjunctiv cu lichide și reducere a depozitului adipos subcutanat; ~izobată (v. izo-, v. -bat1), s. f., curbă care unește punctele de pe suprafața unui teren în dreptul cărora adîncimea nivelului hidrostatic este constantă între două adîncimi convenționale; ~izodinamă (v. izo-, v. -dinam), s. f., curbă reprezentînd grafic suprafața de depresiune creată într-un strat acvifer sub acțiunea și în timpul drenării acestuia; ~izohipsă (v. izo-, v. -hipsă), s. f., linie care unește punctele de pe un teritoriu avînd aceeași înălțime a nivelului apei freatice; ~izopieză (v. izo-, v. -pieză), s. f., linie care unește punctele cu același nivel hidrostatic la stratele acvifere cu nivel ascendent; ~izotermă (v. izo-, v. -term), s. f., linie care unește punctele cu aceeași temperatură a apei din rocile acvifere respective; ~lacolit (v. laco-, v. -lit1), s. n., formă pozitivă de relief cu aspect circular din zonele subpolare, avînd în substrat o lentilă de gheață acoperită cu un material mineral; ~lit (v. -lit1), s. n., hidrură de calciu; ~liză (v. -liză), s. f., 1. Proces de descompunere a unor compuși prin acțiunea apei. 2. Reacție chimică între un compus organic și apă, care se produce în prezența unui catalizator; ~log (v. -log), s. m. și f., specialist în hidrologie; ~logie (v. -logie1), s. f., disciplină care studiază proprietățile fizice, chimice și mecanice ale apelor de la suprafața scoarței terestre; ~manie (v. -manie), s. f., tendință patologică de a se arunca în apă; ~megaterm (v. mega-, v. -term), adj., (despre plante) care reclamă multă apă și căldură; ~meningocel (v. meningo-, v. -cel2), s. n., hernie în afara cutiei craniene a membranelor creierului, împinse de lichidul cefalorahidian; ~metalurgie (v. metal/o-, v. -urgie), s. f., disciplină care se ocupă cu extragerea metalelor din minereuri cu ajutorul soluțiilor apoase; ~meteorologie (v. meteoro-, v. -logie1), s. f., disciplină care studiază circulația apei în atmosferă; ~metrie1 (v. -metrie1), s. f., disciplină care studiază metodele tehnice pentru determinarea debitului unui curs de apă sau al unei conducte; ~metrie2 (v. -metrie2), s. f., acumulare de lichid seros în cavitatea uterină; ~metru1 (v. -metru1), s. n., 1. Aparat pentru măsurarea densității și a vitezei de curgere a lichidelor. 2. Manometru metalic cu care se măsoară nivelul unui curs de apă; ~metru2 (v. -metru2), s. n., colecție de serozități în uter; ~microencefalie (v. micro-, v. -encefalie), s. f., asociere de microcefalie cu hidrocefalie internă; ~mielie (v. -mielie), s. f., afecțiune caracterizată prin dilatarea segmentară a canalului ependimar; ~mielocel (v. mielo-, v. -cel2), s. n., mielocistocel*; ~morf (v. -mort), adj., (despre teren) ale cărui caractere se datoresc prezenței temporare sau permanente a apei; ~morfic (v. -morfic), adj., (despre organe vegetale) adaptat la viața subacvatică; ~morfie (v. -morfie), s. f., hidromorfoză*; ~morfologie (v. morfo-, v. -logie1), s. f., ramură a hidrologiei care studiază formele și geneza albiilor apelor curgătoare sau stătătoare; ~morfometrie (v. morfo-, v. -metrie1), s. f., ramură a hidrografiei care se ocupă cu determinarea mărimilor care caracterizează dimensiunile și forma albiilor apelor; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., totalitatea modificărilor structurale ale organelor plantelor acvatice; sin. hidatomorfie, hidromorfe; ~nastie (v. -nastie), s. f., mișcare de curbare, de închidere sau de deschidere a florilor, frunzelor etc., ca răspuns la variația umidității aerului sau a solului; ~pat (v. -pat), adj., care tratează bolile prin hidroterapie; ~patie (v. -patie), s. f., hidroterapie*; ~pexie (v. -pexie), s. f., 1. Fixare a apei în țesuturile organismului. 2. Însușire pe care o prezintă unele corpuri sau substanțe de a fixa apa; ~planctofite (v. plancto-, v. -fit), s. f., totalitatea vegetalelor planctonice din ape; ~plasmă (v. -plasmă), s. f., constituent lichid al protoplasmei; ~plast (v. -plast), s. n., formațiune în formă de vacuolă în care se produc granule de aleuronă; ~ragie (v. -ragie), s. f., trecere a apei din plasma sanguină în spațiile interstițiale ale organismului; ~rahiocenteză (v. rahio-, v. -centeză), s. f., puncție chirurgicală și eliminare a unei cantități de lichid în caz de hidropizie a canalului rahidian; ~ree1 (v. -ree), s. f., scurgere cronică a unui lichid apos dintr-o mucoasă inflamată; ~sarcocel (v. sarco-, v. -cel2), s. n., sarcocel complicat cu hidrocel vaginal; ~sferă (v. -sferă), s. f., înveliș de apă al globului terestru; ~spor (v. -spor), s. m., spor diseminat prin intermediul apei; ~static (v. -static), adj., referitor la echilibrul fluidelor; ~taxie (v. -taxie), s. f., mișcare a plasmodiului unor mixomicete sub influența uscăciunii în direcția substratului mai umed sau invers; ~tecă (v. -tecă), s. f., fiecare dintre căsuțele chitinoase în care sînt adăpostiți polipii hidrozoarelor; ~tehnic (v. -tehnic), adj., referitor la studiul folosirii energiei hidraulice; ~terapie (v. -terapie), s. f., folosirea terapeutică a apei la diverse temperaturi, sub formă de băi, aburi, dușuri etc.; sin. hidropatie; ~termoterapie (v. termo-, v. -terapie), s. f., utilizare terapeutică a apelor termale; ~tipie (v. -tipie), s. f., procedeu de realizare a fotografiilor în culori, cu ajutorul unor coloranți solubili în apă; ~tomie (v. -tomie), s. f., procedeu de disecție, constînd în injectarea arterelor cu apă sub presiune; ~trofie (v. -trofie), s. f., dezvoltare inegală a unor părți de organe vegetale datorită diferenței de umiditate; ~trop (v. -trop), adj., referitor la procedeul de fierbere a materiilor prime vegetale, în vederea obținerii de produse fibroase; ~tropic (v. -tropic), s. f., fenomen prin care se mărește solubilitatea în apă a combinațiilor greu solubile, organice sau anorganice; ~zoare (v. -zoar), s. n. pl., clasă de celenterate dulcicole și marine, coloniale sau solitare, cuprinzînd hidrele și meduzele; ~zom (~som) (v. -zom), s. m., totalitate a hidrotecilor care constituie o colonie fixată de hidrozoare.

  1. Restul explicației – (după virgulă) – pare să nu-și aibă locul aici. Probabil este copiată din greșeală din definiția pentru hidrograd. gall

PIO- „puroi, supurație”. ◊ gr. pyon „coptură, puroi” > fr. pyo-, germ. id., engl. id., it. pio- > rom. pio-.~cel (v. -cel2), s. n., colecție purulentă în jurul testiculului; ~cit (v. -cit), s. n., celulă de puroi, rezultată din degenerarea vacuolară a unui granulocit; ~colecist (v. cole-, v. -cist), s. n., veziculă biliară inflamată care conține puroi; ~colpocel (v. colpo-, v. -cel2), s. n., inflamație supurativă a peretelui posterior al vaginului; ~dermie (v. -dermie), s. f., supurație difuză a pielii; ~emie (v. -emie), s. f., piemie*; ~fagie (v. -fagie), s. f., deglutiție a secreției purulente provenind din cavitatea bucală sau din căile respiratorii; ~gen (v. -gen1), adj., (despre bacterii) care produce puroi; ~geneză (v. -geneză), s. f., piogenie*; ~genie (v. -genie1), s. f., proces de producere a puroiului; sin. piogeneză, piopoieză; ~id (v. -id), adj., asemănător cu puroiul; ~metrie (v. -metrie2), s. f., colecție purulentă în uter; sin. piometru; ~metru (v. -metru2), s. n., piometrie*; ~poieză (v. -poieză), s. f., piogenie*; ~ree (v. -ree), s. f., scurgere de puroi dintr-un focar infecțios; ~scleroză (v. -scleroză), s. f., inflamație purulentă asociată cu o hiperplazie a țesutului conjunctiv; ~septicemie (v. septic/o-, v. -emie), s. f., septicemie însoțită de leziuni infecțioase purulente; ~spermie (v. -spermie), s. f., prezență a puroiului în lichidul spermatic; ~terapie (v. -terapie), s. f., utilizare terapeutică a injecțiilor subcutanate cu puroi sterilizat.

biliar, ~ă [At: LTR / P: ~li-ar / Pl: ~i, ~e / E: fr biliaire] 1 Care se referă la bilă3. 2 Care aparține bilei3 Si: (7) bilios (înv; imp). 3 (Îs) Veziculă Organ în care se acumulează bila3 între digestii. 4 (Îs) Calcul - Piatră la vezicula biliară. 5 (Îs) Funcție ~ă Ansamblu de procese prin care se produce bila3 (2). 6 (Îs) Acizi -i Acizi organici aflați în bilă3 (2) care formează, cu multe substanțe insolubile în apă, combinații moleculare solubile în apă, care sunt resorbite de organism prin mucoasa intestinală.

VEZICULĂ BILIA s. (ANAT.) colecist, fiere, (pop.) bășica fierii. (S-a operat la ~.)

colecist sn [At: MDENC / Pl: ~uri / E: fr cholécyste] (Atm) Veziculă biliară.

colecistectomie [At: DEX2 / Pl: ~ii / E: cholécystectomie] (Med) Extirpare chirurgicală a veziculei biliare.

colecisti sf [At: MDENC / Pl: ~te / E: fr cholécystite] Inflamație a veziculei biliare.

colecistografie sf [At: MDENC / Pl: ~ii / E: fr cholécystographie] 1-2 (Clișeu cu) radiografie a veziculei biliare după introducerea în organism a unei substanțe de contrast.

fiere sf [At: CUV. D. BĂTR. II, 46 / V: fe~ / E: ml fele (= fel)] 1 Lichid amar, de culoare galbenă-verzuie, secretat de ficat. 2 (Îe) A vărsa ~ Se spune despre o persoană plină de necaz, de mânie (care se manifestă cu violență). 3 (D. inima sau sufletul cuiva; îla) De ~ Plin de răutate. 4 (Fig) Amărăciune. 5 (Fig) Supărare. 6 (Fig) Necaz. 7 (Pop; șîs bășica ~rii) Vezicula biliară Si: bilă3 (1). 8 (Îe) A-i crăpa (sau plesni) cuiva ~a (de necaz) A fi mânios, invidios etc. la culme. 9 (Îc) ~a-pământuiui Plantă erbacee medicinală cu flori roșiatice, rar albe, cu gust amar (Erythraea centaurium). 10 (Îae) Plantă erbacee inferioară, cu talul târâtor, având pe partea inferioară rudimente de frunze (Marchantia polymorpha). 11 (Bot; îae) Dioc (Centaurea phrygia). 12 (Bot; îae) Lumânărică (Gentiana asclepiadea). 13 (Bot; îae) Ghințură (Gentiana lutea). 14 (Bot; îae) Fumăriță (Fumaria officinalis). 15 (Bot; îc) ~-de-urs Arbust mediteranean sau tropical, înalt de 3-4 m, cu frunze mari și flori violacee dispuse într-un spic, din care se extrage saburul (Aloe ferox). 16 (Îae) Arbust mediteranean sau tropical, înalt de 1 m, ramificat, cu frunze dispuse în rozetă, din care se extrage saburul (Aloe succotrina). 17 (Bot; reg) Crin-de- pădure (Lilium martagon).

nisip sm [At: COD. VOR. 94/20 / V: (înv) năs~, (îrg) năsăp, (reg) nas~, năsâp, năsip, nes~ / Pl: ~uri / E: bg насип „prundiș sau nisip îngrămădit”] 1 Rocă sedimentară neconsolidată, mobilă, provenită din sfărâmarea rocilor preexistente și constituită din granule minerale de cuarț, feldspați, limonit, calcit etc. Si: (îrg) arină, (reg) homoc. 2 (Pex; mpl) Loc, întindere alcătuită din nisip (1) și de obicei lipsită de vegetație. 3 (Îlav) (Ca stelele cerului și) ca sau (cât) ~ul mării În număr foarte mare. 4 (Îal) Foarte mare. 5 (Îal) Foarte mult. 6 (Îe) A clădi (sau a face, a funda ceva) pe ~ A întreprinde o acțiune fără a avea o bază care să o susțină, fără sorți de izbândă. 7 (Îe) A pune (sau a arunca etc. cuiva) ~ în ochi A face pe cineva să vadă lucrurile altfel de cum sunt. 8 (Îae) A înșela pe cineva. 9 (Reg) Țarină. 10 (Reg) Mâl. 11 (Reg) Nămol. 12 Depunere patologică de granule fine compuse din oxalați, urați, silicați etc., formată într-un rinichi, în vezica urinară sau în vezicula biliară Si: litiază, piatră.

pericolecisti sf [At: DEX2 / Pl: ~te / E: fr péricholécystite] (Med) Inflamație a membranei care acoperă vezicula biliară și a țesutului care o înconjoară.

veziculă s.f. 1 (anat.; de obicei urmat de determ. care indică felul) Formație anatomică, sferoidă, membranoasă, care are diverse funcții organice. ◊ Veziculă biliară = rezervor temporar al bilei, avînd ca rol principal colectarea și concentrarea bilei, urmate de evacuarea ei intermitentă în duoden și care este situat în fosa colecistului de pe fața inferioară a ficatului; colecist Vezicule seminale = organ glandular pereche, cu aspect de diverticul, anexat canalului deferent, secretînd un lichid mucos care intră în compoziția spermei. 2 (med.) Nume dat unor bășicuțe pline cu lichid care apar pe piele și pe mucoase în diferite boli. • pl. -e. /<fr. vésicule, lat. vesicŭla, -ae.

biliar, -ă adj. (fiziol.) Care se referă la bilă, care formează bilă. ◊ = Calcul biliar = piatră care se formează la vezicula biliară. Funcție biliară = ansamblu de procese prin care se produce bila. Acizi biliari = acizi organici aflați în bilă care formează, cu o serie de substanțe insolubile în apă, combinații moleculare solubile în apă, resorbite de organism prin mucoasa intestinală. Radiomanometrie biliară v. radiomanometrie. Veziculă biliară v. veziculă. • sil. -li-ar. pl. -i, -e. /<fr. biliaire.

FĂGĂRĂȘANU, 1. Ion F. (1900-1987, n. București), chirurg român. Acad. (1963), prof. univ. la București. Contribuții teoretice și practice în domeniul anatomiei și chirurgie vasculare (patogenia varicocelului ligamentelor largi), abdominale (stomac, veziculă și căi biliare). Op. pr.: „Colecistografia văzută de radiolog, medic, chirurg”, „Radioizotopii în chirurgie”. 2. Dan F. (n. 1936, București), medic român. Nepotul lui F. (1). Contribuții în chirurgia vasculară și toracică. A realizat în România (1964) prima operație de implantare a unui stimulator cardiac.

BILIAR, -Ă adj. referitor la bilă1. ♦ veziculă ~ă = bășica fierii; colecist. (< fr. biliaire)

BILIAR ~ă (~i, ~e) Care ține de bilă; propriu bilei. Veziculă ~ă. [Sil. -li-ar] /<fr. biliaire

VEZICULĂ ~e f. anat. Sac membranos având diferite funcții în organism. ~ pulmonară. ~ biliară. /<fr. vésicule

veziculă sf [At: KRETZULESCU, A. 10/2 / Pl: ~le / E: lat vesicula, fr vésicule] 1 Formație anatomică membranoasă, de formă sferică sau ovoidală, care îndeplinește diferite funcții organice. 2 (Atm; îs) ~ biliară Rezervor temporar al bilei3 situat în fosa colecistului de pe fața inferioară a ficatului Si: colecist. 3 (Bot) Organ cavitar cu funcție de depozitare. 4 (Med; mpl) Umflătură mică a pielii sau a unei mucoase, conținând materie lichidă (seroasă), care apare, de obicei, în anumite boli. 5 (Rar; îs) ~ aeriană Vezică (2) înotătoare.