DEZECHILIBRU s.n. 1. Lipsă de echilibru. 2. (Fig.) Tulburare mintală; pierdere a judecății. [Pl. -re. / < fr. déséquilibre].

DEZECHILIBRU s. n. 1. lipsă de echilibru. 2. (fig.) tulburare mintală; pierdere a judecății. (< fr. déséquilibre)

LATEROPULSIUNE s. f. tulburare de echilibru printr-o senzație de tracțiune laterală a corpului. (< fr. latéropulsion)

dializor s. m. (med.) Aparat pentru efectuarea dializei ◊ „Așadar [...] v-am ruga să explicați la început ce este hemodializa. O metodă de tratament a insuficienței renale acute și cronice, dar hemodializa poate fi aplicată și în intoxicații acute exogene cu substanțe dializabile, intoxicații endogene, în tulburări ale echilibrului hidro-electrolitic și acido-bazic în insuficiența cardiacă ireversibilă. Cum se realizează? Cu ajutorul rinichiului artificial sau dializorului, cum îi spunem noi. În principal, acesta este format din două compartimente – unul în care intră sângele bolnavului și un altul cu soluția de dializă, separate printr-o membrană din cuprofan sau poliacrilonitril. Metoda presupune o circulație a sângelui extracorporală. Acesta iese din arteră cu un debit de 200 ml pe minut, intră în dializor, vine în contact cu soluția de dializă prin intermediul membranei, dializantul intră și el în dializor cu un debit de 500 ml pe minut. Pe baza a două principii fizico-chimice – difuziunea și ultrafiltrarea – substanțele toxice din sânge trec în soluția de dializă, iar electroliții se echilibrează între cele două medii.” R.l. 9 XI 84 p. 5 (din fr. dialyseur; DEX, DN3)

SOMN² (lat. somnus) s. n. 1. Stare funcțională normală a organismelor animale și umane care survine periodic în alternanță cu starea de veghe și care se caracterizează prin repaus motor, lipsă de receptivitate pentru stimulii obișnuiți ai mediului (la om întreruperea activității psihice conștiente), prin particularități ale activităților vegetative și ale undelor electrice cerebrale. Înregistrarea activităților cerebrale în timpul s. a pus în evidență alternanța (de 5 până la 8 ori pe noapte) a unor perioade de somn profund, care apar în electroencefalogramă sub formă de unde lente (de frecvență joasă și cu mare amplitudine) și perioade cu unde rapide (de frecvență înaltă șicu amplitudine mică), asociate cu creșterea frecvenței pulsului, agitație, vise, mișcări rapide ale globilor oculari, care caracterizează somnul paradoxal. Echilibrul dintre s. și veghe, ca și între s. profund și cel paradoxal este indispensabil stării de sănătate. Unele boli se manifestă și prin tulburarea acestui echilibru în sensul insomniei sau hipersomniei. ♦ Inerție, toropeală, amorțire. ◊ Somn ușor, formulă prin care dorim cuiva să aibă un somn liniștit. 2. Somnul de veci (cel lung sau veșnic) = moartea.

ASTAZO- „dezechilibru, instabilitate”. ◊ gr. astasos „instabil, nestatornic” > fr. astaso-, it. id., engl. id. > rom. astazo-. □ ~bazofobie (v. bazo-, v. -fobie), s. f., incapacitate de a sta în picioare și de a merge, determinată de o teamă nemotivată, întîlnită la bolnavii cu tulburări de echilibru.

abazie sfs [At: BREBAN, D. G. 6. / E: fr abasie] Tulburare a sistemului nervos, caracterizată prin mers dezordonat, uneori cu tulburări de echilibru.

vertij sn [At: ROM. LIT. 246²/9 / V: (rar) ~igiu / Pl: ~e / E: fr vertige] (Pat) Tulburare de echilibru caracterizată prin senzația de deplasare în spațiu a obiectelor înconjurătoare sau a subiectului Si: amețeală (1).

AMEȚEALĂ, amețeli, s. f. Stare în care omul își pierde echilibrul din cauza unor tulburări circulatorii, vestibulare etc. – Ameți + suf. -eală.

zdruncinătură sf [At: BIBLIA (1688), 81 1/55 / V: (înv) struncen~, str~ / S: sd~ / Pl: ~ri / E: zdruncina + -ătură] 1 Zguduitură (1). 2 (Înv; fig) Tulburare a odihnei, a echilibrului. 3 (Îvr) Cicatrice. 4 (Îvr) Rană¹. 5 (Reg) Boală la om sau la animale nedefinită mai îndeaproape.

zdruncinătură s.f. 1 Scuturătură, zguduire, hurducătură; zdruncin. Zdruncinătură a trenului îi aruncă în brațe pălăria (TEOD.). 2 Fig. Dezechilibru, tulburare a ordinii, a echilibrului. • pl. -i. /zdruncina + -ătură.

PSIHANALÍZĂ (< fr.; {s} psih- + gr. analysis „analiză”) s. f. (În general) Orice tehnică de cercetare psihologică și de psihoterapie prin exploatarea inconștientului; (în sens restrâns) doctrina psihologică și metoda terapeutică a lui Freud. În p. natura umană este interpretată în termeni de conflict, mintea fiind înțeleasă ca o expresie a forțelor în conflict: unele conștiente și majoritatea inconștiente. Psihanaliștii practicanți pun accentul pe importanța forțelor inconștiente în modul în care lucrează mintea. Freud, fondatorul p. ca metodă terapeutică determinată și știință a inconștientului psihic, atribuia majorității tulburărilor psihice o origine instinctuală sau erotică. „Libido”-ul sau instinctul vieții ne provoacă dorințe pe care „supra-eul” sau conștiința socială ne face să le refulăm în inconștient; când aceste dorințe ajung la același nivel cu conștiința, apar angoasa și tot felul de inhibiții și complexe. „Eul” sau personalitatea se definește ca un echilibru între tendințe instinctive și cenzura conștiinței sociale. Dorințele inconștiente nu se manifestă decât în contextul „asocierii libere”, care are loc doar în vis și în expunerea spontană. În urma conștientizării motivelor reale ale tulburărilor, angoaselor, obsesiilor, fobiilor, se așteaptă restabilirea echilibrului psihic. P. este aplicată în cazul tulburărilor de sexualitate (impotență la bărbați și frigiditate la femei), în psihoze (schizofrenie, pierderea sensului realității), în cazuri de eșecuri repetate în viață etc., cura putând dura foarte mult timp. Printre cei mai importanți psihanaliști: C.G. Jung, A. Adler, E. Erikson, K. Horney, E. Fromm ș.a. Sin. freudism. V. psihologie abisală.

DEZECHILIBRU ~e n. 1) Lipsă de echilibru; instabilitate. 2) Stare psihică caracterizată prin lipsă de judecată clară; tulburare mintală. /<fr. déséquilibre

BIO- „viață, ființă vie”. ◊ gr. bios „viață” > fr. bio-, germ. id., engl. id., it. id. > rom. bio-. □ ~bibliografie (v. biblio-, v. -grafie), s. f., scriere care cuprinde prezentarea vieții cuiva și lista analitică a lucrărilor sale; ~blast (v. -blast), s. n., 1. Substanță ipotetică vie, componentă fundamentală a citoplasmei. 2. Celulă capabilă să trăiască independent; ~calorimetrie (v. calori-, v. -metrie₁), s. f., parte a biologiei care se ocupă cu studiul fenomenelor calorice produse de activitatea organică; ~cenologie (v. ceno-₁, v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul biocenozelor; ~cenometru (v. ceno-₁, v. -metru₁), s. n., dispozitiv pentru colectarea cantitativă a nevertebratelor din ierburi; ~cenoză (v. -cenoză₁), s. f., ansamblul organismelor animale și vegetale legate de un anumit loc de viață, formînd un tot unitar; ~ciclu (v. -ciclu), s. n., 1. Ciclu vital evolutiv al unui organism. 2. Ansamblul transformărilor ciclice din natură care implică totalitatea organismelor vii. 3. Subdiviziune a biosferei, cuprinzînd biocenozele din principalele medii de viață; ~cid (v. -cid), adj., s. n., (substanță) care poate distruge un organism vegetal sau animal; ~climagramă (v. clima-, v. -gramă), s. f., grafic rezultat din suprapunerea cerințelor termohidrice ale unei specii, exprimate cifric, peste diagrama climatului unei localități date; ~climatolog (v. climato-, v. -log), s. m., specialist în bioclimatologie; ~climatologie (v. climato-, v. -logie₁), s. f., știință care studiază relațiile dintre organisme și climă; ~coloid (v. colo-₂, v. -id), s. m., substanță coloidală prezentă în celulele sau în țesuturile organismelor; ~cor (~chor) (v. -cor), s. n., 1. Linie de hotar între regiunile floristice sau faunistice. 2. Grupare de plante și animale în cadrul unui biotop; ~corie (~chorie) (v. -corie₂), s. f., parte a biocenozei cu durata de existență redusă, care apare ca urmare a unor condiții favorabile; sin. microcenoză; ~crom (v. -crom), adj., s. m., 1. adj., Cu pigmentație biologică. 2. s. m., Pigment produs de plante sau de animale; ~dermă (v. -derm), s. f., totalitatea organismelor din biocenoza unei ape care trăiesc pe tegumentul animalelor; ~dinamic (v. -dinamic), adj., referitor la fenomenele dinamice vitale ale organismelor; ~dozimetru (v. dozi-, v. -metru₁), s. n., aparat pentru stabilirea cantității de raze ultraviolete, necesară pentru producerea unui eritem minim; ~ecologie (v. eco-₁, v. -logie₁), s. f., ecologie a plantelor și animalelor; ~electrogeneză (v. electro-, v. -geneză), s. f., proces de producere a electricității în celulele și țesuturile organismelor vii; ~ergonomie (v. ergo-, v. -nomie), s. f., ramură a ergonomiei care studiază oboseala organismului în relație cu durata zilei de muncă, cu repausul, cu orarul, cu alimentația etc.; ~fag (v. -fag), adj., care se hrănește cu organisme vii; ~fenomenologie (v. fenomeno-, v. -logie₁), s. f., știință care se ocupă cu studiul fenomenelor vieții; ~fil (v. -fil₁), adj., (despre elemente chimice) care se concentrează în corpul viețuitoarelor; ~filaxie (v. -filaxie), s. f., ansamblu de mecanisme defensive ale organismului; ~fite (v. -fit), s. f. pl., microorganisme care nu produc tulburări organismelor-gazdă; ~fiție (v. -fiție), s. f., stare de echilibru instabil al organismului animal sau vegetal, în care se găsesc inactive unele virusuri; ~for (v. -for), s. n., 1. Unitate a substanței ereditare. 2. Ultima unitate ipotetică a celulei; ~fotogeneză (v. foto-, v. -geneză), s. f., fenomen de producere a luminii reci de către unele viețuitoare; sin. bioluminescență; ~gen (v. -gen₁), adj., s. m. și n., 1. adj., (Despre roci) Care a luat naștere prin activitatea organismelor. 2. adj., (Despre organisme) Care trăiește parazit pe alt organism viu. 3. s. m., Moleculă ipotetică, purtătoare a fenomenelor specifice vieții. 4. s. n., Îngrășămînt agricol obținut din culturi de bacterii bogate în azot; ~geneză (v. -geneză), s. f., teorie potrivit căreia orice ființă provine numai din altă ființă care a procreat-o; ~genic (v. -genic), adj., 1. Produs de materia vie. 2. Referitor la valoarea nutritivă a unei ape pentru microorganisme; ~genie (v. -genie₁), s. f., știință care studiază dezvoltarea ontogenetică și evoluția filogenetică a organismelor animale și vegetale; ~geocenologie (v. geo-, v. ceno-₁, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază distribuția geografică a comunităților vegetale și animale; ~geocenoză (v. geo-, v. -cenoză₁), s. f., complex unitar al suprafeței Pămîntului în care biocenoza, și părțile respective din litosferă, hidrosferă, atmosferă și pedosferă se condiționează reciproc; ~geograf (v. geo-, v. -graf), s. m. și f., specialist în biogeografie; ~geografie (v. geo-, v. -grafie), s. f., știință care studiază repartiția organismelor vegetale și animale pe suprafața terestră; ~glifă (v. -glif), s. f., urmă lăsată de viețuitoarele fosile pe suprafața inferioară a straturilor sedimentare; ~gnoză (v. -gnoză), s. f., studiu al cunoașterii proceselor care au loc în materia vie; ~graf (v. -graf), s. m. și f., autor de biografii; ~grafie (v. -grafie), s. f., expunere orală sau scrisă a vieții unei persoane; ~gramă (v. -gramă), s. f., reprezentare grafică a unui biosistem sau a variațiilor lui în timp; ~id (v. -id), adj., (despre un sistem viabil) capabil să manifeste proprietăți specifice vieții numai în interiorul unui alt organism; ~lit (v. -lit₁), s. n., rocă sedimentară provenind din transformarea substanței organice a viețuitoarelor; ~litic (v. -litic₂), adj., care distruge viața; ~liză (v. -liză), s. f., descompunere a materiei vii sub acțiunea fermenților; ~log (v. -log), s. m. și f., specialist în biologie; ~logie (v. -logie₁), s. f., știință care studiază organismele vii și diferitele aspecte ale vieții; ~meteorolog (v. meteoro-, v. -log), s. m. și f., specialist în biometeorologie; ~meteorologie (v. meteoro-, v. -logie₁), s. f., studiul influenței factorilor climatici asupra ființelor vii; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., metodă de cercetare a fenomenelor biologice prin măsurători efectuate asupra ființelor vii; ~metru (v. -metru₁), s. n., denumire generică pentru instrumentele de măsurare a stării de sănătate; ~microscop (v. micro-, v. -scop), s. n., aparat special, utilizat în biomicroscopie; ~microscopie (v. micro-, v. -scopie), s. f., examen microscopic al celulelor și țesuturilor vii; ~morfogeneză (v. morfo-, v. -geneză), s. f., proces de dezvoltare a caracterelor biologice și morfologice ale organismelor, în funcție de condițiile de existență; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., 1. Totalitatea modificărilor structurale și funcționale ale organismelor. 2. Acțiune morfogenetică a organismelor vii asupra altora; ~necroză (v. -necroză), s. f., proces de distrugere a unui țesut organic, ca urmare a unor leziuni distrofice; ~nomie (v. -nomie), s. f., știință care se ocupă cu legile de manifestare a vieții; ~nomogeneză (v. nomo-₁, v. -geneză), s. f., proces biologic evolutiv determinat prin legi cauzale și logice; ~noză (v. -noză), s. f., tulburare a activității normale a unui organism produsă de un agent patogen viu; ~patologie (v. pato-, v. -logie₁), s. f., patologie privită din perspectivă biologică; ~plasmă (v. -plasmă), s. f., 1. Materie organică vie, care intră în constituția tuturor viețuitoarelor. 2. Substanța fundamentală, vîscoasă și vie, a celulei; ~plast (v. -plast), s. n., particulă citoplasmatică vie, capabilă de a se reproduce singură; ~plastic (v. -plastic), adj., referitor la proprietatea celulelor vii, de a-și reface distrugerile suferite; ~poieză (v. -poieză), s. f., totalitatea fenomenelor care au contribuit la apariția organismelor vii; ~pulpectomie (v. pulp/o-, v. -ectomie), s. f., extirpare a pulpei dentare vii; ~ritmogramă (v. ritmo-, v. -gramă), s. f., reprezentare grafică a ritmurilor biologice ale organismului; ~scopie (v. -scopie), s. f., 1. Observație a proceselor vitale. 2. Studiul vieții pe bază de observații; ~sferă (v. -sferă), s. f., totalitatea organismelor vegetale și animale care trăiesc pe suprafața pămîntului; ~sociologie (v. socio-, v. -logie₁), s. f., 1. Teorie neștiințifică care explică viața socială și politică, în primul rînd prin factori biologici. 2. Studiu al comunităților vegetale și animale, fundamentat pe ideea analogiei dintre structurile sociale și cele ecologice; ~spectrometrie (v. spectro-, v. -metrie₁), s. f., aplicare a metodelor spectrometrice pentru determinarea prezenței unui material străin; ~spectroscopie (v. spectro-, v. -scopie), s. f., examinare a țesuturilor vii, cu ajutorul spectroscopului; ~speolog (v. speo-, v. -log), s. m. și f., specialist în biospeologie; ~speologie (v. speo-, v. -logie₁), s. f., disciplina care studiază viața plantelor și a animalelor cavernicole; ~stratigrafie (v. strati-, v. -grafie), s. f., disciplină care studiază răspîndirea organismelor de-a lungul epocilor geologice și depozitele sedimentare cu ajutorul fosilelor; ~stratinomie (v. strati-, v. -nomie), s. f., parte a paleontologiei care studiază condițiile în care au fost înglobate în depozitele sedimentare fosilele vegetale și animale de-a lungul erelor geologice; ~taxie (v. -taxie), s. f., disciplină care se ocupă cu clasificarea organismelor vii; sin. biotaxonomie; ~taxonomie (v. taxo-, v. -nomie), s. f., biotaxie*; ~tehnologie (v. tehno-, v. -logie₁), s. f., elaborarea de tehnici și de metodologii științifice pe baza înțelegerii proceselor biologice la toate nivelele de organizare a biosferei; ~telemetrie (v. tele-, v. -metrie₁), s. f., măsurare și determinare a unor procese vitale de la distanță; ~terapie (v. -terapie), s. f., utilizare a produselor biologice în scop terapeutic; ~termogeneză (v. termo-, v. -geneză), s. f., transformare a energiei chimice în căldură la nivel celular; ~tip (v. -tip), s. n., 1. Grup de indivizi care au aceeași constituție genetică și care nu se deosebesc morfologic, prezentînd, în schimb, diferențe de ordin biologic. 2. Tip constituțional. 3. Grup de germeni cu proprietăți biochimice asemănătoare, în cadrul unei specii; ~tipologie (v. tipo-, v. -logie₁), s. f., 1. Ramură a biologiei care studiază biotipurile. 2. Disciplină care cercetează pentru fiecare individ relațiile posibile între structura corpului și comportamentul psihologic; ~tom (v. -tom), s. n., aparat cu ajutorul căruia se realizează tomografia; ~tomie (v. -tomie), s. f., studiul structurii unui organism vegetal sau animal prin disecție; ~top (v. -top), s. n., teritoriu de viață limitat, cu condiții ecologice relativ similare; ~trof (v. -trof), adj., (despre organisme) care se hrănește cu substanțe existente în ființele vii; ~trofic (v. -trofic), adj., referitor la nutriția țesuturilor organice; ~zom (v. -zom), s. m., unitate organică și funcțională din citoplasmă.

TULBURARE VESTIBULARĂ ansamblul simptomelor cauzate de deteriorarea aparatului vestibular în timpul zborului (amețeli, grețuri, paliditate, palpitații, pierderea echilibrului, vomismente etc.) datorate aeronavei care produce: accelerații, suprasarcini, menținerea unei ponderabilități scăzute sau a imponderabilității, factori stimulatori termici și electrici etc., la nivelul analizatorului. Tulburarea vestibulară se previne prin antrenarea personalului navigant.

ECHILIBRU s. 1. stabilitate. (Se asigură ~ navei.) 2. cumpănă, cumpăneală, cumpănire. (A se afla în poziție de ~.) 3. (rar) statică. (Tulburări de ~.) 4. armonie, concordanță, potrivire, proporție, proporționalitate, simetrie, (fig.) simfonie. (Un perfect ~ al elementelor unui ansamblu.)

ECHILIBRU s. 1. stabilitate. (Se asigură ~l navei.) 2. cumpănă, cumpăneală, cumpănire. (A se afla în poziție de ~.) 3. (rar) statică. (Tulburări de ~.) 4. v. armonie.

DEZECHILIBRU s. n. 1. Lipsă de echilibru. Haosul și dezechilibrul care se manifestau [după primul război mondial] în economia națională erau rezultatul crizei economice postbelice. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 368, 2/1. 2. Fig. Tulburare mintală; lipsă de judecată clară. Toate aceste caractere de neliniște, dezechilibru sufletesc, nesiguranță, vag, spiritualizare a imaginilor, simbolizare etc. – ce alta sînt decît semnele tipice ale romantismului? GHEREA, ST. CR. III 372.

excitare sf [At: PONTBRIANT, D. / V: (înv) esc~ / P: ex-ci~ / Pl: ~tări / E: excita] 1 Provocare a unui sentiment, senzații etc. 2 Stârnire a unei dorințe sexuale. 3 (Fig) Tulburare. 4 Simțire a unei dorințe sexuale. 5 Excitație (2). 6 Intensificare a unui sentiment, a unei senzații etc. 7 Îndemnare. 8 Încurajare. 9 Mărire a activității psihice sau intelectuale Si: stimulare. 10 Instigare. 11 Întărâtare. 12 Enervare. 13 Producere a unui câmp magnetic într-un aparat electric. 14 Aplicare a unei mărimi de comandă (tensiune electrică, curent electric etc.) la intrarea unui aparat sau a unui dispozitiv comandat. 15 (Fiz) Perturbare energetică a unui sistem aflat în echilibru.

RĂU stare provocată de expunerea organismului brusc la mediul aerian care este în general ostil omului. Rău de altitudine, similar răului de munte, provoacă stări de indispoziție, palpitații, tulburări de vedere, atenție și memorie, dureri musculare și articulare, hemoragii etc., simptome care dispar după coborârea aeronavei la o altitudine mai mică. Rău de avion/de mișcare, este similar răului de mare. Se deosebește de rău de înălțime, apărând la câtva timp după decolare, în general în zborurile de lungă durată. Mișcările aeronavei se transmit organismului și sunt receptate de sistemul nervos și organul de echilibru din urechea internă, declanșând reflexe nervoase spre inimă, plămâni și, în special, aparatului digestiv. La această stare de disconfort contribuie și alți factori: mișcările corpului și ale ochilor, teama de zbor, zgomot și vibrații produse de motoare, aer închis, mirosuri neplăcute și factorul psihic (vederea altor persoane suferind de rău de avion).

fébră s.f. 1 (med.) Temperatură ridicată a corpului uman peste temperatura fiziologică, considerată de 37°C, din cauza perturbării echilibrului dinamic dintre termoreglarea chimică (producția de căldură) și termoreglarea fizică (pierderea de căldură), în unele boli; temperatură. 2 (med.; urmat de determ. care arată felul) Nume dat mai multor boli în care simptomul major este temperatura ridicată. ◊ Febră musculară = stare de oboseală generală, care apare în urma unor eforturi fizice mari. Febră galbenă = boală infecțioasă acută, febrilă, strict localizată și endemoepidemică în unele regiuni tropicale din Africa și America Centrală și de Sud, cauzată de un arbovirus, transmisă omului prin diverse specii de diptere (înțepătura unui țînțar), caracterizată clinic prin afectare hepatică, frisoane, cefalee, stare generală alterată, tulburări digestive și renale, sindrom hemoragic și cu evoluție frecvent letală. Febră recurentă = boală infecțioasă acută, provocată de spirochet, care este transmisă omului prin păduchi, căpușe etc. Febră butonoasă = boală infecțioasă febrilă și exantematică, determinată de Rickettsia conorii și transmisă prin căpușe, ce debutează printr-un șancru de inoculare. Febră aftoasă v. aftoasă. Febră cuartă v. cuart. Febră papataci v. papataci. Febră paratifoidă v. paratifoidă. Febră pernicioasă v. pernicios. Febră puerperală v. puerperal. Febră terță v. terț. Febră tifoidă v. tifoid. Febră vitulară v. vitulară. 3 fig. Emoție, neliniște, încordare (înainte sau în timpul producerii unui eveniment). Febra examenelor. • pl. (pop.; fam.) -e. / <lat. febris, -is, it. febbre.

SÁRE (lat. sal) s. f. 1. Combinație chimică care rezultă din reacția dintre un acid și o bază. S. sunt, în general, substanțe cristaline, solubile în apă. Se mai pot obține în reacțiile dintre un acid și o altă sare, dintre metale, oxizii lor și acizi sau prin combinarea unui metal cu un metaloid. S. pot fi: neutre, rezultate prin combinarea unor cantități echivalente de acid și de bază, bazice, care conțin mai mulți echivalenți de bază la un echivalent de acid și acide, care conțin mai mulți echivalenți de acid la un echivalent de bază. 2. Denumire uzuală a clorurii de sodiu; se mai numește s. de bucătărie. ◊ S. gemă = clorură naturală de sodiu, cristalizată în sistemul cubic. Este incoloră sau divers colorată de incluziuni, are luciu sticlos și este ușor solubilă. Se utilizează în ind. chimică pentru extragerea sodiului și a clorului, în ind. alim., în tăbăcărie, medicină etc. Este un aliment important cu rol fiziologic însemnat în menținerea echilibrului osmotic al organismului uman și animal. Sin. halit. ♦ Fig. Spirit; farmec, haz. 3. S. de lămâie = substanță chimică acră, cristalizată, folosită drept condiment; acid citric, acid tartric. ◊ S. de măcriș = combinație moleculară între o moleculă de acid oxalic și o moleculă de oxalat acid de potasiu, folosită ca decolorant în industria textilă. ◊ S. dublă = sare rezultată prin cristalizarea împreună, în proporții definite, a două săruri simple. ◊ Sarea lui Glauber = sulfat de sodiu; mirabilit. ◊ S. Seignette = tartrat mixt de sodiu și potasiu; este o substanță cristalină incoloră, cu proprietăți piezoelectrice, folosită la prepararea soluției Fehling, ca medicament în tulburările digestiei etc. ◊ Săruri de diazoniu = denumire generică pentru diazoderivații aromatici. ◊ S. cuaternară de amoniu = combinație organică cu formula generală (R₄N)X, obținută prin reacția dintre amine terțiare și derivați halucinogenați reactivi. 4. (La pl.) Preparat (lichid) din substanțe puternic mirositoare, folosit în trecut pentru trezirea din leșin.

ORTO- „drept, corect, adevărat, normal”. ◊ gr. orthos „drept, corect” > fr. ortho-, germ. id., engl. id., it. orto- > rom. orto-. □ ~amfiboli (v. amfi-, v. -bol), s. m. pl., amfiboli care cristalizează în sistemul rombic; ~cefal (v. -cefal), adj., care are capul drept; ~cefalie (v. -cefalie), s. f., cutie craniană cu un index vertical între 70° și 75°; ~centru (v. -centru), s. n., punct de întîlnire al segmentelor de dreaptă care reprezintă înălțimile unui triunghi sau ale unui tetraedru; ~ceras (v. -ceras), s. m., moluscă din mările primare, cu cochilie dreaptă și conică; ~clad (v. -clad), adj., cu ramuri drepte; ~cromatic (v. -cromatic), adj., (despre materiale fotosensibile) sensibil la toate radiațiile luminoase, în afară de roșu; ~dactil (v. -dactil), adj., cu degete drepte; ~drom (v. -drom), adj., (despre influxul nervos) care se propagă normal în sens aferent sau eferent; ~epie (v. -epie), s. f., parte a lingvisticii care se ocupă cu studiul pronunției corecte a cuvintelor unei limbi; ~fite (v. -fit), s. f. pl., 1. Plante care prezintă dezvoltare normală. 2. Plante care, în dezvoltarea lor ontogenetică, parcurg toate etapele ciclului evolutiv; ~fonie (v. -fonie₁), s. f., pronunție considerată corectă a unui fonem sau a unui grup de foneme; ~forie (v. -forie), s. f., 1. Echilibru muscular normal al ochilor. 2. Paralelism perfect al axelor vizuale; ~fototaxie (v. foto-, v. -taxie), s. f., orientare a organismului vegetal în linie dreaptă sub influența luminii; ~fototrop (v. foto-, v. -trop), adj., a cărui lumină influențează direct plantele; ~geneză (v. -geneză), s. f., serie de variații care, în evoluția organismelor animale și vegetale, se produc în același sens; ~genie (v. -genie₁), s. f., control al nașterilor; ~gnat (v. -gnat), adj., (despre un individ) care are profil facial drept; sin. ortognatic^[1]; ~gon (v. -gon₂), adj., de forma unui unghi drept; ~grafie (v. -grafie), s. f., ansamblu de reguli care stabilesc scrierea corectă a unei limbi; ~gramă (v. -gramă), s. f., model de scriere corectă; ~heliotropic (v. helio-, v. -tropic), adj., (despre frunze) care este orientat drept spre sursa de lumină; ~morf (v. -morf), adj., care păstrează nedeformate unghiurile; ~morfie (v. -morfie), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul diformităților aparatului locomotor; ~nastie (v. -nastie), s. f., mișcare a organelor vegetale avînd plan de simetrie staționară și, de obicei, verticală; ~pedagogie (v. ped/o-₁, v. -agogie), s. f., disciplină care studiază și corectează tulburările de ordin pedagogic prezente la unii copii dificili; ~pedie (v. -pedie), s. f., ramură a chirurgiei care se ocupă cu studiul și cu tratamentul bolilor osteoarticulare; ~pnee (v. -pnee), s. f., formă particulară de astm în care bolnavul nu poate respira decît în picioare, în poziție dreaptă; ~psihologie (v. psiho-, v. -logie₁), s. f., disciplină psihoeducativă care se ocupă cu corectarea dezvoltării capacităților intelectuale la copii; ~ptere (v. -pter), s. n. pl., ordin de insecte cu elitre pergamentoase și cu picioare posterioare lungi, adaptate la sărit; ~radioscopie (v. radio-, v. -scopie), s. f., metodă radioscopică de obținere a contururilor unui obiect la dimensiunile sale reale; ~scleroză (v. -scleroză), s. f., osificare a peretelui osos al urechii, care duce la surditate; ~scop (v. -scop), s. n., instrument pentru observarea intersecțiilor de cristal în lumina polarizată; ~scopie (v. -scopie), s. f., însușire a unui sistem optic de a nu produce distorsiuni; ~seismometru (v. seismo-, v. -metru₁), s. n., aparat utilizat pentru măsurarea cutremurelor verticale; ~sperm (v. -sperm), adj., 1. adj., (Despre fructe) A cărui sămînță are o poziție dreaptă. 2. adj., Cu endospermul plan pe fața internă a mericarpului; ~sporange (v. spor/o-, v. -ange), s. m., sporange prins de filamentul miceliului pe care s-a format; ~static (v. -static), adj., (despre fenomene) care se produce numai în poziție verticală; ~stih (v. -stih), s. n., linie verticală care unește mugurii sau frunzele dispuse unele sub altele în lungul tulpinii; ~tectogeneză (v. tecto-₁, v. -geneză), s. f., evoluție geotectonică a unui ortogeosinclinal; ~tip (v. -tip), s. n., genotip cu denumirea lui inițială; ~trop (v. -trop), adj., (despre organe vegetale) care prezintă o creștere verticală; ~tropic (v. -tropic), adj., (despre corpuri) a cărui suprafață prezintă aceeași strălucire, indiferent de direcțiile de iluminare și de observație; ~tropie (v. -tropie), s. f., caracteristică a unui corp de a fi ortotropic; sin. ortotropism^[2].

PRINDE, prind, vb. III. I. 1. Tranz. A lua, a apuca (ceva) cu mîna, cu ajutorul unui instrument etc. Prinde cu cleștele bucata roșie de fier. SADOVEANU, O. I 391. Iar tinerele-i plete de peste umeri cad Pe piept, și ea le prinde mănunchi în alba-i mînă. COȘBUC, P. I 52. ◊ Fig. Ici în vale, colea-n vale Sună-un glas duios cu jale, Glas frumos de fată-mare, Bujor prinde-o sărutare. ALECSANDRI, P. P. 156. ◊ (Cu determinări introduse prin prep. «de» și arătînd partea de care se apucă) M-a prins de braț și m-a cuprins Să mă sărute-n drum. COȘBUC, P. I 94. (Intranz.) Cheamă pe zînă și-i zice: «prinde c-o mînă de această parte de crăpătură și cu cealaltă mînă de ceea parte». SBIERA, P. 36. ◊ Expr. A prinde foc cu gura = a face tot posibilul pentru a izbuti. Eu, de-am avut un singur ban, L-am împărțit cu tine; Și tu cu gura foc prindeai Să-mi dai ajutorare. COȘBUC, P. I 77. (Parcă) a prins pe dumnezeu de (un) picior, se zice cînd cineva are o bucurie mare, neașteptată. Să fi văzut bucuria bătrînului, gîndeai că a prins pe dumnezeu de picior, așa era de voios. RETEGANUL, P. V 11. I s-a părea c-a prins pe dumnezeu de-un picior cînd te-a vedea acasă. CREANGĂ, O. A. 125. (Rar) A-l prinde pe cineva sau (intranz.) a-i prinde cuiva mîna (la ceva) = a se pricepe la ceva, a fi îndemînatic. După ce... mai crescu băiatul și începuse să-i prinză mîna la mai multe lucruri, nevoia îl învăță să facă brînză, jintiță, unt. POPESCU, B. IV 41. Acesta este un om din felul acelora de care se zice: îl prinde mîna la toate. BOLINTINEANU, O. 337. (Refl.) A se prinde (cu cineva) de piept V. piept. ♦ (Cu complementul «loc», p. ext. «slujbă», «dregătorie») A ocupa, a reuși să apuci. Toți alergau gîfîind întrecîndu-se pentru a prinde cîte un loc mai bun de unde să vadă acostarea vaporului. BART, E. 75. Au venit alții mai înainte și au prins toate locurile bune ale diligenței. La TDRG. Pe urs l-au fost ales nazîr peste priseci, Deși s-ar fi putut un alt oricare fie Să prindă o așa cam grea dregătorie. DONICI, F. 60. ♦ (Mai ales despre animale) A apuca cu gura, cu dinții, cu ghearele; a înhăța. Îndată săriră cînii, unul o prinse de grumazi, altul de picioare și altul de mîni. RETEGANUL, P. XV 58. Racu îl prinde de degete și îl strînge cît ce poate. ȘEZ. I 280. ◊ Intranz. Prinse cu dinții de piele s-o mai întindă. Cum prinse, cum nu prinse, destul că-i scăpă pielea dintre dinți. RETEGANUL, P. I 58. ♦ A fixa imobilizînd. Îngheață zdravăn și apa din băltoagă și prinde coada ursului ca într-un clește. CREANGĂ, O. A. 296. 2. Tranz. Fig. A percepe; a cuprinde (cu ochii, cu urechea, cu mintea). Încerca, în vîrfurile picioarelor, să privească peste umărul oamenilor și să prindă o vorbă, să înțeleagă. DUMITRIU, N. 9. Din creasta dealului, mai departe, cît poți prinde cu privirile, cîmpuri, nesfîrșite cîmpuri. STANCU, D. 20. De sus, din postul său de observație... prindea orice mișcare. BART, E. 54. ◊ Absol. Între timp, enervat... am căutat să prind cu urechea. CAMIL PETRESCU, U. N. 108. ◊ (Complementul instrumental devine subiect) În curînd urechile îi prinseră zgomote de pași ușori. MIHALE, O. 505. Ochii lui, cerniți de truda vîrstei, umezi de aduceri-aminte și căinți, prinseră mișcarea grăbită și furișată în același timp. SADOVEANU, O. VIII 237. Cîmpii frumoase, împrejurate de munți verzi, se întindeau mai mult decît putea prinde ochiul. RUSSO, O. 24. ◊ (Intranz., în expr.) A prinde de veste = a băga de seamă (din timp); a-și da seama. N-am prins de veste cînd s-a topit vara și cînd au coborît cele dintîi vînturi reci, purtînd peste miriști întîii nori de toamnă. C. PETRESCU, S. 119. Dușmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste; N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid Care nu se-nfiorează de-a ta spaimă, Baiazid. EMINESCU, O. I 147. Unii însă... prinseră mai dinainte de veste și fugiră în Ardeal, căutînd acolo scăparea vieții lor. ODOBESCU, S. I 425. ◊ (Regional) A-i prinde (cuiva) de veste (sau de știre) = a observa pe cineva, a-și da seama de prezența cuiva, de gîndurile sau sentimentele cuiva. Abia le prinzi de veste Cînd vin. BOLLIAC, O. 89. Mîndra mea s-a măritat Inima mi-e friptă, arsă! Maica de veste mi-a prins, Și din gură-așa mi-a zis: – Dragul meu, nu fi așa, Că mai sînt fete ca ea! BIBICESCU, P. P. 17. 3. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «în») A se apuca de... (pentru a se sprijini); a se agăța, a se atîrna, a se anina. Atunci am întins mîinile și m-am prins de cineva. SAHIA, N. 78. Văzînd biata copiliță malul, s-au prins de niște crengi ce spînzura în apă, și au ieșit la uscat. SBIERA, P. 297. Peste capul blond al fetei zboară florile ș-o plouă... Ea se prinde de grumazu-i cu mînuțele-amîndouă. EMINESCU, O. I 154. (Tranz.) Cu mîinile prinse în balustradă, cu genunchii îndoiți, îmi țiu echilibrul. BART, S. M. 16. ◊ Expr. (Rar) A se prinde cu mîinile de vatră = a începe să se chivernisească, a se înstări. N-avea cine să-i îngrijească de casă și de vitișoare cum trebuie. Numai dă! ce să facă bietul om? Cum era să se întindă mai mult, că de-abia acum se prinsese și el cu mînele de vatră. CREANGĂ, P. 140. 4. Refl. A se lua de mînă cu alții pentru a face o horă, pentru a dansa; a-și face loc între dansatori, luîndu-se de mînă cu ei; p. ext. a intra pentru prima dată în horă, a începe să umble la horă. Cînd o fată sau un băiat s-au prins în horă, capătă îngăduință de a se duce singuri la bîlci. STANCU, D. 394. Trei pași la stînga linișor Și alți trei pași la dreapta lor; Se prind de mîni și se desprind, Se-adună cerc și iar se-ntind Și bat pămîntul tropotind În tact ușor. COȘBUC, P. I 57. Fetele se prind roată, iar în mijlocul horei, vornicelul și cu gazda frămîntă pămîntul. SEVASTOS, N. 77. Dacă te prinzi în horă trebuie să joci (= dacă te apuci de o treabă, trebuie s-o duci pînă la capăt). 5. Tranz. A cuprinde pe cineva cu mîinile, cu brațele. V. îmbrățișa. Îl prinsei în brațe și strigai: – Ioane, frate Ioane! nu mă cunoști? SADOVEANU, O. I 420. S-apropie de fată, o prinde pe furiș, S-apleacă, o sărută și piere prin tufiș. COȘBUC, P. I 52. El s-așază lîngă dînsa și o prinde de mijloc, Ea șoptește vorbe arse de al buzelor ei foc. EMINESCU, O. I 80. ◊ Refl. reciproc. Și ieșind pe ușă iute, ei s-au prins de subsuoară. Braț de braț pășesc alături... le stă bine laolaltă. EMINESCU, O. I 154. Flăcăii, deodată, Se-ncleaștă de aproape, cu brațele cruciș... se prind de mijloc, în sus, pe rînd. BELDICEANU, P. 63. II. Tranz. 1. A ajunge din urmă (și a pune mîna) pe cineva sau ceva care se mișcă, aleargă; a captura (un fugar, un răufăcător, un inamic). Nu traseră deci, și de prins nu putură să-l prindă. CAMIL PETRESCU, O. II 133. Și grabnic eunucii șe-nșiră, urmărind Ca șerpii prin tufișuri pe Musa-Nin și-l prind. COȘBUC, P. I 53. Era să mă prindă și să mă ucidă leșii. ALECSANDRI, T. II 21. ◊ (Poetic) Se joacă lacul Herăstrău Ca un copil cu-a lui oglindă Și-ncearcă soarele să-l prindă în vii culori de curcubeu. D. BOTEZ, F. S. 45. ◊ (Urmat de determinări arătînd modul capturării) Pasămite împăratul umbla să prindă pe hoț prin viclenie. ISPIRESCU, L. 376. Pe bădița Vasile îl prinsese la oaste cu arcanul, îl cetluiau acum zdravăn și-l puneau în cătuși să-l trimeată la Piatra. CREANGĂ, A. 8. Mult a trebuit pînă l-am prins în laț pe acest călugăr evlavios. EMINESCU, N. 56. (Refl. pas.) Prin streji și prin carauli S-au prins trei oameni străini. TEODORESCU, P. P. 102. (Refl.) Se va prinde singură, aici, la noapte, chiar în cursa ce-mi întinde. DAVILA, V. V. 150. ◊ Expr. A prinde (pe cineva) ca din oală v. oală. (Rar) A se juca de-a prinde-mă = a se juca de-a prinselea, v. prins¹. Fantastica simfonie, mînată cînd încoace cînd încolo de lunecarea nestatornică a unor valuri de vînt, se juca parcă de-a prinde-mă cu zăpăcitul meu auz. HOGAȘ, M. N. 87. ♦ A înhăța, a capta, a apuca. Prinde mîța șoareci. SADOVEANU, O. I 331. În ziua cea dintîi au prins toată ziua la pește și n-au putut da de mreană. SBIERA, P. 119. Dacă se întîmplă să nu nimerească paserile cu săgeata, ele tot nu scăpau de dînsul; ți le prindea cu mîna din zbor. CREANGĂ, P. 245. Cine gonește doi iepuri nu prinde nici unul (= cine vrea să facă două lucruri deodată nu isprăvește pe nici unul; cine urmărește să cîștige două lucruri deodată le pierde pe amîndouă). Pisica cu clopoței nu prinde șoareci (= cine se laudă cu ce are de gînd să facă nu reușește nimic). 2. A surprinde (pe cineva) asupra unei fapte săvîrșite pe ascuns; a descoperi că cineva a săvîrșit o faptă nepermisă; a afla, a da de gol. Spînul răpede își ațintește privirile asupra lui Harap-Alb și nu știu cum îl prinde zîmbind. CREANGĂ, P. 233. Și de s-ar putea pe dînsa cineva ca să o prindă, Cînd cu ochii mari, sălbateci, se privește în oglindă. EMINESCU, O. I 80. ◊ (Cu precizarea faptei săvîrșite) Doamne, de i-aș prinde cu vro coțcărie. ALECSANDRI, T. I 159. ◊ Expr. A prinde (pe cineva) cu minciuna = a descoperi că cineva a mințit. Spuneți ce-ați zis, tot din fir în păr... și, de vă prind cu minciuna, e vai și amar de voi. RETEGANUL, P. II 25. A prinde (pe cineva) cu mîța-n sac (sau cu ocaua mică) v. mîță, oca. ♦ A încurca (pe cineva) cu vorba, a face ca cineva să se încurce în răspunsuri. Văzînd boierul că au rămas acuma pe jos [în discuția cu fata] și-au bătut mult timp capul, cu ce-ar putea-o prinde? SBIERA, P. 222. 3. A ajunge la timp pentru a găsi pe cineva care tocmai trebuie să plece; a da (pe neașteptate) de cineva, a întîlni pe cineva. A plecat la București... încercați... poate-l mai prindeți în curte. GALAN, B. I 25. De vreo lună nu-l mai prinde nimeni acasă. SADOVEANU, N. F. 139. Cît era ziua de mare gura lui nu se mai oprea. Unde prindea oamenii, acolo îi ținea la sfaturi. SLAVICI, N. I 59. ◊ Expr. A nu-l prinde pe cineva vremea în loc = a fi ocupat tot timpul, a nu sta în loc nici o clipă. Cum să taci, cînd tot într-una, nu te prinde vremea-n loc, N-ai nici cînd închide ochii. CONTEMPORANUL, I 405. ♦ A sosi la timp pentru a găsi un vehicul care este gata de plecare. Pînă la prînz avem încă timp să prindem trenul, peste noapte să ajungem la Iași. C. PETRESCU, S. 189. ♦ A se sprijini. Murgul sforăia și se lupta voinicește, apele veneau mînioase... Dar Murguț ieșea din vîrtej; prinsese cu copita fund tare și acum pășea pufnind spre mal. SADOVEANU, O. I 32. ◊ Fig. Pe jilțu-mi lîngă masă, avînd condeiu-n mînă... scriu o strofă dulce pe care o prind din zbor. ALECSANDRI, P. A. 109. ◊ Expr. A prinde momentul (sau ocazia, prilejul) = a profita de ocazie, a nu scăpa prilejul favorabil. (Rar) A-și prinde vreme = a-și face, a-și găsi vreme. După plecarea lui Lică, ea îl trase pe Ghiță la o parte și-i grăi: – Am o vorbă cu tine: nu acum, dar cînd îți prinzi vreme. SLAVICI, O. I 142. ♦ A da peste cineva, a ajunge pe cineva. Ne prinde ploaia, Niță! vorbi iarăși unul dintre cei doi. PAS, L. I 51. Iac-așa mîncăm noi, domnule, cum apucăm și unde ne prinde vremea. C. PETRESCU, C. V. 139. 4. Fig. (Despre stări fizice sau sufletești) A cuprinde (pe neașteptate); a copleși. Începuse să-l prindă un pic de bănuială că scrisoarea n-o fi adevărată. STĂNOIU, C. I. 130. Și deodat-așa din drum M-a prins jalea nu știu cum! Voie rea să nu vă facă: Mi-a venit, dar o să-mi treacă! COȘBUC, P. I 131. Vîntul jalnic bate-n geamuri Cu o mînă tremurîndă, Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă. EMINESCU, O. I 76. ◊ (Poetic) Buruienile prinse de spaimă Se adună, se chircesc și mor. BENIUC, V. 81. ◊ (Despre boli) Cucoana d-sale pretinde să-i fac eu vizită mai întîi... de-oi ști că o prinde gălbenarea de ciudă... nu m-oi duce! ALECSANDRI, T. 856. ◊ Expr. (Rar) Ce te-a prins ! = ce ți s-a întîmplat? ce ți-a venit? ce te-a găsit? Nebune sînt? Ori ce le-a prins De stau așa pe-afară? COȘBUC, P. I 256. ◊ (În locuțiuni verbale) A prinde tovărășie = a se întovărăși. Tatăl meu a avut o bostănărie, și la acea bostănărie prinsese tovărășie și tatăl măriei-tale. ȘEZ. IV 4. (Rar) A prinde prieteșug = a se împrieteni cu cineva. Era atunci în Transilvania, lîngă prințul Bathori, un nunciu al papei... Acesta prinsese cu cancelarul Iojica un mare prieteșug și astfel aflase toate planurile sale. BĂLCESCU, O. II 184. ♦ A absorbi. Cînd te prinde munca, tot timpul ți-e gîndul la ea. V. ROM. decembrie 1950, 161. Înainte, își mai căuta unul un frate; văduva, locul unde a fost îngropat bărbatul. Pe urmă s-au liniștit cu toții. Pe om îl prinde viața îndată. C. PETRESCU, Î. II 207. III. Tranz. (De obicei urmat de determinări arătînd locul, instrumentul etc.) A fixa legînd, agățînd, aninînd. Am împins o ușă care era prinsă în clampă numai, am intrat. SADOVEANU, O. I 362. Și dimineața vin neveste Cu șorțul prins în cingătoare. GOGA, P. 16. El mătasa o torcea Lungă funie-o făcea Și de gratii o prindea. ALECSANDRI, P. P. 142. ◊ Expr. A prinde (sau a lega) gura pînzei v. pînză. A nu-l (mai) prinde pe cineva locul (mai rar starea) = a nu avea astîmpăr, a nu-și afla locul, a nu putea sta locului (ca urmare a unei tulburări sufletești). Pe feciorul cel mai mic nu-l mai prindea starea, nu putea de jalea mamei și de dorul frate-său și a soru-sei. RETEGANUL, P. V 26. Din grajd pe loc a scos Un alt cal mai năzdrăvan Cum îi place lui Troian, Negru ca corbul, Iute ca focul, De nu-l prinde locul. ALECSANDRI, P. P. 388. ♦ A fixa un obiect într-un dispozitiv al unei mașini-unelte pentru a fi prelucrat. ♦ A învălui. Al doilea val o prinse [lotca] de-a latul, o ridică la cîțiva metri înălțime, o apucă în creastă. DUMITRIU, P. F. 28. ♦ Refl. A se agăța (de sau în ceva). Scoase din buzunarul stîng al mantalei cutia de tinichea, cu tutun. I se prinse capacul de colțul buzunarului însă o smuci cu toată furia. SAHIA, N. 77. Voi să fugă ca celelalte; dar rochia i se prinse de un mărăcine și o ținu în loc. BOLINTINEANU, O. 331. ♦ Intranz. (Învechit și popular) A se înfige (în ceva). Cătănile merg plîngînd, Pe părinți rău blăstămînd, De ce ei i-au făcut Așa nalți și subțirei Să prindă plumbul în ei. HODOȘ, P. P. 226. ♦ A îmbina între ele (însăilînd sau cosînd) părți ale unui obiect de îmbrăcăminte. Prinde gulerul la cămașă. ♦ Fig. A înregistra (și a reda prin mijloace artistice) aspecte din lumea înconjurătoare. În crud exil, pribeag prin țări străine, Visai atunci o vastă trilogie Pe care-am prins-o-n șiruri de terține. TOPÎRCEANU, B. 89. Arta nu va putea reproduce schimbarea expresiunii feței la un om, nu va putea prinde pe pînză decît o singură expresiune a feței. GHEREA, ST. CR. II 51. 2. Tranz. (Cu privire la animale de tracțiune) A pune în ham sau la jug; a înhăma, a înjuga. Boii-i vei prinde-n, jug... și-i mîna boii-ncet. RETEGANUL, P. IV 26. Atunci fiul craiului mînios îi mai trage [calului] un frîu... apoi îl prinde în căpăstru. CREANGĂ, P. 195. Boișorii și-i prindea Și s-apuca d-a ara. BIBICESCU, P. P. 311. 3. Tranz. (Învechit și popular, urmat de un al doilea complement) A atrage la sine (ca prieten, ca rudă), a angaja (ca dregător, ca slujbaș). Unul zice-i agă, cellalt spătar; De i-aș prinde gineri, i-aș lua în dar! ALECSANDRI, T. I 121. Voinice hușean, Tînăr moldovean, Pas’ măre, de-l scoate, Din gură de șarpe, Din răcori de moarte, Că te-o prinde frate. TEODORESCU, P. P. 448. Să cînți, cuce, cînd m-oi duce, Să te prind frate de cruce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 301. ◊ Refl. Susano, știi una?... – Îmi vine să mă prind argat la voi. ALECSANDRI, T. I 263. A doua zi ei s-au prins jitari la oamenii din acel sat. ȘEZ. I 261. ♦ Refl. A se lega sau a se asocia cu cineva. Acum să merg să văd ce face biata mamă, apoi să caut pe Floarea-nfloritul, să mă prind cu el frate de cruce. RETEGANUL, P. V 34. Ce frumos era în crînguri Cînd cu ea m-am prins tovarăș. EMINESCU, O. I 122. ◊ (Neobișnuit, construit cu dativul) Nu te prinde lor tovarăș. EMINESCU, O. I 196. (Expr.) A se prinde chezaș (pentru cineva) = a garanta pentru cineva (ca chezaș). ◊ Refl. reciproc. În mai multe zile făcu fetița așa, adecă dăduse mîncarea și băutura la roaba din pivnița zmeului, pînă-n urmă se prinseră prietene bune. RETEGANUL, P. I 35. Văd că și-n tine este putere, măcar că ești așa de mic! Hai dară să ne prindem fîrtați și vină cu mine la ceialalți zmei. SBIERA, P. 178. Apoi, mări cît trăia, Frați de cruce se prindea Și-mpreună voinicea Pe balauri de stirpea. ALECSANDRI, P. P. 12. 4. Refl. A se angaja la ceva, a se lega (cu cuvîntul), a-și da cuvîntul; a promite. Să vie aici... să arate dacă nu s-ar prinde el să dea învățătura cea deplină măriei-sale Ferid. SADOVEANU, P. P. 17. Tata era om cuprins... încît el se prinse să-mi facă uniforma cu cheltuiala lui. GANE, N. II 191. Am treabă la împăratul; feciorul meu se prinde că i-a face podul. CREANGĂ, P. 80. ♦ A face prinsoare, a pune rămășag. Mă prind că asemenea timiditate o înțelegeți. DELAVRANCEA, H. T. 54. Veți fi citit prin cărți ori prin gazete zicîndu-se mărul discordiei. Eu mă prind că nici nu visați ce bîzdîganie mai este și aia. ISPIRESCU, U. 2. M-aș prinde cu tine p-o vadră de vin că, să-l vezi acum, nu l-ai mai cunoaște. FILIMON, la TDRG. ♦ A se lua cu cineva la întrecere, a rivaliza. Vezi, măi drace! Nu ți-am spus eu să nu te prinzi tu cu mine la șuierat! SBIERA, P. 261. ◊ Tranz. A accepta, a primi; a se învoi. Făt-Frumos prinse voios a se lupta cu zmeul. ISPIRESCU, L. 195. (Refl.) Nu te prinzi a-mi vinde vreun ou și mie? Ți-aș plăti. La TDRG. Boieriul, neînțelegînd sfaturile și crezîndu-le fleacuri, nu se prinse, ba încă să și cam mînie. ȘEZ. VI 150. ◊ Expr. A-și prinde mintea (cu cineva) = a lua în serios spusele cuiva, a acorda prea multă atenție vorbelor cuiva; a-și pune mintea cu cineva. El e om bărbat N-o să-și prindă doară mintea c-o femeie. COȘBUC, P. I 247. IV. 1. Refl. A se lipi de ceva, a adera la ceva și a rămîne în strînsă atingere. Se prind scînteile în iască. STANCU, D. 255. Ți se prindea pleoapă de pleoapă... de ger ce se pornise. DELAVRANCEA, H. T. 251. Păreții erau negri de șiroaie de ploaie ce curgeau prin pod și un mucegai verde se prinsese de var. EMINESCU, N. 38. ◊ Fig. Ea îl privea cu un surîs, El tremura-n oglindă, Căci o urma adînc în vis, De suflet să se prindă. EMINESCU, O. I 168. ◊ Expr. A nu se prinde lucrul de cineva, se spune cînd cineva nu are imbold la lucru. Toată ziua am fost indispus. Nu se prindea lucrul de mine. C. PETRESCU, Î. II 185. ♦ A i se opri cuiva privirea pe ceva. Se uită la unul, se uită la altul, se uită la toți caii din grajduri, și de nici unul nu i se prindeau ochii. ISPIRESCU, L. 15. ♦ A se împreuna, a se suda. Atuncea au luat voinicul pe moșneag... i-au pus ochii la locul lor și i-a uns întîi cu apă moartă și s-au prins. SBIERA, P. 40. Răpede pune capul lui Harap-Alb la loc... toarnă apă moartă să steie sîngele și să se prindă pielea. CREANGĂ, P. 278. ♦ A se declanșa. Pulberea n-a prins. 2. Refl. (Despre mîncare, somn etc.) A folosi, a prii; p. ext. a cuprinde (pofta de... ). Nu se prindea somnul de mine. C. PETRESCU, S. 117. Ipate acum nici de treabă nu-și mai căuta, nici mîncarea nu se prindea de dînsul, nici somnul nu-l fura, era cum e mai rău. CREANGĂ, P. 166. Mai de multe ori ea încă la masă dacă ședea Se scula mai mult flămîndă, de dînsa nu să prindea. PANN, P. V. III 38. (Tranz., în expr.) A-și prinde pofta (sau foamea, setea etc.) = a-și satisface (parțial) pofta (foamea etc.). Și cînd ajunge la cuptiori, frumoase plăcinte erau într-însul! Dar cînd s-apropie să ieie dintr-însele și să-și prindă pofta, focul o arde și nu poate lua. CREANGĂ, P. 293. Ia dă-mi și mie niște ouă ca să-mi prind pofta măcar. id. ib. 63. A(-și) prinde o nevoie (sau nevoile) cu ceva = a face față unei împrejurări (avînd cele trebuitoare), a-și satisface o trebuință. Pensia... nu-i mare lucru, dar tot își prinde o nevoie cu dînsa. C. PETRESCU, Î. II 161. (Rar) A prinde cuiva o nevoie = a ajuta cuiva să iasă dintr-o încurcătură, să facă față unei situații. Dragii mei! Vedeți că noi am trăit bine pîn-acuma și v-am prins și eu cînd și cînd cîte o nevoie. SBIERA, P. 116. (Intranz.) A-i prinde cuiva bine v. bine¹. 3. Tranz. (Despre îmbrăcămintea cuiva, fig. despre gesturi, atitudini) A-i ședea cuiva bine, a i se potrivi. Te prinde redingota bine. Sînt mîndre ghetele de lac: Zîmbești încrezător în tine. TOPÎRCEANU, B. 67. Tot ce-ar zice i se cade, tot ce face-i șade bine Și o prinde orice lucru, căci așa se și cuvine. EMINESCU, O. I 159. Le prinde cămașa cu altițe de minune, și-s frumușele coz! ALECSANDRI, T. 656. ◊ (Poetic) Stele rare din tărie cad ca picuri de argint Și seninul cer albastru mîndru lacrimele-l prind. EMINESCU, O. I 82. V. 1. Tranz. (Urmat de verbe la infinitiv sau la conjunctiv) A începe. În sobă focul prinse a dudui vesel și Casandra se învîrtea de colo pînă colo, rînduind oalele. DUNĂREANU, CH. 111. Un vînt ușor și somnoros adie Și-n codru prinde frunza să se miște. IOSIF, P. 30. Copiliță, liță, fa, Mai dat-ai gura cuiva? Ea prinse a se giura. ALECSANDRI, P. P. 313. ◊ Expr. (Regional) A-și prinde treabă cu cineva = a intra în legătură cu cineva cu care n-ai vrea să ai de-a face. Venea ca un nebun spre rîu... L-aș fi strigat, Dar m-am temut că-i apucat Și-mi prind cu necuratul treabă. COȘBUC, P. 1242. (Refl.) A se prinde (cu cineva) la vorbă = a) a intra în vorbă cu cineva, a sta de vorbă. O să creșteți, o să-nvățați și-o să vă fie mai ușor vouă, îți spunea mama cînd te prindeai cu ea la vorbă. PAS, Z. I 142. Într-o pădure mare s-au întîlnit odată doi oameni, unul mergea cătră răsărit și celălalt cătră asfințit; se prinseră la vorbă. RETEGANUL, P. IV 21. După ce și-au dat ei bună calea și și-au mulțămit unul altuia, s-au prins amîndoi la vorbă. SBIERA, P. 22; b) a se înțelege (unul cu altul), a cădea de acord să... Aseară, la Ștefan-vodă, S-au prins boierii la vorbă Să facă d-o vînătoare, Vînătoare de plimbare. TEODORESCU, P. P. 505. 2. Refl. (Popular) A se apuca de ceva, a se angaja într-o acțiune, a porni la lucru. Se muncea Simina să-și aduc-aminte Cînd s-a prins la ceartă, pentru ce și cum? COȘBUC, P. I 246. Văzîndu-se încărcată cu lucruri cari întrecea puterile ei, nu știa de ce să se prindă biata nenorocită. SBIERA, P. 313. Care din voi se prinde, în zi de sărbătoare, La trîntă voinicească cu mine, măi flăcăi? BELDICEANU, P. 62. ♦ (Cu determinarea vagă) A-și pune mintea cu cineva, a se măsura cu... Stă-n drum de vorbă cu vecine Și bate-n pumni: «Să mor îmi vine, Auzi tu! Să se prindă ea Cu mine!». COȘBUC, P. I 126. Ce aveam să fac? Le-am răbdat, că doară n-o să mă prind cu el. RETEGANUL, P. II 57. VI. Tranz. 1. (Învechit și popular) A obține, a ajunge în posesia unui lucru, a se alege cu ceva; a primi, a căpăta, a dobîndi. Cam ce să prindeți voi pe pește? DELAVRANCEA, O. II 264. Îi pămînt mult și bun... numai pe perje prind sume mari de bani. ALECSANDRI, T. 256. Unul avînd o moșie... Se apucă și o vinde, Prinde pe dînsa ce prinde, Și își cumpără îndată O sanie minunată. PANN, P. V. II 70. ♦ Fig. A-și însuși cunoștințe, a învăța (de la altul), a căpăta deprinderi. Cunosc eu un cîntec l-am prins de la tăicuțu. DAVIDOGLU, M. 59. Care cum putea să prindă învățătura. STANCU, D. 228. Știam... că și eu trebuie să mă fac odată ca Huțu și pentru aceea îi prindeam apucăturile. SLAVICI, O. I 72. ◊ Refl. Mitru stă și stă gîndind, De el multe nu se prind. COȘBUC, P. I 80. 2. A căpăta o înfățișare, o calitate nouă, un aspect nou. Ar fi vrut... să se așeze jos nițeluș, pînă mai prinde puteri. STANCU, D. 16. De vreți în poloboace să nu prindă vinul floare, Faceți cum făceau străbunii, la arminden beți pelin. BELDICEANU, P. 54. Toate mulțămirile îmi vin deodată... Parcă am prins aripi ca să zbor la București. ALECSANDRI, T. I 277. Piatra care se rostogolește nu prinde mușchi v. piatră. ◊ Expr. A prinde carne (sau seu) = a deveni mai gras, a se îngrășa. Le-a rămas un copil, Iancu, uscat, slăbănog... nu prinde carne pe el. STANCU, D. 17. Ce mă necăjește mai rău de vreo două săptămîni încoace e o jigodie de purcel... că nu prinde seu pe el de loc. STĂNOIU, C. I. 116. Coana Frăsinica, deși se sculase după boală, nu prindea nici dram de carne pe ea. SANDU-ALDEA, U. P. 175. Cînd prinde mămăliga coajă, se spune despre cineva care începe să-și dea aere față de alții cînd a ajuns la o situație înaltă, să se fudulească, să fie obraznic. Dacă este... să fim mai mari peste alții, ar trebui să avem milă de dînșii că și ei sărmanii sînt oameni. Hei! dragele mele vere... Să te ferească dumnezeu, cînd prinde mămăliga coajă. CREANGĂ, P. 209. A prinde minte (sau, intranz., a prinde la minte) = a cîștiga experiență, a deveni mai înțelept, a se face om de treabă. Dănilă mai prinsese acum la minte. CREANGĂ, P. 50. I-am dat numai vreo 30 de lovituri de frînghie ca să prindă la minte. CONTEMPORANUL, VI_I 103. Frunză verde foi de linte, Măi bărbate-am prins la minte. ȘEZ. I 13. (Intranz.) A prinde la inimă (sau, tranz., a-și prinde inimă, rar, inima) = a căpăta curaj, a se îmbărbăta. A intrat în cîrciumă... să-și prinză inima cu un ciocan de rachiu. CARAGIALE, O. III 43. Harap-Alb mai prinzînd oleacă la inimă, încalecă și se lasă în voia calului, unde a vrea el să-l ducă. CREANGĂ, P. 212. Auzind de asalt, soldații au început a chiui ș-a bea dintr-o ploscă, ca să prindă la inimă. ALECSANDRI, T. II 22. A prinde (la) viață = a căpăta putere, tărie; a se înviora. Mi-o apucă-n brață De prinde la viață, Mi-o strînge la pept Ș-o leagănă-ncet. ALECSANDRI, P. P. 15. ◊ Fig. Cîinele a prins și el dușmănie de moarte împotriva omului. POPA, V. 345. Bietul părinte Ghermănuță!... Atîta dragoste prinsese el pentru mine într-un timp așa de scurt! HOGAȘ, M. N. 155. Văzînd aceasta, țiganca prinse frică și mai tare. SBIERA, P. 111. ♦ Intranz. (Neobișnuit) A se dezvolta, a crește. După ce au prins ei și în trup și în putere, s-au îmbrăcat... și, trecînd apa, au mers la o casă. SBIERA, P. 113. VII. Refl. și intranz. 1. (Despre plante) A dezvolta rădăcini, a-și înfige rădăcinile în pămînt, a începe să se hrănească prin rădăcini (după o transplantare); (despre altoaie) a se dovedi viu, a da mugur. Colțul ierbii brumate a prins. DRAGOMIR, P. 5. O humă sură și jilavă pe care nu se prinde... nici troscot, nici ciulini. ODOBESCU, la TDRG. Trei garoafe-n poartă-am pus. Cîte trele mi s-au prins, Mi s-au prins și-a-mbobocit. ȘEZ. V 13. ◊ (Tranz., în expr.) A prinde rădăcini (sau rădăcină) = a căpăta rădăcini; fig. a se fixa (într-un loc), a căpăta stabilitate, p. ext. forță, putere, autoritate. Nu este mai mare mulțumire pentru omul ce dorește binele altora decît aceea cînd vede că este ascultat de cătră alții și că vorbele lui prind rădăcini. SLAVICI, O. I 57. Eu n-am nici casă, nu am nici masă, Nici cît o plantă nu am noroc. Sparanga însăși crește sub leasă, Eu rădăcină nu prind de loc. ALECSANDRI, T. I 370. Treizeci de ani căra Ion apă cu gura... și uda tăciunele, care în urmă prinse rădăcini, crescu, înflori și făcu poame. ȘEZ. V 36. 2. Fig. (Despre manifestări ale omului, vorbe, atitudini, uneltiri) A găsi crezare, a fi luat drept bun, valabil. Vrei să mă încerci cu amăgelile voastre vechi Nu mai prind! C. PETRESCU, A. R. 21. Omul meu s-a găsit că știe franțuzește mai bine decît mine și, din momentul acela, am fost o lună nedespărțiți. Stratagema mea a prins. CARAGIALE, S. N. 172. Spînul văzînd că i s-au prins minciunile de bune, cheamă la sine pe Harap-Alb. CREANGĂ, P. 208. ◊ Unipers. Nu umbla cu mofturi că nu se prinde. VLAHUȚĂ, la TDRG. VIII. Refl. (Despre lapte) A se închega (adunîndu-se deasupra smîntîna și dedesubt laptele acru). Cînd punea mama laptele la prins, eu... de pe a doua zi și începeam a linchi groșciorul de pe deasupra oalelor. CREANGĂ, A. 44. ◊ Expr. A prinde cheag = a începe să se înstărească, să se chivernisească. Dacă nu curge – pică. Pînă ce prinzi cheag. Astăzi cu gazetăria se cîștigă bune parale. C. PETRESCU, C. V. 125. (Cu o construcție neobișnuită) Curțile noastre le îngrădirăm, casele se șițuiră... și cheagul se prinse, veselia se împrăștie. DELAVRANCEA, S. 227. – Forme gramaticale: perf. s. prinsei, part. prins. – Prez. ind. și: prinz (DELAVRANCEA, O. II 131).