BAZAR, bazaruri, s. n. Loc în aer liber sau magazin în care se vând tot felul de obiecte mai ales mărunțișuri. – Din fr. bazar.

CAP¹, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. S. n. 1. Extremitatea superioară a corpului omenesc sau cea anterioară a animalelor, unde se află creierul, principalele organe de simț și orificiul bucal. ◊ Loc. adv. Din cap până-n picioare = de sus până jos, în întregime, cu desăvârșire. Cu noaptea-n cap = dis-de-dimineață. (Până) peste cap = extrem de..., exagerat de... Cu un cap mai sus = (cu mult) mai sus, mai deștept, mai reușit, mai bine. Cu capul plecat = rușinat, umilit, învins. Pe după cap = pe după gât, la ceafă. ◊ Loc. adj. (Fam.) Bătut (sau căzut) în cap = tâmpit, prost. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; a depune eforturi deosebite pentru a realiza ceva, a face imposibilul. A da (pe cineva) peste cap = a trânti (pe cineva) la pământ; a da jos dintr-o situație, a doborî, a învinge. A da peste cap (paharul, băutura etc.) = a înghiți dintr-o dată conținutul unui pahar, al unei căni etc. A da (ceva) peste cap = a) a schimba cu totul ordinea lucrurilor, a ideilor, a unui program stabilit etc.; b) a lucra repede, superficial, de mântuială. A scoate capul în lume = a ieși între oameni, în societate. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă sau unde-i este capul = a nu ști ce să mai facă, a fi copleșit de... A-și pierde capul = a se zăpăci. A nu mai avea unde să-și pună capul = a ajunge fără adăpost, pe drumuri, sărac. A da din cap = a clătina capul (în semn de aprobare, de refuz etc.). A da (cuiva) la cap = a lovi; a omorî; a ataca cu violență pe cineva; a distruge (cu vorba sau cu scrisul). A umbla cu capul în traistă = a fi distrat, neatent. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți) = a fi cuprins de desperare sau de necaz, a regreta o greșeală făcută. A-și lua (sau a apuca) lumea în cap = a pleca departe, părăsindu-și casa, locul de origine și rătăcind prin lume. A-și pleca capul = a se simți rușinat, umilit; a se da învins, a se supune. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. A cădea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) capul cuiva (o situație neplăcută, un necaz etc.) = a veni asupra cuiva tot felul de neplăceri și necazuri, a-l lovi o nenorocire. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva (creându-i neplăceri, deranj). A sta (sau a ședea, a se ține) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a stărui fără încetare pe lângă cineva. A ședea (sau a sta) pe capul cuiva = a sta pe lângă sau la cineva (creându-i neplăceri, plictisindu-l etc.). A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. (Reg.) A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să facă pentru a ieși dintr-o situație grea. ◊ Cap de familie = bărbatul care reprezintă puterea familială și părintească; p. gener. orice persoană care procură mijloacele necesare traiului unei familii și o reprezintă juridic. ◊ Cap de expresie = portret în care artistul face un studiu amănunțit al expresiei unui sentiment pe trăsăturile chipului omenesc. ♦ (La fotbal) Lovire a mingii cu capul. ♦ Cap de bour = nume sub care sunt cunoscute primele serii de mărci poștale românești, având pe ele capul unui bour. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. ♦ Părul capului. 2. Căpătâi; căpătâiul patului. 3. Individ, ins, cap. Câte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, în număr foarte mare, pe întrecute. Câte capete, atâtea păreri, exprimă o mare divergență de opinii. 4. Minte, gândire, judecată; memorie. ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = (în mod) inteligent, deștept. Fără cap = (în mod) necugetat. ◊ Loc. adj. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă; cuminte. ◊ Expr. A fi bun (sau ușor) la (sau de) cap sau a avea cap ușor = a fi deștept. A fi greu (sau tare) de cap sau a avea cap greu = a pricepe cu greutate; a fi prost. A nu(-i) intra (cuiva) în cap = a nu putea pricepe (ceva). A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gândul la...; a uita. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a-l stăpâni mereu (același gând), a nu putea uita. A-i sta capul la... = a se gândi la... A-și bate (sau a-și frământa, a-și sparge, a-și sfărâma etc.) capul = a se gândi, a se strădui spre a soluționa o problemă. A-i deschide (cuiva) capul = a face (pe cineva) să înțeleagă ceva, a lămuri (pe cineva). A fi (sau a rămâne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămâne etc.) liber, independent, nesupravegheat. A face (ceva) din (sau de) capul său = a face (ceva) fără a se consulta cu altcineva. A întoarce (sau a suci, a învârti) capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată; a zăpăci; a face pe cineva să se îndrăgostească. A nu avea cap să... = a nu avea posibilitatea să..., a nu putea să... ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Înv.) Viață. A plăti cu capul. ♦ (Astăzi în expr.) Odată cu capul sau în ruptul capului = cu nici un preț, niciodată. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața; a face nebunii. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-lui-Adam = strigă; b) (Bot.) cap-de-cocoș = dulcișor; capul-șarpelui = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sângele, dispuse în spice simple (Echium rubrum); c) capul-balaurului = o parte a constelației balaurului. II. S. m. Căpetenie, șef, conducător. ♦ Inițiator. III. S. n. 1. Vârf (al unui obiect). ♦ Extremitate proeminentă a unui dispozitiv, instrument etc. sau a unui element dintr-un sistem. ♦ Obiect, mecanism sau dispozitiv asemănător cu un cap¹ (I 1), folosit în diverse scopuri tehnice. 2. Partea extremă cu care începe sau sfârșește ceva. ◊ Cap de pod = loc aflat pe teritoriul inamic, dincolo de un curs de apă, de un defileu etc.; p. ext. forțele armate care ocupă acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor și a mijloacelor de luptă. ◊ Loc. adv. Cap la (sau în) cap = cu părțile extreme alăturate. ◊ Expr. Cap de țară = margine de țară; hotar. Nu-i (un) cap de țară = nu-i nimic grav, nici o nenorocire. A sta (sau a ședea, a se ridica) în capul oaselor = a se ridica stând în pat, a sta în șezut. 3. Partea de dinainte; început, frunte. În capul coloanei. ◊ Cap de an (sau de săptămână, de iarnă etc.) = începutul unui an (sau al unei săptămâni etc.). Cap de coloană = cel sau cei care stau în fruntea coloanei. Cap de afiș (sau cap de listă) = primul nume dintr-o listă de persoane afișate în ordinea valorii lor. ◊ Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Din (sau de la) cap = de la început; de la începutul rândului. Din capul locului = înainte de a începe ceva; de la început. ♦ Partea principală, mai aleasă (a unui lucru). ◊ Expr. Capul mesei = locul de onoare la masă. 4. Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfârșit. ◊ Expr. A o scoate la cap = a sfârși (cu bine). A-i da de cap = a rezolva; a învinge, a răzbi. În cap = (după numerale) exact, întocmai. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect; p. ext. lucru de mică importanță. ◊ Expr. Nici un cap de ață = absolut nimic. Până la un cap de ață = tot. 6. (În sintagma) Cap magnetic = transductor electromagnetic care transformă variațiile unui semnal electric în variații de flux magnetic sau invers, folosit pentru operații de înregistrare, redare și ștergere la magnetofoane. – Lat. caput, (II) după fr. chef (< lat. caput).

CHIP, chipuri, s. n., adv. I. S. n. 1. Față, obraz, figură. Un chip oval. ♦ Expresie a feței; fizionomie. Un chip trist. 2. Înfățișarea sau aspectul unei ființe. Avea chip omenesc. ◊ Loc. adv. În chip de... = cu înfățișare de..., asemenea cu... ♦ Persoană; ființă. A văzut acolo multe chipuri. 3. Imagine, înfățișare a unei ființe sau a unui obiect, redată prin desen, pictură, sculptură etc. ◊ Chip cioplit = idol. II. S. n. 1. Fel, mod, gen. Scrie într-un chip original. ◊ Loc. adj. Fel și chip de... = tot felul de... ◊ Loc. adv. (În sau cu) fel și chip (sau chipuri) = în tot felul, în toate modalitățile posibile. 2. (Rar) Modalitate, posibilitate. ◊ Loc. adv. Cu orice chip = oricum. În (sau cu) nici un chip = nicidecum. ◊ Expr. Nu e chip să... = nu se poate, imposibil să... A nu avea (nici un) chip (să...) = a nu avea posibilitatea, a nu putea (să...). (Pop.) A afla chip (și cale) = a găsi un mijloc eficace, o soluție. 3. (Reg.) Încercare (de a găsi o soluție) 4. (În expr.) Cu chip să... = ca să..., pentru ca să..., având intenția să... Cu chip că... = sub pretext că..., sub aparența că... III. Adv. (La pl. art.; pop.) Vorba vine, cică. ♦ La drept vorbind, nu-i vorbă; ba chiar. – Din magh. kép.

HĂRȚUI, hărțuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A necăji pe cineva cu tot felul de neplăceri, a nu lăsa în pace pe cineva; a cicăli, a sâcâi, a pisa. ♦ (Reg.) A întărâta, a zădărî un câine. 2. Tranz. A desfășura atacuri scurte și repetate asupra inamicului cu scopul de a-i provoca panică și de a nu-i permite deplasarea, pregătirea unor acțiuni de luptă, aprovizionarea etc. 3. Refl. recipr. A purta discuții repetate și contradictorii cu cineva, a se lua la ceartă sau la bătaie; a se încăiera. [Var.: hârțui vb. IV] – Harță + suf. -ui.

IARBĂ, (2) ierburi, s. f. 1. Nume generic dat plantelor erbacee, anuale sau perene, cu părțile aeriene verzi, subțiri și mlădioase, folosite pentru hrana animalelor. ◊ Expr. Paște, murgule, iarbă verde = va trebui să aștepți mult până ți se va împlini ceea ce dorești. Din pământ, din iarbă verde = cu orice preț, neapărat. ♦ Nutreț verde, proaspăt cosit. 2. Buruieni de tot felul. ◊ Iarbă rea = a) buruiană otrăvitoare; b) fig. om rău, primejdios. 3. Pajiște. 4. Compuse: iarbă-de-mare = plantă erbacee cu frunze liniare și cu flori verzi, care crește pe fundul mării și ale cărei frunze uscate sunt folosite în tapițerie; zegras (Zostera marina); iarba-broaștei = mică plantă acvatică, cu frunze rotunde, lucitoare, care (datorită pețiolului lung) plutesc la suprafața apei, și cu flori albe (Hydrocharis morsus-ranae); iarba-ciutei = plantă perenă din familia compozeelor, cu flori galbene dispuse în capitule (Doronicum austriacum); iarba-fiarelor = a) plantă erbacee veninoasă, cu frunze opuse, acoperite cu peri, cu flori albe-gălbui (Cynanchum vincetoxicum); b) (în basme) iarbă cu putere miraculoasă, cu ajutorul căreia se poate deschide orice ușă încuiată; p. ext. putere supranaturală, care poate ajuta la ceva greu de obținut; iarba-găii = plantă erbacee cu frunze dințate, acoperite cu peri aspri, cu flori galbene (Picris hieracioides); iarbă-creață = izmă-creață; iarbă-deasă = plantă erbacee cu tulpini subțiri, cu frunze înguste și flori verzi, dispuse în panicule (Poa nemoralis); iarbă-grasă = plantă erbacee cu tulpina ramificată și întinsă pe pământ, cu frunze cărnoase, lucioase și flori galbene (Portulaca oleracea); iarbă-mare = plantă erbacee cu tulpina păroasă și ramificată, cu frunze mari și flori galbene (Inula helenium); iarbă-albă = plantă erbacee ornamentală cu frunzele vărgate cu linii verzi și albe-roșietice sau gălbui (Phalaris arundinacea); iarba-cănărașului = plantă erbacee din familia gramineelor, cu frunzele plane, cu flori verzui și semințele gălbui; mei-lung, meiul-canarilor (Phalaris canariensis); iarbă-albastră = plantă erbacee cu frunzele îngrămădite la baza tulpinii și cu flori violete (Molinia coerulea); iarba-bivolului = plantă erbacee cu flori verzui sau brune (Juncus buffonius); iarba-câmpului = plantă erbacee cu tulpinile noduroase și cu flori verzui-alburii sau violet-deschis (Agrostis stolonifera); iarbă-neagră = a) plantă erbacee cu frunze dințate și cu flori brune-purpurii pe dinafară și galbene-verzui pe dinăuntru (Scrophularia alata); b) arbust cu frunze mici liniare și flori trandafirii sau albe (Calluna vulgaris); iarba-osului = mic arbust cu tulpini ramificate, cu frunze opuse și cu flori galbene (Helianthemum nummularium); iarbă-roșie = plantă erbacee cu tulpina roșiatică, cu frunze nedivizate, lanceolate și cu flori galbene dispuse în capitule; (pop.) cârligioară (Bidens cernuus); iarba-șarpelui = a) plantă erbacee cu frunze lanceolate, păroase, cu flori albastre, rar roșii sau albe (Echium vulgare); b) plantă cu tulpina păroasă, cu flori albastre sau roșietice (Veronica latifolia); c) broscariță; iarba-șopârlelor = plantă erbacee cu rizom gros, cărnos, cu tulpina terminată în spic, cu frunze ovale și flori mici, albe-roz (Polygonum viviparum); iarbă-stelată = plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pământ, cu frunze pe fața superioară și pe margini păroase și cu flori liliachii (Sherardia arvensis); iarbă-de-Sudan = plantă cu tulpina înaltă, cu frunze lungi, cultivată ca plantă furajeră (Sorghum halepense). 5. Praf de pușcă. – Lat. herba.

IDEM adv. Folosit în lucrări, indicații bibliografice și acte administrative pentru evitarea repetării unor date, titluri, citate etc.; același, la fel, tot așa. [Prescurtat: id.] – Cuv. lat.

ÎNVÂRTI, învârtesc, vb. IV. 1. Tranz. refl. și intranz. A (se) mișca în cerc, a (se) întoarce de jur împrejur, a determina sau a face o mișcare de rotație; a (se) roti, a (se) răsuci. ◊ Expr. (Refl.) A se învârti casa (sau locul, pământul) cu cineva, se spune când cineva are amețeli sau când se simte foarte rușinat. (Tranz.) A-și învârti ochii = a mișca ochii în toate direcțiile pentru a privi (înjur). (Refl. și tranz.) A se învârti în horă sau a învârti hora = a dansa, a juca. (Refl.) A se învârti pe lângă cineva (sau în jurul, împrejurul cuiva) = a căuta să câștige simpatia, bunăvoința cuiva. (Tranz.) A învârti (pe cineva) pe (sau după) deget(e) = a conduce (pe cineva) după plac. ♦ Tranz. A răsuci pe deget, între degete sau cu degetele. ♦ Tranz. A întoarce în toate felurile, a privi pe toate părțile. 2. Tranz. A mânui (cu dibăcie) o unealtă, o armă. ♦ Intranz. A amesteca în ceva (cu lingura). 3. Refl. A umbla de colo până colo fără scop; a se mișca de jur împrejur, a se întoarce (într-un spațiu îngust); a se foi. 4. Tranz. și refl. Fig. (Fam.) A se îndeletnici cu afaceri (dubioase); a câștiga, a dobândi ceva, a profita (pe căi lăturalnice) de un concurs de împrejurări favorabile. [Prez. ind. și: învârt] – Cf. sl. vrŭtĕti.

MĂRUNT, -Ă, mărunți, -te, adj. 1. De dimensiuni, de proporții reduse; (foarte mic). ♦ Cu elemente componente foarte mici; fin. ♦ (Adesea adverbial) Tăiat, sfărâmat, rupt în bucăți de dimensiuni reduse. ♦ (Despre scris) Cu litere foarte mici. ♦ (Despre ploaie, burniță etc.) Cu stropi sau fulgi mici și deși. 2. (Despre bani; adesea substantivat) Cu monede divizionare, cu mărunt. 3. De înălțime, de statură mică; scund, mic. ♦ Scurt. 4. (Despre mers) Cu pași mici (și grăbiți). ♦ (Substantivat, f. art.) Numele unui dans popular; melodie după care se execută acest dans. 5. (Despre ființe) Care este de vârstă fragedă, abia născut sau de câțiva ani; care este nevârstnic. 6. Fig. Care are o importanță, o valoare redusă; mic, neînsemnat. ◊ Expr. Multe și mărunte = lucruri de tot felul. ♦ Care se află pe o treaptă inferioară într-o ierarhie; de rând. 7. Fig. (Despre oameni) Lipsit de înțelegere, de generozitate, care dovedește orizont limitat. [Var.: (pop.) mănunt, -ă adj.] – Lat. minutus.

MÂNĂ, mâini, s. f. I. 1. Fiecare dintre cele două membre superioare ale corpului omenesc, de la umăr până la vârful degetelor, în special partea de la extremitatea antebrațului, care se termină cu cele cinci degete. ◊ Loc. adj. De mână = a) făcut cu mâna, lucrat manual; b) (despre unelte, instrumente) acționat manual. ◊ Loc. adv. Pe (sau la) mâna dreaptă (sau stângă) = pe partea dreaptă (sau stângă). Pe sub mână = pe ascuns, clandestin. În mână = direct, personal. Mână-n mână = în colaborare, în înțelegere, în perfect acord. Peste mână = anevoios, incomod, dificil (de obținut, de realizat, de efectuat). ◊ Expr. (Pop.) A bate (sau a da) mâna (cu cineva) = a se înțelege cu cineva (în privința unei tranzacții); a face un târg, a se învoi (din preț), strângându-și mâna (în semn de pecetluire a tranzacției încheiate). A(-și) da mâna (cu cineva) = a) a strânge cuiva mâna în semn de salut sau de împăcare; b) a se alia, a colabora. A putea (sau a fi bun) să se ia de mână cu cineva = a se asemăna, a se potrivi cu cineva din punctul de vedere al defectelor sau al acțiunilor rele. (Pop.) A se ține cu mâinile de burtă (sau de pântece, de inimă) de(-atâta) râs = a râde cu mare poftă, în gura mare. A pune (sau a băga) mâna în foc pentru cineva (sau pentru ceva) = a garanta pentru cineva sau pentru ceva. A pune (sau a încrucișa) mâinile pe piept = a muri. A se spăla pe mâini = a refuza să-și ia răspunderea unei probleme (dificile) sau a unei fapte (reprobabile). A da (sau a lăsa, a pierde) ceva din (sau de la) mână = a da (sau a lăsa, a pierde) ceva care îți aparține sau de care ești sigur că îl poți obține. Cu mâna goală = fără a aduce nimic; fără a lua nimic; p. ext. fără a-și fi atins scopul, fără nici un rezultat. A avea (sau a fi la cineva) mâna = (la jocul de cărți) a-i veni rândul să împartă cărțile. A trece (sau a ceda) mâna (cuiva) = (la jocul de cărți) a nu juca în turul respectiv, cedând rândul jucătorului următor. (O) mână de ajutor = (mai ales în legătură cu verbele „a da”, „a cere”, „a solicita”, „a fi”) sprijin, ajutor. A lega cuiva mâinile (și picioarele) sau a lega (sau a fi legat) de mâini și de picioare = a pune pe cineva sau a fi în imposibilitate să acționeze. A avea (sau a lăsa, a da cuiva) mână liberă = a avea (sau a da cuiva) posibilitatea să acționeze după bunul său plac; a avea (sau a da cuiva) libertate totală de acțiune. A avea (ceva) pe mână = a dispune de ceva. A pune mâna = a) a face, a întreprinde ceva; b) a fura. A pune mâna pe ceva = a ajunge în posesiunea unui lucru, a-și însuși un lucru (prin mijloace necinstite). A pune mâna pe cineva = a) a prinde, a înhăța, a înșfăca pe cineva; b) a găsi pe cel de care ai nevoie. A-i pune (cuiva) mâna în piept (sau în gât) = a prinde, a înșfăca (pe cineva); a cere cuiva socoteală, a(-l) trage la răspundere. A pune (cuiva) mâna în cap = a lua (pe cineva) la bătaie. A-i pune Dumnezeu (cuiva) mâna în cap = a avea noroc, a-i merge totul din plin. A-i lua (cuiva) boala (sau durerea) cu mâna = a face să treacă boala (sau să înceteze durerea etc. cuiva) repede, numaidecât. Cu mâinile încrucișate (sau în sân, în buzunar) = inactiv. A pune mână de la mână = a strânge, a aduna (bani, obiecte etc.) prin contribuție benevolă. A avea mână ușoară sau a fi ușor de mână = a lucra cu finețe și cu abilitate (ca medic). A fi greu de mână = a lucra neîndemânatic, brutal (ca medic). A avea mână bună sau a fi bun de mână = a) a fi îndemânatic, priceput; b) a purta noroc cuiva; (la jocul de cărți) a da cărți bune celor cu care joacă. A-și face mână bună la (sau pe lângă) cineva = a obține favoarea cuiva, a se pune bine cu cineva. A lua cu o mână și a da cu alta (sau cu zece) = a cheltui mult, a fi risipitor. A fi mână largă = a fi darnic, generos. (Fam.) A fi mână spartă = a fi risipitor. A avea (sau a fi) mână strânsă = a fi econom; a fi zgârcit, meschin. A-i da cuiva mâna (să facă ceva) = a-și putea permite (să facă ceva); a-i permite situația, împrejurările (să facă ceva). Una la mână, se spune pentru a marca primul element al unei enumerări. A fi mâna dreaptă a cuiva = a fi omul de încredere al cuiva. A cere mâna cuiva = a cere în căsătorie. Sărut mâna (sau mâinile), formulă de salut adresată femeilor, preoților, persoanelor mai în vârstă etc. Cu mâna lui (sau mea, ta etc.) sau cu mâinile lor (ori noastre, voastre etc.) = direct, personal, fără intervenția nimănui. A scoate castanele (sau cărbunii) din foc cu mâna altuia = a se folosi de cineva pentru rezolvarea unei probleme dificile, a unei acțiuni periculoase ori riscante. Cu amândouă mâinile = cu bunăvoință, foarte bucuros, din toată inima. (Fam.) A avea (sau a fi cu) mână lungă = a fi hoț, pungaș. (A fi om) cu dare de mână = (a fi om) înstărit, bogat. (Pop.) A da din mâini (și din picioare) = a face eforturi pentru obținerea unui lucru, a se strădui, a-și da osteneala. A avea mâna curată (sau mâinile curate) = a fi cinstit. A primi (sau a lua) în mână = a primi o sumă netă. A duce de mână (pe cineva) = a călăuzi, a conduce (pe cineva); a sprijini, a proteja (pe cineva neajutorat, nepriceput). De la mână până la gură = foarte repede, în timp foarte scurt. Cu mâinile la piept sau cu căciula în mână = într-o atitudine umilă; supus, smerit. Cu mâna pe inimă (sau pe cuget) = cu conștiința curată, cu convingerea că e adevărat. A ajunge pe mâini bune = a ajunge în grija, în posesiunea cuiva competent. A-și lua mâinile de pe cineva = a înceta de a mai proteja, de a mai ajuta pe cineva. Din mână în mână = de la unul la altul, de la om la om. A da mâna cu moartea = a trece printr-o mare primejdie; a fi foarte bolnav. A da pe mâna justiției = a deferi justiției; a înainta un infractor organelor judiciare. A fi (sau a cădea, a încăpea etc.) la (sau pe) mâna cuiva = a fi (sau a cădea, a încăpea) sub puterea, sub autoritatea cuiva, la discreția cuiva. A avea pe cineva sub mână = a avea pe cineva sub control, în subordine. (A fi) mână de fier sau mână forte = (a fi) om energic, autoritar. Politică de mână forte = politică dictatorială, tiranică, abuzivă. ◊ Compus: mâna-Maicii-Domnului = mică plantă erbacee din familia cruciferelor, cu tulpina higroscopică și foarte ramificată, cu flori albe și cu fructele mici (Anastatica hierochuntica). ♦ Persoană, individ (conceput ca autor al unei acțiuni). ◊ Mână de lucru = muncitor. Mână moartă = (la unele jocuri de cărți) jucător fictiv căruia i se distribuie cărți, în cont. 2. Cantitate mică din ceva, atât cât încape în palmă. ◊ (Ca epitet, precedând termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”, indică proporții foarte mici) O mână de om. (Urmat de un substantiv la pl., indică un număr redus, un grup restrâns de elemente de același fel) O mână de oameni. 3. (În legătură cu numerale ordinale sau, rar, cardinale) Categorie, treaptă, rang, clasă; calitate. ◊ Loc. adj. (Pop.) De toată mâna = de toate felurile, de toate categoriile. II. Numele unor unelte sau obiecte (de gospodărie) sau ale unor părți ale lor, care se aseamănă, ca formă și ca întrebuințare, cu mâna (I 1) sau care se apucă, se manevrează cu mâna. ◊ Mână curentă = balustradă. – Lat. manus.

NEAM, neamuri, s. n., adv. I. S. n. 1. Popor, națiune. ◊ Loc. adv. De neam (sau de neamul lui) sau neam de... = de origine, de naționalitate. ◊ Expr. De tot neamul sau de toate neamurile = de toate naționalitățile; p. ext. de toate felurile, de toate speciile. A-și trage neamul din... = a proveni de la..., a se trage din... ♦ Seminție; trib; populație. 2. Totalitatea persoanelor înrudite între ele prin sânge sau prin alianță; persoană care face parte din aceeași familie cu cineva (în raport cu acesta); rudă. ◊ Expr. De neam (bun, mare etc) = dintr-o familie nobilă sau dintr-o familie de oameni corecți, cumsecade. Neam prost = om bădăran, mitocan. A fi neam după Adam sau a fi neam (de) a cincea (sau a șasea, a noua) spiță = a fi rudă foarte îndepărtată sau a nu fi rudă de loc cu cineva. 3. (Înv. și pop.) Rând de oameni din aceeași generație; generație. ◊ Expr. Neam de neamul meu (sau tău etc.) sau neam de neam = a) (în propoziții afirmative) din tată în fiu, din moși-strămoși, din generație în generație; b) (în propoziții negative) nimeni din familia mea (sau ta etc.). ♦ (Înv. și reg.) Partea de țarină pe care o lucrează o familie. 4. (La pl.; în evul mediu) Mulțime de boieri; clasă boierească; familie boierească; descendenți ai unor boieri mari. 5. Categorie de oameni care au aceeași profesiune sau anumite însușiri ori interese comune. 6. Specie, gen, varietate, fel, soi. ◊ Neamul omenesc = genul uman, omenirea. II. Adv. (Reg. și fam.) Deloc, câtuși de puțin, nimic. – Din magh. nem.

PESTRIȚ, -Ă, pestriți, -e, adj. 1. Care are pete mici sau picături, stropi de culori diferite (de obicei alb cu negru); p. ext. cu culori diferite; pestrițat. ◊ Fontă pestriță = amestec de fontă cenușie cu fontă albă. ♦ (Pop.) Dungat, vărgat. 2. P. ext. Care este (format din elemente) de tot felul, care este amestecat, variat, felurit (și adesea eterogen); pestrițat. Lume pestriță. 3. Fig. (Pop. și fam.) Prefăcut, ipocrit, viclean, fals; răutăcios. ◊ Expr. (Pop. și fam.) A fi pestriț la mațe (sau cu mațe pestrițe) = a fi rău la suflet; a fi foarte zgârcit – Din sl. pĩstrĩ.

COLȚ, (I, II 4) colțuri, s. n. (II, III) colți, s. m. I. S. n. 1. Punct unde se întâlnesc muchiile unui obiect sau laturile unei figuri. ◊ Colțul gurii = fiecare dintre cele două extremități laterale ale gurii, unde se întâlnesc buzele. ♦ Fiecare dintre unghiurile formate de două străzi care se întâlnesc; locul format de fiecare dintre aceste unghiuri. ◊ Expr. Colț cu... = în unghiul format de străzile... 2. Porțiune dintr-un obiect sau dintr-un loc cuprinsă între extremitățile reunite ale laturilor lui. ♦ (În publicistică) Rubrică rezervată unei anumite specialități. ♦ Margine, extremitate. ◊ Colț de pâine = coltuc (1); p. gener. orice bucată de pâine (tăiată de la o margine). ♦ Porțiune dintr-o încăpere cuprinsă între extremitățile reunite ale pereților. ◊ Expr. A da din colț în colț = a recurge la tot felul de subterfugii pentru a ieși dintr-o încurcătură. A pune (un copil) la colț = a pedepsi un copil, așezându-l într-un ungher al camerei cu fața la perete. 3. Loc îndepărtat, retras, dosnic; refugiu, ascunziș. ◊ Expr. În (sau din) toate colțurile = în (sau din) toate părțile. II. S. m. 1. Dinte al animalelor (p. ext. și al oamenilor), în special caninul. ◊ Expr. A-și arăta colții = a manifesta o atitudine agresivă, aprigă. A (se) lua la colți = a (se) certa, a fi gata de încăierare. A avea colți (sau un colț) = a fi dârz; a fi obraznic. ♦ Fragment dintr-un dinte sau dintr-o măsea ruptă. 2. Fiecare dintre vârfurile lungi și ascuțite ale greblei, furcii sau ale altor instrumente asemănătoare. 3. Fiecare dintre cuiele de fier pe care le aplică cineva pe talpa încălțămintei de iarnă ca să nu alunece pe gheață; țintă. 4. Vârf ascuțit și proeminent de stâncă, de gheață etc. 5. Vârful plantelor, în special al ierbii, la începutul dezvoltării lor, când încolțesc. 6. Compus: colții-babei = plantă erbacee târâtoare cu frunze penate, cu flori galbene și cu fructe țepoase (Tribulus terrestris). III. S. m. 1. Fiecare dintre tăieturile de formă aproximativ triunghiulară făcute pe marginea unei stofe; dantelă împletită în această formă. 2. Șuviță de păr ondulată trasă pe frunte sau pe tâmple. – Din bg. kolec, scr. kolac.

DIVERS, -Ă, diverși, -se, adj. 1. Care prezintă aspecte, trăsături variate, diferite; diferit, variat, felurit. ◊ Fapt divers = a) întâmplare banală, de toate zilele; b) rubrică de ziar care prezintă succint întâmplările și evenimentele petrecute în cursul zilei. ♦ (Substantivat, f. pl.) Probleme mărunte și auxiliare care se discută într-o adunare. 2. (La pl., precedând substantivul) Tot felul de..., diferiți. – Din fr. divers, lat. diversus.

TOBĂ, tobe, s. f. 1. Instrument muzical de percuție, format dintr-un cilindru scurt, larg și gol, de lemn sau de metal, pe fundurile căruia este întinsă câte o membrană de piele, care, lovită (cu două baghete), produce sunete. ◊ Expr. A bate toba = a) a bate ritmic cu degetele într-un obiect (din nervozitate sau din nerăbdare); b) (fam.) a avea accese de tuse, a tuși; c) (fam.) a divulga un secret, a lansa tot felul de știri. A bate toba (la urechea) surdului = a vorbi cuiva degeaba, a sfătui pe cineva zadarnic, a nu fi ascultat. A face (pe cineva) tobă de bătaie sau a face (cuiva) pântecele (sau spinarea) tobă = a bate zdravăn (pe cineva). A fi (sau a ieși) tobă de carte (sau de învățătură) = a fi foarte învățat. A umbla cu toba sau a-i bate (cuiva) toba sau a vinde averea (cuiva) cu toba = a vinde lucrurile sau averea cuiva la licitație publică. 2. Nume dat mai multor obiecte de lemn sau de metal, fixe sau mobile, în formă de cilindru gol. ◊ Tobă de eșapament = cutie cilindrică la motoarele cu ardere internă, care amortizează zgomotul produs la evacuarea gazelor de ardere. ♦ Organ de mașină folosit pentru transmiterea unei forțe de tracțiune prin intermediul unui cablu sau al unui lanț. ♦ Cutie metalică de formă rotundă sau dreptunghiulară, în care se bobinează filmul pentru unele aparate de proiecție. 3. Mezel preparat din bucățele de carne, de slănină, de măruntaie etc. introduse în membrana care formează stomacul porcului. 4. (La jocul de cărți) Caro. [Var.: (înv. și pop.) dobă s. f.] – Din magh. dob.

TREBĂLUI, trebăluiesc, vb. IV. Intranz. și tranz. A face tot felul de treburi mărunte (pe lângă casă); a roboti. – Treabă + suf. -ălui.

COMBINAGIU, combinagii, s. m. (Peior.) Persoană care face tot felul de combinații (2) (necinstite). – Combina + suf. -giu.

STRÂNSURĂ, strânsuri, s. f. I. 1. Adunare, grămadă, mulțime (strânsă la un loc); strânsătură. ♦ (Peior.) Oameni lipsiți de valoare; adunătură. ◊ Loc. adj. De strânsură = de tot felul; comun, mediocru, improvizat. Oaste de strânsură = (în organizarea militară medievală a Moldovei) oaste formată din țărani, târgoveți și boieri cu slugile lor, care luptau alături de trupele regulate. 2. Plante erbacee care se culeg de pe câmp și se pun la păstrare; recoltă; nutreț. II. Apăsare, presare; presiune. – Strâns² + suf. -ură.

AFACERE s. 1. chestiune, interese (pl.), problemă, treabă, (pop. și fam.) daraveră, (reg.) tamjă, (înv.) negoț. (Și-a rezolvat toate ~ile.) 2. v. tranzacție. 3. v. avantaj. 4. speculație, (fam.) bișniță, gheșeft, (fam. fig.) învârteală. (Face tot felul de ~.)

ALAMĂ s. 1. (prin Ban.) mesing. (Obiecte de ~.) 2. (la pl.) alămărie. (Tot felul de ~ămuri.)

DELECTA vb. 1. v. încânta. 2. a (se) desfăta, a (se) răsfăța, (rar) a (se) dezmierda, (Mold.) a (se) teferici, (fig.) a (se) îndulci. (I-a ~ cu tot felul de bunătăți.)

ENERVARE s. 1. agasare, iritare, plictisire, sâcâială, sâcâire, (livr.) tracasare, (pop.) zădărâre. (~ cuiva cu tot felul de fleacuri.) 2. v. nervozitate.

INTERPRETARE s. 1. tălmăcire, tâlcuire, (pop.) tâlc, (înv.) tălmăcitură, tâlcovanie, tâlcuială. (Dădea scrisorii tot felul de ~ări.) 2. v. analizare. 3. (MUZ.) executare, execuție, intonare. (~ unei melodii.) 4. joc. (Actorul a avut o ~ magistrală.)

INTRIGĂ s. 1. mașinație, uneltire, (livr.) cabală, (înv. și reg.) marghiolie, (Munt. și Olt.) școală, (Bucov. și Transilv.) șcort, (înv.) marafet, tehnă, tocmeală, umblet, zavistie, (fam.) tertip, (fig.) manevră, manoperă, urzeală, (fig. rar) mreajă, rețea, tramă, țesătură, (fam. fig.) mâncătorie, panglicărie, sforărie. (Umblă cu tot felul de ~i.) 2. v. complot. 3. v. acțiune.

PALAVRĂ s. 1. (mai ales la pl.) fleac, nimic, (reg.) laf, marghiolie, (înv.) tândale (pl.), (fam.) balivernă, moft, parascovenie. (Spune tot felul de ~e.) 2. v. minciună.

PRESUPUNERE s. 1. (înv. și pop.) prepus. (Tot felul de ~ îi trec prin cap.) 2. bănuială, ipoteză, prezumție, supoziție, (rar) presupus. (~ lui s-a adeverit.) 3. v. ipoteză.

SEMN s. 1. indicator, jalon, reper. (Ca ~ este un stâlp de piatră.) 2. (reg.) zăloagă. (~ de carte.) 3. marcă. (~ distinctiv aplicat pe un obiect.) 4. semn grafic = caracter. (Un scris cu tot felul de ~.) 5. (LINGV.) semn de punctuație = semn ortografic; semnele citării v. ghilimele; semn ortografic = semn de punctuație; semnul exclamației v. semnul exclamării; semnul exclamării = semnul exclamației, (rar) punct al mirării, punct de exclamație; semnul întrebării = (înv.) punct de întrebare, semn întrebător, semn răspunzător. 6. semn zodiacal = zodiac, zodie. 7. constelație, zodie. (Cele 12 ~ ale zodiacului.) 8. țintă, (prin Transilv. și Ban.) șaibă, (înv.) țel. (Trage cu pușca la ~.) 9. (MED.) cicatrice, urmă, (rar) rană, stigmat, (înv. și reg.) beleaznă, (prin nord-estul Olt.) pupăză. (I-a rămas un ~ de la plagă.) 10. urmă. (N-a lăsat nici un ~ al trecerii sale pe aici.) 11. însemn, simbol. (Sceptrul era ~ul puterii domnitorului.) 12. dovadă, indicație, indiciu, mărturie, pildă, probă, (livr.) testimoniu, (înv. și reg.) scrisoare, (înv.) răspuns. (Există numeroase ~ în sprijinul...) 13. amintire. (Îi cere un ~ spre a nu-l uita.) 14. semnal. (La ~ul convenit, a apărut.) 15. manifestare, simptom. (Are ~e de nebunie.) 16. piază, prevestire, (livr.) augur. (~ bun sau rău.) 17. atribut, calitate, caracter, caracteristică, însușire, notă, particularitate, proprietate, specific, trăsătură, (reg.) însușietate, (fig.) amprentă, marcă, pecete, sigiliu, timbru. (Câteva ~ esențiale ale acestui fenomen.)

SPECULAȚIE s. 1. speculă. (~ cu valori economice.) 2. afacere, (fam.) bișniță, gheșeft, (fam. fig.) învârteală. (Face tot felul de ~ii.)

ȘICANA vb. a sâcâi, (rar) a străgăni, (înv.) a molesta. (Îl ~ cu tot felul de mărunțișuri.)

ȘICANĂ s. 1. (rar) străgăneală, străgănire. (Lasă-te de ~e!) 2. dificultate, greutate, neajuns. (Îi face tot felul de ~e.)

TIPĂRITURĂ s. 1. imprimat, (rar) tipăreală, (înv.) publicare, tipărire. (Tot felul de ~i.) 2. carte, lucrare, operă, scriere, tom, volum, (livr.) op. (O ~ voluminoasă.)

CÂT⁵ câtă (câți, câte) 1) (cu valoare de numeral nehotărât): Câte în lună și în stele fel de fel de lucruri; multe de toate. 2) (cu valoare de adjectiv nehotărât) ~ timp. ◊ Câtă frunză și iarbă în număr foarte mare. Câte și mai câte (câte și mai multe) tot felul de lucruri; de tot soiul; multe și mărunte. Nu știu ~ (sau câtă, câți, câte) foarte mult. 3) (cu valoare de pronume interogativ) ~ e ora? /<lat. quantus

CUȚITĂRIE ~i f. 1) Atelier sau magazin specializat unde se ascut sau se vând cuțite. 2) Tot felul de cuțite. /cuțit + suf. ~ărie

DINTE ~ți m. 1) Formație osoasă fixată în maxilar care servește pentru a mușca, a rupe și a mesteca hrana sau ca mijloc de apărare. ◊ ~ți de lapte primii dinți care le cresc copiilor (și care cad, fiind înlocuiți cu alții). Soare cu ~ți soare pe timp geros sau răcoros. A se ține de ceva cu ~ții a nu se lăsa de ceva cu nici un preț. Printre ~ți a) nelămurit, neînțeles; b) fără dorință; în mod ostil. A-și lua inima în ~ți a-și face curaj; a îndrăzni. Înarmat până în ~ți echipat cu tot felul de arme. A avea un ~ împotriva (sau contra) cuiva a purta cuiva pică. A scoate cuiva și ~ții din gură a lua cuiva tot ce are; a despuia. A sta cu ~ții la stele a nu avea ce mânca. 2) Fiecare dintre piesele în formă de cui ale unei unelte agricole; colț. 3) (la obiecte sau piese) Zimț sau crestătură pe margine. ~ții ferăstrăului. 4) bot.: ~tele dracului plantă cu flori roșii, albe sau verzui, care crește prin locuri umede (mlaștini, bălți). /<lat. dens, ~ntis

GEANTĂ genți f. 1) Obiect, de obicei de formă dreptunghiulară, cu mâner și închizătoare, confecționat din piele sau din alt material, în care se poartă cărți, caiete sau hârtie de tot felul; servietă. 2) Obiect de acest fel, dar mai mic, în care femeile poartă banii și accesorii de toaletă; poșetă. [G.-D. genții] /<turc. çanta

IARBĂ ierburi f. 1) Orice plantă erbacee (sălbatică) cu frunze verzi și flexibile (care servește, de regulă, drept hrană pentru animale). ◊ ~-creață mentă. ~a dracului tutun. ~ rea a) iarbă otrăvitoare; b) iarbă care invadează culturile, împiedicându-le să crească. ~a-fiarelor plantă erbacee otrăvitoare cu tulpina erectă, având frunze opuse alungite și flori albe, gălbui sau verzui. ~-grasă plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pământ, având frunze cărnoase lucioase și flori albe sau galbene, folosită în scopuri medicinale. ~-de-Sudan plantă erbacee exotică, cu tulpină erectă înaltă, cu frunze înguste și lungi, cultivată pentru furaj. 2) la pl. Plante erbacee de tot felul; ierbărie. ◊ Câtă frunză și ~ în număr extrem de mare. A căuta (ceva sau pe cineva) ca ~a cea de leac a căuta insistent ceva sau pe cineva. 3) la sing. Vegetație naturală sau cultivată de plante erbacee (de obicei de aceeași specie) mărunte și dese. 4) Nutreț din astfel de plante erbacee proaspăt cosite. [G.-D. ierbii] /<lat. herba

IDEM adv. (se folosește pentru a evita repetarea unui nume sau a unei referințe) În mod identic; la fel; tot așa; același. /Cuv. lat.^[1]

IERBĂRIE ~i f. 1) Loc necultivat, acoperit cu iarbă și buruieni; bălărie. 2) Plante erbacee de tot felul. /iarbă + suf. ~ărie

MĂRUNT ~tă (~ți, ~te) 1) Care este de proporții foarte reduse; mic de tot. Pietre ~te. Pași ~ți. ◊ Bani ~ți bani în monede divizionare de valoare mică. 2) (despre scris) Care este cu litere foarte mici. 3) (despre persoane) Care este mic de statură; scund. 4) fig. Care este de mică importanță. * Multe și ~te lucruri de tot felul, dar lipsite de importanță. 5) fig. (despre oameni) Care dovedește lipsă de noblețe sufletească; lipsit de generozitate; meschin. /<lat. minutus

MULT³ ~e n. Număr mare (de obiecte sau de ființe). * ~e și de toate fel de fel de lucruri. ~e și mărunte a) fel de fel; b) fleacuri; lucruri neînsemnate. A nu ști ~e a) a se supăra ușor; b) a trece la acțiune. /<lat. multus

NEAM ~uri n. 1) pop. Totalitate a oamenilor de o anumită naționalitate; seminție; popor; norod. * De ~ (sau de ~ul lui) de origine; de naționalitate. 2) ist. Organizare obștească principală a comunei primitive (bazată pe rudenie de sânge); gintă. 3) Succesiune de generații care provin dintr-un strămoș comun; seminție; familie. * ~ul omenesc specia umană; omenire. Din ~ în ~ din generație în generație. ~ de ~ul cuiva (sau ~ de ~) din tată-n fiu; din moși-strămoși. 4) Persoană de origine comună sau înrudită prin alianță; membru al aceleiași familii; rudă. * A fi (de un) ~ cu cineva a fi rudă cu cineva. A se face ~ cu cineva a deveni rudă cu cineva; a se înrudi. A fi ~ după Adam a fi rudă foarte îndepărtată sau a nu fi rudă deloc cu cineva. 5) înv. Proveniență socială. * De ~ bun (sau ales, mare) se spune despre cineva, care aparținea păturii sociale de sus. De ~ prost se spune despre cineva, care provenea din păturile de jos. 6) Grup de ființe sau de obiecte ce se caracterizează printr-o anumită însușire; fel; categorie; soi; gen; specie. * Cu tot ~ul cu toții câți sunt; împreună. De tot ~ul a) de diferite naționalități; b) de toate felurile; fel de fel. Fără ~ și fără țară se spune despre cineva care nu-și cunoaște originea. /<ung. nem

POLIFAG ~gă (~gi, ~ge) și substantival (despre ființe) Care folosește pentru nutriție toate felurile de hrană; care mănâncă de toate; omnivor. /<fr. polyphage

PUBLICITATE f. 1) Caracter public. 2) Difuzare în public a informațiilor prin intermediul mijloacelor de informare în masă. ◊ Mica ~ rubrică într-o publicație periodică care cuprinde tot felul de anunțuri. A da ~ății a anunța în mod public; a publica. /<fr. publicité

SĂMÂNȚĂ semințe f. 1) Organ al plantelor superioare care conține nucleul germinativ. ◊ De ~ a) ales și păstrat pentru reproducere; b) de prăsilă. 2) la pl. Fructe uscate ale unor plante. Semințe de in. ◊ Nici ~ deloc. ~ de vorbă motiv de discuție sau de ceartă. 3) fam. Ou de insectă. 4) pop. Secreție a glandelor sexuale masculine; spermă. 5) fam. Continuator al unei familii; urmaș; descendent; viță; vlăstar; progenitură. 6) pop. Totalitate a organismelor (vegetale sau animale) cu anumite trăsături ereditare comune; soi; varietate; specie. ◊ De toată ~a de tot felul. 7) fig. Element care generează ceva; germen. [G.-D. seminței] /<lat. sementia

STRÂNSURĂ ~i f. 1): ~ de mână strângere de mână. 2) peior. Ceea ce a fost strâns de pe unde s-a putut, fără nici un discernământ; adunătură. Oaste de ~. ◊ De ~ a) de tot felul; b) din ceea ce a rămas la urmă. 3) Cantitate de produse agricole strânse dintr-o recoltare. /strâns + suf. ~ură

ȘICANĂ ~e f. 1) Deranj iritant, provocat de cereri și pretenții nejustificate; sâcâială fără motiv. A face tot felul de ~e. 2) Motiv lipsit de temei; subtilitate falsă. 3) Obstacol pus în calea unui fluid pentru a-i micșora viteza, a-i modifica direcția sau pentru a-i uniformiza debitul. ~ perforată. 4) Bârnă care apără intrarea într-o fortăreață. /<fr. chicane

BRICOLA vb. I. tr. (Franțuzism) A practica tot felul de meserii. ♦ A face treburi mărunte cu caracter meșteșugăresc (în gospodărie). [< fr. bricoler].

BRICOLAJ s.n. (Franțuzism) Acțiunea de a bricola; practicarea mai multor meserii; (fam.) treburi mărunte. ♦ Practicarea pe lîngă gospodărie în timpul liber a tot felul de lucrări mărunte. [< fr. bricolage].

BRICOLER s.m. (Rar) Persoană care se ocupă în timpul liber cu tot felul de lucrări manuale de întreținere și de reparații. [< fr. bricoleur].

SCATOLOGIE s.f. Glumă sau literatură scabroasă în care se fac aluzii la tot felul de murdării; coprolalie. [Gen. -iei. / < fr. scatologie, cf. gr. skor – excrement, logos – vorbire].

TUTTI-FRUTTI s.n.pl. Mîncare din tot felul de fructe. [< it. tutti-frutti].

BAZAR s.n. Loc (acoperit) unde se vînd obiecte de tot felul; (p. ext.) tîrg, piață. [Pl. -ruri, -re. / < fr. bazar, cf. pers. bazar – piață].

COCHET, -Ă adj., s.m. și f. 1. (Persoană, mai ales femeie) care folosește tot felul de mijloace pentru a plăcea, pentru a seduce; (persoană) îmbrăcată cu gust, elegantă, cu purtări îngrijite, care dorește să placă, să fie admirată. 2. (Despre lucruri) Drăguț, îngrijit, elegant, grațios. [< fr. coquet].

ciopoc, ciopocuri, s.n. (reg.; mai ales la pl.) uneltele de tot felul ale plugarului; sculele țăranului.

fărșangar, fărșangari, s.m. (reg.) om mascat care în săptămâna albă (înainte de Paști) umblă prin sat împreună cu alții și face tot felul de nebunii.

DIFERIT, -Ă adj. 1. Deosebit, neasemănător, altfel. 2. (La pl.) Fel de fel de..., tot felul de... [Cf. fr. différent].

îmboldoșit, -ă, adj. (reg.) încărcat cu boldoașe (cu tot felul de petece, de trențe, de legăturele).

așijderea adv. – La fel, tot așa, de asemenea. – Var. așișdere(a), așijdere. Hibrid format din așiș (forma veche a lui așa) și sb. takoždere „la fel” (Hasdeu 2004; Pușcariu 133; DAR). Pare a fi fost vorba la început de o stîngăcie a vechilor traducători din sl. (așa este sinonim cu tako, însă -ždere nu poate fi tradus, nici nu pare să fi circulat numai în rom.). S-a păstrat datorită limbajului ecleziastic, dar fără circulație populară.

tir(i), adv. conj. (reg.) 1. la fel, tot una, cam... așa și. 2. ori... ori, fic... fic, sau... sau.

ace, brice și carice expr. (vulg.) lucruri diverse / de tot felul

BAZAR s. n. 1. complex comercial de tip oriental, dintr-un șir de prăvălii sau tarabe, unde se vând obiecte de tot felul; (p. ext.) târg, piață. 2. magazin de obiecte diverse. (< fr. bazar)

BRICOLA vb. tr. 1. a practica tot felul de meserii. ◊ a face treburi mărunte cu caracter meșteșugăresc (în gospodărie). 2. (fig.) a pune cap la cap. 3. a aranja, a modela în scop de înșelăciune. (< fr. bricoler)

BRICOLER s. m. cel care se ocupă în timpul liber cu tot felul de lucrări manuale de întreținere și de reparații. (< fr. bricoleur)

COCHET, -Ă adj. 1. care folosește tot felul de mijloace pentru a plăcea, a seduce; îmbrăcat cu gust, elegant, care dorește să placă, să fie admirat. 2. (despre lucruri) drăguț, îngrijit, grațios. (< fr. coquet)

DIFERIT, -Ă adj. 1. deosebit, altfel. 2. (pl.) fel de fel de..., tot felul de... (< fr. différent)

OMNICOLOR, -Ă adj. cu toate felurile de culori. (< fr. omnicolore)

SCATOLOGIE s. f. 1. glumă sau literatură scabroasă în care se fac aluzii la tot felul de murdării; coprolalile. 2. (med.) tendință patologică de a utiliza cuvinte obscene, scabroase. (< fr. scatologie)

TUTTI-FRUTTI s. n. inv. 1. cremă glasată din tot felul de fructe. 2. (fig.) amestecătură. (< it., fr. tutti frutti)

și adv. – 1. La fel, tot așa. – 2. Chiar, în plus, însă. – Și mai. – Și mai și. – 3. Deja, îndată. – 4. (Conj.) Plus, cu. – Mr., megl., istr. și. Lat. sῑc (Pușcariu 1588; REW 7892), cf. it., prov., cat., sp. si, port. sim. Înv. folosit și enclitic pentru a întări pron. sau adv., cf. atunceși, același, totuși etc. (Tiktin).

tot (-oată), adj. – 1. În număr complet: toate cîntecele (Eminescu). – 2. Întreg, complet: toată lumea (Eminescu). – 3. Fiecare, oricare: pe atunci tot romînul era viteaz și tot viteazul era boier (Alecsandri). – 4. Orice: se poate lua la întrecere cu toate aeroplanele (Bassarabescu). – 5. Întreg, sănătos: nu-i toată, e lunatică (Voiculescu). – 6. (Pron.) Lucrul sau ființa în discuție: toate-s vechi și nouă toate (Eminescu). – Cu toții. – De toate. – Toate ca toate. – Cu toate acestea. – Cu toate că, deși. – Cu tot, inclusiv. – Cu totul, complet. – De tot, cît încape, foarte. – Peste tot, pretutindeni. – 7. (Adv.) Numai, exclusiv: tot oaspeți rari (Coșbuc). – 8. Mereu, continuu: tată-meu mă crede tot în fașe. – Tot mereu, veșnic. – Tot una, la fel. – Tot acela, el însuși. – Tot așa, egal. – 9. Mereu, la fel, în același fel: muierea-i tot muiere (Cocea). – 10. Oricum: tot era s’o dau eu de pomană (Alecsandri). – 11. În fine, pînă la urmă: s’a luptat cu dînșii trei zile și trei nopți și tot i-a biruit (Sbiera). – 12. Încă, și mai: mai încet, tot mai încet (Eminescu). – 13. Cel mult, abia, numai: să tot fie cinci ani de atunci (Vlahuță). – Mr., megl., istr. tot. Lat. tōtus (Pușcariu 1750; REW 8815), cf. it. tutto, fr. tout, cat. tot, sp., port. todo. Cf. atot-. Gen. se exprimă cu prep. a (a tot, a toate, înv. a toți), sau în limba modernă la pl. tuturor (var. pop. tutulor). În comp. cu un num. se reduce la tus-: tustrei, tuspatru etc. Cf. Sanfeld, Syntaxe, 200-9. – Der. totdeauna, adv. (mereu), comp. cu de-a una, sau mai probabil, cu de una cf. mr. totdiună; tot(de)odată, adv. (în același timp; deodată); totuși, adv. (cu toate că), cu suf. -și, cf. același; totime, s. f. (totalitate); netot, s. m. (prost), forma negativă a lui tot, 5; netoată, s. f. (proastă, neghioabă); netoție, s. f. (prostie). Der. neol. (din fr.): total, s. n.; totalitate, s. f.; totalitar, adj.; totalitarism, s. n.; totaliza, vb.; totalizator, s. m.

a se ascunde după deget expr. a recurge la tot felul de pretexte și subterfugii în încercarea de a se eschiva de la o sarcină / de la o responsabilitate

a-i intra cuiva pe sub piele expr. a câștiga bunăvoința cuiva prin tot felul de mijloace.

a înșira la gogoși / povești / moși pe groși / verzi și uscate expr. a spune tot felul de lucruri fără importanță și fără o succesiune.

multe și mărunte expr. 1. lucruri / probleme de tot felul. 2. fleacuri, nimicuri.

ASORTAT, -Ă, asortați, -te, adj. Care se potrivește, care se armonizează (la culoare, mărime, calitate) cu un lucru. ♦ Aprovizionat, înzestrat din belșug cu mărfuri de tot felul. – V. asorta.

AȘA adj. invar., adv. I. Adj. invar. 1. (Precedă substantivul) Asemenea, astfel de...; atît de mare, de mult, de frumos etc. Așa nuntă și așa veselie, mai rar (ISPIRESCU). 2. (Urmează după un substantiv sau adjectiv) Simplu, obișnuit. Tot felul de arme: unele împodobite cu nestemate, altele numai așa (ISPIRESCU). ◊ Expr. Mai așa = nu prea bun (sau frumos, mult etc.). II. Adv. 1. În felul acesta; astfel. ◊ Loc. adj. Așa-zis sau așa-numit = pretins. ◊ Expr. Așa o fi = e posibil; poate. Și așa = în orice caz; oricum, tot. Nici așa = oricum ar fi, în orice condiții. Și așa, și așa = și într-un fel, și într-altul. Ori așa, ori așa = sau într-un fel, sau într-altul. Așa..., așa = după cum..., astfel. Așa și așa = a) nu prea bine; potrivit; b) în felul în care s-a arătat. Azi așa, mîine așa = continuînd mereu în acest fel. Nici așa, nici așa = nici într-un fel, nici într-altul. ♦ (Concluziv, reluînd firul povestirii sau rezumînd cele povestite) Și așa, s-a păgubit sărmana capră și de cei doi iezi (CREANGĂ). ◊ Loc. conj. Așa că = deci. ◊ Expr. Așa-zicînd = pentru a spune astfel. ♦ Aceste, acele lucruri. El așa dac-auzea Fug-acasă că-mi pleca (TEODORESCU). 2. După cum se va spune, după cum se va vedea. A început să spună așa. 3. Chiar precum se spune; întocmai, exact; da. ◊ Expr. Așa e? (sau nu-i așa?) = am dreptate? (sau nu am?) Așa? sau cum așa? = adevărat să fie? Așa? sau așa stă treaba?! = va să zică astfel stau lucrurile?! Așa, da! = sînt de acord cu ceea ce spui (sau faci) acum. Mai așa = a) desigur, firește; b) nu prea tare. Cam așa = după cum zici, ai (măcar în parte) dreptate. 4. În același fel, asemenea. Bate acum și tu găina... c-așa am bătut și eu cocoșul (CREANGĂ). ◊ Expr. Și-așa mai departe = etcetera. 5. Atît de tare, de mult, de mare, de bine etc.; într-atîta. Așa strălucea, de orbea pe cei ce se uitau (ISPIRESCU). ♦ (Pop.) Cum s-ar putea crede, cum este de obicei. O fată și-un fecior, nu frumoși așa, ci cum n-au mai fost (RETEGANUL). 6. (Cu sensul reieșind din context) a) Cu ușurință; ușor, repede. b) La întîmplare, la nimereală. c) După bunul plac; oricum. d) Dintr-o dată, ca din senin; pe nesimțite, fără a-și da seama. e) Pe degeaba. – Lat. eccum-sic.

ĂLA, AIA, ăia, alea, pron. dem. (În vorbirea puțin îngrijită) Acela, aceea. ◊ Expr. De ce..., de aia... = cu cît..., cu atît... Altă aia = ciudățenie, monstru. Toate alea = tot ce trebuie. Cîte alea toate = fel de fel de lucruri. ◊ (Substantivat, peior.) Un ăla = un om oarecare, fără importanță. ◊ (Adjectival) Lucrul ăla. [Gen.-dat. sg.: ăluia, ăleia, gen.-dat. pl.: ălora] – Lat. illum, illa.

BAZAR, bazaruri, s. n. Loc în care se vînd tot felul de obiecte, mai ales mărunțișuri; p. ext. tîrg, piață. – Fr. bazar.

compoziție 1. Operă de artă muzicală datorată unui muzician profesionist (compozitor), fixată, în majoritatea cazurilor și, cu precădere, în sfera culturii muzicale de tip european, prin scriere (v. notație). C. este rezultatul unui proces complex de coroborare a unor elemente psihice (intuiție, „inspirație”) și de sensibilitate muzicală (talent) cu date artizanal-tehnice oferite de arta și știința muzicii [invenția melodică*, ritmica, armonia (III, 1), contrapunctul*, conducerea vocilor (2), dinamica*, forma (I, 2), instrumentația*]. Arta c. este implicită în formele de artă muzicală de tip funcțional (magică, de cult, folclorică) și se confundă, istoric vorbind, cu faza monodiei*. Astfel, melodia oricărei culturi orale comportă interacțiunea (inconștientă) dintre formulele (I-II) melodico-ritmice, oarecum fixe, transmise de tradiție, și improvizație* (factorul fantezie, deci) și are ca rezultat final apariția variantelor (I, 1). Explicită devine c. mai ales în fazele posibilei sale raportări la scriere: în muzica gr.*, în cea biz.* și cea greg.* (fără a exclude prin aceasta caracterul savant în care c. ar avea același rol explicit, al muzicii tradiționale, preponderent orale, proprie unor culturi orientale). Muzica trubadurilor*, trouverilor* și minnesänger*-ilor, în care compozitorul-interpret este, în sens sincretic*, atât creatorul versurilor cât și al melodiei, este deja o artă în care fantezia își face un oarecare loc – este adevărat infim, dacă ținem seama de reglementarea foarte strictă de sorginte orientală, a structurii (mai ales a celei ritmice prin acei faimoși modi ritmici – v mod [III]). Operația de con-ponere (cuvântul componere apare la Guido d’Arezzo, în Micrologus), de așezare împreună în asamblu, a „componentelor” structurii muzicale, începe odată cu suplimentarea vocilor (2) în polif. bazată pe un cantus firmus* (pe ceea ce se păstrase din monodie). Rolul aceluia ce abia cu mult mai târziu se va numi compozitor se reducea la acomodarea după legile contrapunctului (intervale*, consonanță*, disonanță, mod*, diviziune ritmică), la etajarea vocilor, la „înfrumusețarea” lor prin înflorituri și alte procedee variaționale* și imitative*. Abia mai târziu și numai treptat c. devine și o ars inveniendi, căci dependența de c. f., de o melodie dată [ex. coralul (2)] sau împrumutată (ex. temele* preluate de către Bach de la alți compozitori) se prelungește până la finele barocului*; în același timp, detașarea melodiei din amalgamarea contrapunctică, urcarea ei spre vocea superioară, cu toate consecințele ce decurg din apariția monodiei acomp. și din definirea armoniei ca dimensiune dominantă a muzicii, profilează, începând din Renaștere*, pe compozitorul inventator de melodii, pe muzicianul puternic marcat, deși, de personalitatea sa artistică și tot mai eliberat de constrângerile sociale de tot felul (implicit de aceea de interpret, al cărui statut autonom începe să se întrevadă); finele romantismului* cunoaște în consecință nu numai apogeul ideii de artist-compozitor (chiar dacă acești compozitori mai sunt uneori, fără însă strălucirea virtuoză pe care a cunoscut-o prima vârstă romantică, proprii lor interpreți) dar și pe acela al ideei unei arte componistice scoase de sub imperiul unui cod de reguli și a punerii ei sub semnul inspirației. Între faza renascentistă și cea romantică, c. și-a definit treptat și unele dintre principalele sale trăsături, concentrate în dictonul: opus perfectum et absolutum. Între aceste trăsături, două sunt capitale: identitatea, caracterul neconfundabil al operei și proprietatea sa de a deveni element al ideei artistice în triada creator-interpret-public. Identitatea operei, exacerbată pînâ la gradul totalei originalități, a fost convingerea ce a alimentat mentalitatea avangardei pînă în anii ’60; dimpotrivă capacitatea c. de a vehicula idei a ponderat, în funcție de cerințele socio-culturale, tocmai această tendință spre izolare estetizantă proprie avangardei. Evoluția muzicii din ultimele decenii pare să indice semnele unei estompări, dacă nu ale unei totale ștergeri a caracterelor c.; pierderea identității autorului (prin participarea colectivă a co-autorilor interpreți în aleatorism* și chiar a receptorilor în happening – v. sincretism), modificarea statului ei legat de amintita triadă (în muzica electronică*, în cea pe bandă [III] în general, interpretul este eliminat), relativizarea fixării prin notație (parțial în aleatorism, aproape total în muzica electronică). 2. Studiul organizat (de regulă în cadrul procesului de învățământ*) având drept scop însușirea totalității elementelor profesionale care conduc la realizarea c. (1). Tratatele sec. 16 împărțeau muzica* în trei părți (Listenius, Musica, 1537): musica theoretica, muzica speculativă, musica practica, arta cântului și musica poetica, arta c. punctului (acesta din urmă subdivizat în sortisatio, „muzică întâmplătoare” și compositio „muzica fixată după un anumit plan” – J.A. Herbst, Musica poetica, 1643). Tratatele de c. punct din ev. med. și până la cele ale lui J. Crüger (1630), A. Berardi (1687) și J. Fux (1725), țineau locul tratatelor de c. Începând însă cu Zarlino și culminând cu Rameau, tratatele de armonie îndeplinesc același rol, după ce practica basului cifrat* impusese deja gândirea acordică (în latura ei ordonată prin reguli cât și în aceea a improvizației – v. și organist) ca principal teren de instrucție componistică. C. punctul a continuat astfel să constituie una dintre celelalte discipline ce concură la realizarea c. Tratatele de c. propriu-zise, proprii sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20 (B. Marx, H. Riemann, V. d’Indy) vizează însumarea cunoștințelor teoretice, estetice și tehnice ale momentului. Sec. 20 cunoaște, dimpotrivă, restrângerea normelor c. la necesitățile unei ars poetica individuale (J.M. Hauer, P. Hindemith, O. Messiaen, H. Eimert). Introduceri practice în c. sunt considerate Das Wohltemperierte Klavier și Die Kunst der Fuge de Bach, Ludus Tonalis de Hindemith, Microcosmos de Bartók, Mode de valeur et d’intensité de Messiaen.

neoclasicism, orientare cu caracter istoricizant afirmată în componistica primei jumătăți a sec. 20, cu precădere în deceniile 2-4 dar cu notabile ramificări și dincolo de acest interval. Faimoasa deviză a „întoarcerii la Bach” atribuită lui Stravinski (1924) – și pe care Nadia Boulanger continua să o propage în anii ’30 la cursurile sale de compoziție (2) de la École Normale din Paris – a exprimat în esență o anumită frondă „revivalistă” a unei părți a compozitorilor începutului de sec.; împotrivirea acestora atât față de excesele literaturizante și hipertrofia formală proprii romantismului* târziu cât și față de psihologismul exacerbat al expresionismului a născut, prin contrast, năzuința revenirii la „un spirit de echilibru și reținere” (Gisèle Brelet) și a restabilirii valorilor „pur muzicale” ale discursului – între altele, pregnanța și claritatea tematicii (v. temă) și a formei – trăsături regăsibile în muzica epocilor mai vechi. Atitudinea neoclasică este prin definiție duală: ea este, pe de o parte, explicit referențială – fiindcă presupune raportarea deliberată a creatorilor de modele (de formă, scriitură, stil*) ale trecutului muzical pre-romantic, în speță clasic (v. clasicism) dar mai ales ante-clasic – iar pe de altă parte, esențialmente modernă, în sensul libertății pe care compozitorii o manifestă în „interpretarea” (Craft) modelelor în cauză, a largii disponibilități (estetice, stilistice, tehnice) cu care sunt abordate / tratate „obiectele” muzicale tradiționale. Dimensiunea modernă a n. este determinată atât de recurgerea la cuceririle de limbaj ale sec. 20 – ca de ex. libera folosire a totalului cromatic, sau reformele în domeniul modalului (v. mod) – cât și, adesea, de ironia sau spiritul parodic al evocării, de diferitele grade de distorsiune aplicate datelor moștenite, dovezi evidente ale distanțătii creatorului față de trecutul pe care doar aparent îl „citează” [Simfonia clasică de Prokofiev (1917) oferă un exemplu grăitor în acest sens]. În virtutea acestei fidelități ambigue sau înșelătoare față de modelele istorice, demersul neoclasic este mai curând unul pseudo-restitutiv. Reacțiile de adversitate pe care n. le-a suscitat printre susținătorii muzică de avangardă (v. modernă, muzică) s-au focalizat în mare parte asupra producției neoclasice a lui Stravinski, căreia i s-au imputat caracterul „reacționar” (Adorno) și apelul la „un univers de referințe culturale” frustrant pentru „invenție” (Boulez). De altfel în cel de al 8-lea deceniu al sec. 20, unii contestatari din occid. ai muzicilor cu adresă istorică continuau să se exprime, de pe poziții ideologice de stânga, în termeni similari, denunțând în creațiile de acest tip „ideologia retrospectivistă” și înlocuirea „invenției autentice” cu „un formidabil edificiu al Amintirii” (Deliège) – o atitudine deja neconcordantă cu spiritul nediscriminator al noii epoci; căci „apariția, începând cu anii ’70, a sensibilităților postmoderne [v. postmodernă, muzică] a făcut posibilă considerarea n. nu drept regresiv sau nostalgic, ci drept o expresie a gândiri pluriforme tipic contemporane” (Whittall). Creația neoclasică a lui Stravinski ilustrează exemplar observația de mai sus, prin disponibilitatea referențială enormă a compozitorului față de orice preexistent muzical (Stravinski „citește” în felul său textele oferite de istorie), disponibilitate ce o anticipă pe aceea caracteristică psihismului postmodern. Caracterul pseudo-restitutiv al compozițiilor „neo”-stravinskiene rezidă în faptul că aici și-au găsit aplicarea o sumă de principii și tehnici prin care compozitorul a revoluționat muzica veacului; printre acestea, o extrem de personalizată artă a mixajelor de identități muzicale eterogene: tematice, arm. (v. armonie), polif. (originale sau à la manière), citate* de varii proveniențe și „comentarii” ale acestora etc., articulate în veritabile „scenarii” intertextuale (chiar și cu privire la prima și cea mai ortodox-neoclasică creație a lui Stravinski, baletul „Pulcinella” compus „pe teme, pe fragmente și piese de Pergolesi”, R. Vlad observa că „aportul personal al creatorului vizează din plin dimensiunea armonică”). Punctele de referință ale n. sunt în principal cele furnizate de muzica sec. 17-18 în mai mică măsură de clasicismul vienez și foarte frecvent de epoca barocă (v. baroc) – neobarocul constituindu-se într-un segment central al istorismului muzical neoclasic. Distinctive pentru direcția neobarocă sunt revenirile la forme, genuri*, gramatici muzicale (v. sintaxă (2)) proprii componisticii preclasice (baroce): de la formele / gramaticile polif. (v. polifonie) de tip contrapunctic-imitativ (v. contrapunct) sau de tipul variației* polif., la cele omofone*, înglobând eventual și polif. (suita* și sonata* preclasică), la formele concertante (concerto grosso*) sau la forme / genuri vocal.-orch. (orat.*, cantata*), proprii aceleiași epoci. În planul limbajului, liniarismul* polif. a reprezentat replica cea mai importantă a neobarocului la polif. „istorică” barocă și totodată modalitatea cea mai radicală de a o transgresa; exacerbările motorice ale structurilor* ostinato* apar și ele, uneori, drept un pandant modern al construcțiilor polif. cu bas ostinato ale settecento-ului și în general al „cinetismului” baroc. Pe cât de vastă, pe atât de de diferențiată, în funcție nu numai de tehnicile ci și de viziunile (inclusiv asupra trecutului), mai divizate ca oricând până atunci, ale creatorilor care au produs-o, literatura neoclasică este clasificabilă tipologic după criterii diverse, nici unul dintre ele neavând însă o relevanță absolută. Căteva linii de forță ale n. pot fi totuși stabilite după criteriile relativ obiective ale a) cronologiei manifestărilor; b) consistenței și persistenței în timp ale anumitor „filoane” neoclasice; c) forței de materializare a conceptului neoclasic în anumite creații individuale. Într-un prim grup de manifestări neoclasice ce se configurează în deceniului 2 al sec. 20 se înscriu, înaintea creațiilor în acest stil, deja menționate, ale lui Prokofiev și Stravinski, contribuțiile lui Ravel (suita pentru pian Le tombeau de Couperin) și Enescu (Suita a II-a pentru orchestră) – cu precizarea faptului că locul lui Enescu în cronologia n. europ. este încă mai vechi, el fiindu-i asigurat de lucrări de această factură compuse în 1903 (Suita I pentru orchrstră, Suita a II-a pentru pian). Creațiile neoclasice ale lui Hindemith (compozitor ce pătrunde și în „eșalonul neoclasic” al deceniului 2 printr-o neo-bachiană Sonată pentru violă solo) se situează cu precădere în deceniul 3, concretizându-se în anumite lucrări aparținând seriilor Kammermusik și Konzertmusik, în ciclul vocal Das Marienleben și în Concertul pentru orchestră – „poate una din cele mai reprezentative partituri neobaroce din câte există” (W.G. Berger). N. hindemithian nu poate fi separat, în anumite cazuri, de tendințele așa-numitei Neue Sachlichkeit („noua obiectivitate”), dominantă în Germania anilor ’20. În afara celor trei mari zone relativ compacte și extinse în timp, reprezentate prin producțiile lui Stravinski, Hindemith și ale italienilor Respighi, Casella, Malipiero, Petrassi – ultimii, animați de idealul reevaluării moderne a tradițiilor muzicale naționale, de la gregorian (v. gregoriană, muzică), la polif., vocală renascentistă (v. Renaștere) și moștenirea instrumentală barocă – n. a mai inclus în sfera sa creații ale altor compozitori marcanți ai sec. trecut, cu abordări dintre cele mai diferite ale modelelor „vechi”: dacă Honegger (orat. Le roi David, Partita pentru două piane, Suita arhaică pentru orch.) aderă temporar la politonalitate* (susținând câ folosește acordurile politonale „în același fel în care Bach se servea de elementele arm. tonale”), Schönberg compune „cu nostalgia stilului vechi” (cum însuși declară), pe o temă, de explicită adresă barocă, dar utilizând un limbaj ultracromatic și procedee variaționale serial-dodecafonice (v. serială, muzică; dodecafonie) Variațiuni pe un recitativ pentru orgă, op. 40, în timp ce Bartók „echivalează” datul muzical baroc cu cel de extracție sau de analogie folclorică, în plan tematic (Divertisment pentru orch. de coarde, Concerto pentru orch.), inclusiv în sintaxe (2) polif. (Microcosmos, Duo-uri pentru violine); replici neobaroce la Clavecinul bine temperat apar la Hindemith (Ludus tonalis) (1942) și, în perioada postbelică, la Șostakovici (24 Preludii și fugi). O consistentă literatură neoclasică datorată unor compozitori români se configurează, în perioada inter- și postbelică, în coordonatele unor gândiri / tehnici tonal / modale, uneori cu referiri cromatice, ulterior neo-modale, uneori cu referiri mai mult sau mai puțin directe la elementul autohton, prin: Lazăr (Concerto grosso, Concertele nr. 2 și 3 pentru pian și orch.), Vancea (Preludiu, Fuga și Toccata pentru pian), Lipatti (Concertino în stil clasic pentru pian și orch. de coarde), Mihalovici (Divertisment pentru orch. mică, Preludiu și Invențiune pentru orch. de coarde, Toccata pentru pian și orch.), Silvestri (Preludiu și Fuga (Toccata) pentru orch.), P. Constantinescu (Triplu concert pentru vl., v.cel., pian și orch.), I. Dumitrescu (Concert pentru orch. de coarde), Negrea (Concert pentru orch.), Ciortea (Passacaglia și Toccata pentru orch.), Toduță (Psalmii- 23, pentru cor a cappella, 97, pentru cor mixt și orgă, 133, pentru cor mixt, soli și orch. mare; Passacaglia pentru pian) ș.a. În decursul timpului – procesul făcându-se simțit încă din anii ’30 – n. își va preschimba adesea calitatea de stil în aceea de componență stilistică cu caracter aluziv, prin incorporări ale „trimiterilor” de tot felul la clasic sau baroc în sinteze sau chiar în caleidoscoape complexe polireferențiale. Absorbit în cele din urmă în fenomenalitatea postmodernă, gestul pseudo-restitutiv își va desăvârși, istoric, devenirea.

notație muzicală, în sens larg, sistem de scriere a muzicii cuprinzând totalitatea semnelor grafice care să permită executantului realizarea fidelă a intențiilor compozitorului; în sens restrâns, sistem de scriere a sunetelor* muzicale care le determină poziția pe scara înălțimilor*. Sin. sem(e)iografie muzicală. I. în n. europ. uzuală pentru această determinare există trei mijloace de bază: a) portativul* de cinci linii (pentagrama muzicală); b) cheile* corespunzătoare diferitelor voci și instr. și c) notele*. În lipsa portativului, poziția sunetelor poate fi determinată prin frecvența* lor, cuprinsă, în sistemul egal temperat*, între extremele do¹ = 16,35 Hz* și do¹⁰ = 8.372 Hz ale scării înălțimilor*, respectiv sunetul cel mai grav și cel mai acut al orgii* mari. Poziția sunetelor mai poate fi determinată afectând fiecărui sunet indicele numeric al octavei* din care face parte (v. notarea octavelor). Pentru scrierea notelor care depășesc capacitatea portativului se utilizează linii suplimentare; când acestea depășesc numărul de cinci, făcând lectura incomodă, se recurge la semnul de trecere la 1-2 octave superioare sau inferioare (cifrele 8 sau 15 urmate de puncte, v. abreviații; notarea octavelor). Spre a se evita repetarea prea multor linii suplimentare pentru vocile (1) sau instr. al căror ambitus (1) ocupă registre (1) mai grave sau mai înalte ale scării sunetelor, se întrebuințează un sistem adecvat de chei*, semne grafice care, fixând poziția și denumirea unui sunet-reper, le determină pe toate celelalte din ambitusul* respectiv. Notele*, semnele de bază ale scrierii muzicii, au forma unui oval, gol sau plin, desenat puțin oblic. Diferite semne [codițe, stegulețe sau bare (II, 1)] stabilesc valoarea* (duratei) notelor. Deoarece un sunet oarecare din scara muzicală completă repetă pe unul dintr-o singură octavă, denumirile notelor se reduc la 7 în scara diatonică* și la 12 în cea cromatică*. Pentru denumiri de utilizează n. silabică și n. literală (Notația silabică Italia, Franța, România etc.: do re mi fa sol la (si bemol) si; Notația literală Germania, Austria, Anglia, S.U.A. etc.: c d e f g a b h și c d e f g a b-flat b). În Franța, pentru do* se mai folosește și vechea denumire aretină ut*. Denumirile sunetelor cromatice se obțin în n. silabică, adăugând silabelor cuvintele diez* sau bemol* (v. și alterație). În n. literală germ., se adaugă literelor dezinența is pentru diez și es pentru bemol (ex. cis „do diez” și des „re bemol”). Fac excepție de la regulă: as „la bemol” și b sau B „si bemol”. În n. engleză se însoțește litera cu termenul sharp „diez” sau flat „bemol”. Deoarece în muzică nu există timp absolut, ci numai relativ, durata sunetelor este și ea relativă, fiind raportată totdeauna la durata unei note-reper, de o anumită valoare. În sistemul diviziunii (1) binare* a valorilor (care stă la baza ritmului* binar), nota întreagă valorează 2 doimi*, doimea 2 pătrimi* etc. În sistemul diviziunii ternare, nota* întreagă se scrie cu punct (1) în dreapta și valorează 3 doimi (scrise cu punct (1) în dreapta și valorează 3 doimi (scrise cu punct), doimea 3 pătrimi (scrise cu punct) etc. Există și diviziuni speciale: trioletul*, cvintoletul* etc., în diviziunea binară a valorilor, și duoletul*, cvartoletul* etc. în cea ternară*. Pentru fiecare valoare de notă din ambele diviziuni există un semn corespunzător de pauză*, care ține locul notei. Măsurile sunt separate între ele cu ajutorul barelor (II, 3) verticale de măsură: bara finală (dubla-bară) se aplică la sfârșitul unei lucrări sau a părților ei. Intensitatea* sonoră (dinamica*, nuanțele), când este fixă, se notează prin cuvinte ca piano*, forte* etc. Variațiile de intensitate se notează prin termeni ca crescendo* ori descrescendo* sau respectiv, prin semnele < și >. Există diferite semne sau termeni pentru accente* ori moduri speciale de execuție (legato*, staccato* etc.) cum și pentru interpretare. ♦ Încercările mai apropiate de a perfecționa semiografia muzicală au avut în vedere rezolvarea unor probleme ca reducerea numărului de chei, reducerea armurilor*, cifrarea măsurilor și mai cu seamă simplificarea notației alterațiilor, foarte complicate în scriitura modernă. S-a propus autonomia completă a denumirii celor 12 sunete ale gamei cromatice, un sistem nou pentru scrierea lor, ca în unele partituri* moderne (în special a celor de muzică electronică*), în care înălțimile sunt notate prin frecvențe* iar duratele prin secunde. Extinderea principiului cheii sol transpozitoare în orice octavă, după modelul cheii sol pentru tenor (1) (pe linia întâi a portativului), combinată cu principiul cheii fa transpozitoare ar permite să se renunțe cu totul la cheia do. În legătură cu simplificarea n. s-a bucurat de succes, în a doua jumătate a sec. 19, așa-numitul sistem Tonic-sol-fa*. II. (ist.) În perspectiva dezvoltării diferitelor culturi, n. a apărut la un timp nu prea îndepărtat după apariția scrierii și a fost firesc să se utilizeze semnele acesteia (litere, cifre sau chiar cuvinte). Sistemele de semiografie muzicală din această primă categorie au fost numite fonetice (A.-F. Gevaert) și printre ele se află cel indian (cel mai vechi), cu cinci consoane și două vocale, luate din numele treptelor scării muzicale (sa, ri, ga, ma, pa, dha, ni), iar adăugarea altor vocale dubla valoarea notelor; cel chinez, cu semne provenite din numele treptelor și semne pentru valoarea notelor; cel arab, care folosea cifre; cel gr. antic, cu litere ale unui alfabet arhaic și cu diferite semne. ♦ Încă înaintea erei noastre, când numărul coardelor kitharei* ajunsese la 15, scara gr. a sunetelor cuprindea două octave, plus un semiton* sus și un ton* jos (proslambanomenos „[sunet] adăugat”). Sunetele erau scrise și denumite prin 15 litere ale unui alfabet arhaic, unele oblice sau culcate. Pentru muzica vocală există o n. aparte. În n. romană a lui Boethius (sec. 6), inspirată probabil după cea gr. a lui Alypios din lucrarea Isagoge (sec. 4), un fel de manual, semnele grecești sunt înlocuite cu literele majuscule A...P ale alfabetului latin. ♦ În sistemul n. fonetice intră și tubulaturile* sec. 16-17, unde litere, cifre și semne diferite reprezintă coardele* sau tastele* (v. clapă) instr. care trebuiau acționate pentru a obține sunete izolate sau acorduri*. La sfârșitul sec. 17, D. Cantemir a inventat prima n. (cu cifre) a muzicii turcești, cu ajutorul căreia s-au transmis un mare număr de peșrefuri, piese instr. cu mișcare moderată. III. O altă categorie de sisteme de semiografie muzicală – cuprinde n. diastematică (< gr. διαστηματιϰός [diastematikós], „intermitent, [separat] prin intervale”). În aceasta, configurația melodiei, cu succesiunea ei de sunete mai joase și mai înalte, durate etc., este clară ochiului dintr-odată, grație poziției relative a unor semne numite, în diferite subsisteme, neume (< gr. νεῦμα, „semn, comandă”, de la vb. νεύω, „a încuviința, a face un semn, a comanda”), figuri sau note. Cele mai vechi n. diastematice sunt cea neumatică a cântului greg.* și cea bizantină (IV); urmează n. clasică japoneză, cea mensurală a ev. med. (v. musica mensurata) și în fine cea modernă. N. neumatică occid. s-a dezvoltat din accentele ascuțit (lat. virga sau virgula) și grav (punctum) utilizate în metrica (2) poetică latină. Neumele indicau numai locul unde vocea trebuia să coboare, dar nu defineau intervalele și nici durata sunetelor, astfel că serveau mai mult ca mijloc mnemonic pentru cei ce cunoșteau dinainte melodia. ♦ Prin sec. 10 a apărut necesitatea fixării în scris a unui sunet-reper, în care scop s-a adoptat o linie colorată (roșie), înaintea căreia se scrie una din literele F, G sau C, permițând o diferențiere mai bună a sunetelor reprezentate de neume. De la caligrafierea gotică a acestor litere derivă, prin mai multe transformări, actualele semne pentru chei. Utilizarea liniei colorate a însemnat un progres decisiv, deschizând drumul către portativul din mai multe linii. În sec. 11, G. d’Arezzo a introdus tetragrama sa, portativul de patru linii (v. hexacord, solmizare). După ce la unica voce (2) care cânta s-a adăugat o a doua (stilul organum* sec. 9), a devenit necesară măsurarea exactă a duratei sunetelor, de unde a luat naștere n. proporțională sau mensurală (lat. notatio mensurata). Pentru stabilirea duratei relative a sunetelor s-a aplicat sistemul metricii poetice cu teminologia respectivă, începând cu denumirile longa* (nota lungă) și brevis (nota scurtă), utilizate de prin sec. 12. Treptat, dar destul de încet, n. neumatică se transformă în sec. 13 în n. pătrată (notae quadratae), cu valorile ei diferențiate de note și pauze. Această formă avea să devină relativ repede rombică. Trecerea la aceste forme de scriere are la origine un fapt cu totul prozaic. Până în sec. 12, pentru scriere se întrebuința o tijă subțire de trestie sau stuf tăiată (lat. calamus), dar în următorul s-a adoptat pana de gâscă, despicată, elastică. Cu aceasta, printr-o simplă apăsare, nota apărea de la sine pătrată; prin mișcarea oblică a mâinii, nota devenea rombică. Sub influența ritmului dactil (- UU), cel mai important în vechea poetică, în muzică a predominat multă vreme diviziunea ternară (longa = 3 breves). Supremației binarului (longa = 2 breves) i-a trebuit mult timp (sec. 14-16) pentru a se impune [v. mod (III)]. Încă de prin sec. 14 au apărut noi valori de note: maxima* sau duplex longa, care valora 2 sau 3 longae; semibrevis* = 1/2 de brevis; minima* = 1/4 de brevis; miminima* = 1/2 de minima = 1/4 de semibrevis. Toate aceste valori se scriau rombic, cu note goale sau pline cu codițe în sus sau în jos. Din asemenea norme de scriere s-a ajuns și s-a definitivat în sec. 17 forma ovală, puțin oblică, utilizată și astăzi. Valoarea mai mare a notelor albe față de a celor negre datează din sec. 15. ♦ În ceea de privește denumirile sunetelor (notelor), călugării cat. au folosit multe sec. sistemul boețian [v. n. (II)], dezvoltat cu unele adaptări ale literelor lat. În sec. 10, Odon de Cluny introduce o n. simplificată, în care figurau și litere minuscule: în prima octavă se păstrau vechile majuscule A...G, dar în a doua apar minusculele a...g corespunzătoare. În continuare, pentru vocile infantile (femeile nefiind admise în corurile eclesiastice) s-au întrebuințat literele mici ale alfabetului grec. Jos, sub sunetul A, cel adăugat (proslambanomenos) a fost reprezentat prin majuscula greacă Γ (gamma). Cu timpul, denumirea gamma a fost dată întregii serii de sunete spre acut, iar mai târziu, prin restrângere semantică, numai seriei de sunete din cuprinsul unei octave. Inventând (începutul sec. 11) metoda solmizării*, Guido d’Arezzo a introdus sistemul mnemotehnic pentru reținerea sigură a intonației sunetelor scării diatonice, denumind treptele succesive ale acesteia prin silabele ut...la, valabile identic pentru ambitusul oricăruia dintre cele trei hexacorduri* considerate. ♦ Semnele de alterație au ca geneză faptul că, încă de la începutul cântului greg. (sec. 6), atunci când scara lui c (do) era intonată pe nota f (fa), s-a simțit necesitatea unui sunet b mai jos cu un semiton, pentru a se avea între treptele 3-4 ale scării f același interval de semiton ca și între treptele corespunzătoare ale scării c și a se evita astfel tritonul* fa-sol-la-si (diabolus in musica). Astfel, un anumit timp, cu semnul b se notau două sunete de aceeași importanță, dar diferite ca intonație (1). Cu vremea, ele au fost diferențiate în scris în felul următor: 1) nota b din scara c se scria mai colțuroasă, aproximativ pătrată (goală) și de aceea se numea b quadrum sau b quadratum. În scara c, acest b suna frumos (în tetracordul* sol-la-si-do), dar în scara f dădea naștere tritonului fa-si și suna aspru, dur, de unde denumirea de b durum. 2) Nota b din scara f se scria în forma unui b obișnuit și de aceea se numea b rotundum. Fiind intonat cu un semiton mai jos, el suna mai plăcut decât b durum și de aceea i s-a spus b molle (b moale). Mai târziu, pentru a diferenția mai bine aceste două note, b molle a luat forma actualului bemol, iar b durum forma becarului*. În lb. fr. s-a spus b mol și b carré, iar în cea it. b. molle și b quadro. În grafia germ., confuzia dintre forma literei gotice h și forma colțuroasă a lui b quadrum a dus, în sec. 16, la înlocuirea acestuia din urmă cu litera h (si al nostru). Litera b, fără alt adaos, a rămas să-l indice pe b. molle (si bemol). Cât privește diezul, actualul semn grafic care îl reprezintă derivă din semnul becar*. O vreme, actualele semne pentru becar și diez au fost întrebuințate indiferent pentru a indica ridicarea cu un semiton a unei note. De prin sec. 12-13, sunetul fa din modul mixolidic* (sol) era intonat în muzica pop. cu un semiton mai sus, ca și do din modul (1, 3) doric (re), începând să acționeze spontan atracția sensibilei* către tonică* (v. musica ficta). Pentru a se marca în scris noua intonație, se utilizau diferite variante grafice ale semnelor becar și bemol. În sec. 13 ele au fost aplicate notelor fa și do, iar mai târziu și notelor sol și re. Nota mi bemol apare abia în sec. 16. Etimologic, denumirea „diez” provine din gr. diesis*, sfertul de ton din anticul gen enarmonic (1), pe care unii teoreticieni din sec. 16 încercau să-l aducă la o viață nouă, sub influența întoarcerii generale la clasicismul grec. În ev. med. sunetele alterate se scriau cu alte culori decât cele ale scării diatonice, pentru a putea fi mai ușor deosebite de acestea. De aceea au fost numite cromatice (gr. chromatikos „colorat”, de la chroma „culoare”), ca și semitonuri în care intrau (fa-fa diez etc.). Pe la sfârșitul sec. 16 s-a adăugat încă o notă celor șase existente (do...la), care a primit numele de si, format din inițuialele cuvintelor „Sancte Iohannes” (v. hexacord). După un sec., celor șapte silabe li s-au atribuit caracteristicile absolute din hexacordul natural, o dată cu adoptarea octavei ca formulă de solfegiere. Găsind „surdă” vechea silabă ut a lui G. d’Arezzo, italienii au înlocuit-o în sec. 17 cu silaba do*, provenită de la numele teoreticianului G.B. Doni sau de la invocația Dominus vobiscum („Domnul fie cu voi”). În Franța se utilizează ambele silabe. IV. N. bizantină. Cercetările întreprinse, îndeosebi în sec. nostru, au dus la concluzia că sumerienii, indienii, chinezii, egiptenii și grecii vechi au cunoscut n. muzicală. Sunerienii au utilizat notația cuneiformă încă din sec. 16 î. Hr. După descoperirea, în 1947, a unui important fond de mss. la Qumran – în apropierea Mării Moarte – în Iordania (datate între anii 150 î. Hr. – 150 d. Hr.), Eric Werner a ajuns prin 1957, la constatarea asemănării evidente între unele semne din aceste mss. și semne cuneiforme sumeriene, unele chiar cu semne muzicale biz. Asemănarea cu n. biz. a izbit și pe alți specialiști. În alte mss., care au aparținut sectei maniheene, descoperite la Turfan, în deșertul Gobi (China), scrise prin sec. 10-11 după modele foarte apropiate de originalele din sec. 3, se constată folosirea repetată a unor vocale, separate prin silabe repetate: iga, igga, fenomen întâlnit și în scrierile vechi siriene, ca și în mss. vechi biz. și sl. Aceste similitudini în n. ca și în vocalize, au dus la presupunerea că scrierea muzicală biz. ca și maniera de cântare nu sunt străine de practicile mai vechi ale popoarelor Orientului Apropiat. Nu poate surprinde acest lucru, desigur, dacă avem în vedere că creștinismul – și o dată cu el, imnografia, cântarea și organizarea octoehului* – s-a dezvoltat în primul rând în centrele culturale importante din această zonă geografică, mai ales în cele siriene. Și totuși, primul imn* creștin care ni s-a păstrat – descoperit la Oxyrhinchos în Egipt (datat între sfârșitul sec. 2 și începutul celui următor) – este în n. (II) alfabetică gr. alexandrină, singura descifrabilă din cele menționate. În practica lor muzicală, bizantinii au folosit două sisteme de n.: ecfonetică, proprie deci citirii ecfonetice* și diastematică [v. n (III), în care semnele reprezintă intervale (gr. διάστημα „interval”)]. 1. N. ecfonetică. Este cea mai veche n. folosită de bizantini. Unii specialiști i-au atribuit origine orient., spunând că semnele respective au fost preluate din vechea n. cuneiformă sumeriană, sau din cea maniheeană; alții însă au pus această n. în legătură cu semnele prozodice (v. prozodie) gr., inventate de către Aristofan din Bizanț (cca. 180 î. Hr.) și folosite ca ghid în declamație. Asemănarea dintre semnele prozodice și cele ecfonetice – în câteva cazuri chiar denumirea identică – sunt grăitoare. Aceste semne prozodice au fost introduse de către Herodian și alți gramaticieni elini (sec. 2 și urm.), pentru declamarea expresivă a textelor scripturistice. Ca sistem, n. ecfonetică era deja constituită, se pare, în sec. 4, cel mai vechi mss. în această n. datând din sec. 5. Dar raritatea unor asemenea mss. și, mai ales, condițiile necorespunzătoare de păstrare nu permit datarea precisă a mss. anterioare sec. 8, când numărul lor crește. Pe bază de documente cert datate, această n. poate fi urmărită până în sec. 15, când dispare. C. Höeg identifică trei faze de dezvoltare a acestei n.: a) faza arhaică (sec. 8-9); b) faza clasică (sec. 10-12); c) faza de decadență (sec. 13-15). Folosirea rară a unor semne, sau lipsa unor anumitor grupări de semne este caracteristică primei faze; dimpotrivă, reducerea treptată a numărului semnelor folosite este proprie ultimei faze. De obicei, semnele – uneori aceleași, alteori diferite – încadrează propoziții mai dezvoltate, sau fraze ale textului. Aceste semne – care se scriu deasupra, dedesubtul, sau la aceeași înălțime cu textul – nu au o semnificație precisă, de unde părea că ele aveau o funcție mnemotehnică, rostul fiecăreia fiind să amintească interpretului o anumită formulă (1, 3, melodică pe care o știa de mai înainte. Alți specialiști – de pildă, Gr. Panțiru – socotesc că semnele au o semnificație precisă. Având în vedere că această recitare comportă elanuri – cel puțin la accentele expresive, dacă nu și tonice [v. accent (I; IV)] ale textului – dar și căderi, ne face să acceptăm cu dificultate ideea că recitarea întregului fragment de text încadrat între două semne se desfășura uniform. Cărțile prevăzute cu această notație se numesc: evangheliare, lecționare*, profetologii. În același fel „se zic” ecteniile*, ca și ecfonisul*. 2. N. diastemică. Pornește de la cea precedentă, înmulțindu-i semnele și acordând – cel puțin unora – o semnificație diastemică precisă. Lipsa de documente muzicale vechi – cel mai vechi mss. datează din sec. 9 sau 10 – împiedică fixarea mai precisă a apariției acestei n. Se crede însă că și-a făcut apariția prin sec. 8, când imnografia* capătăt o dezvoltare foarte mare și când s-a simțit nevoia organizării octoehului*. Dacă avem însă în vedere că o asemenea încercare se făcuse încă de la începutul sec. 6 (v. bizantină, muzică), putem considera apariția acestei n. mai veche decât sec. 8. În orice caz, este de presupus organizarea imnelor pe ehuri* a impus fixarea cântărilor în scris – cel puțin a anumitor modele – deci și inventarea unui sistem de n. corespunzător. Specialiștii disting, în general, patru stadii evolutive ale acestei n.: A. paleobiz. (sec. 8-12); B. mediobiz. (sec. 13-15); C. neobiz. sau kukuzeliană (sec. 15-19 [până în anul 1814]); D. modernă sau chrysanthică (după 1814). În primele trei stadii, numărul semnelor merge crescând, ca pentru n. modernă numărul acestora să se reducă. Teoreticienii împart semnele în: semne fonetice (φωνητιϰὰ σημὰδια sau ἔμφωνα σημὰδια) care reprezintă sunete, intervale; semne afone (ἄφωνα σημὰδια), de durată*, nuanță*, expresie*. Unele semne afone sunt de dimensiuni mai mari, de unde și denumirea de semne mari (μεγάλα σημὰδια sau μεγάλα ὑπροστάσεις). Cu un termen general, aceste hypostaze – de dimensiune mică sau mare – sunt denumite și semne cheironomice (χειρονομιϰὰ). Spre deosebire de semnele fonetice, care se scriu cu cerneală neagră, semnele cheironomice se scriu, de obicei, cu cerneală roșie. După valoarea lor diastemică, semnele fonetice se împart în: trupuri (σώματα, somata), cele care urcă sau coboară și duhuri (πνεύματα, pneνmata) cele care reprezintă terțe sau cvarte ascendente sau descendente. În papadachii* sau propedii*, isonul este trecut, de obicei, la începutul semnelor cheironomice, deși joacă un rol deosebit de important în melodie, pe când hyporrhoe și kratemohyporrhoon sunt socotite „nici trupuri, nici duhuri”, așa cum erau socotite probabil katabasma și kratemo-katabasma, folosite doar în n. paleobizantină. Trupurile (cu excepția celor două kentime) se scriu singure, pe când duhurile se scriu fie sprijinite fie combinate cu un semn din categoria precedentă. În cazul sprijinirii – îndeosebi pe oligon și petaste, cu totul rar pe kufisma și pelaston – pentru calcularea intervalului contează numai duhul, pe când în cazul combinației dintre „trupuri” și „duhuri” valorea intervalică a semnelor se cumulează. Aceste observații rămân valabile pentru toate cele patru faze, cu excepțiile pe care le vom menționa la timpul potrivit. a) N. paleobiz. (numită, de asemeni: constantinopolitană, hagiopolită primitivă, arhaică, liniară etc.) prezintă, după H.J. Tillyard, trei faze: a) esphigmeniană (după un mss. aflat în mănăstirea Esphigmen de la Athos); b) Chartres (după trei foi păstrate, până la al doilea război mondial, la Chartres, în Franța) și c) andreatică (după cod. 18 la schitul Sf. Andrei, Muntele Athos). Raïna Palikarova-Verdeil găsește alte etape de dezvoltare ale acestui stadiu evolutiv: a) paleobiz. arhaică (sec. 8-9); b) kondacariană (sec. 9-12, după mss. de tip kondacaria, păstrate în biblioteci din Rusia) și c) faza Coislin (după mss. Coislin 220 de la Bibl. Națională din Paris). Trăsătura de bază a acestei n. o constituie apariția funcției diastematice a unor semne. Unele dintre acestea, ca: oxeia, kantemata, hypsilé, apostrophos și hamilé nu au, totuși – după unii specialiști – valoarea determinată; iar isonul și-a făcut apariția doar în faza Coislin. Tot acum apar semnele ritmice: diplé, klasma mikron, kratema și apoderma. Pentru această perioadă se vorbește de două n.: una mai simplă, aplicată cântărilor melismatice*, în care sunt prezente numeroase semne mari. Unele dintre acestea vor fi preluate integral de către fazele următoare, dar altele vor fi modificate ca grafie. Din cauza valorii diastematice neclare a unora dintre semnele importante această n. nu a putut fi încă transcrisă. La aceasta contribuie și lipsa totală a micilor teoreticoane muzicale (v. propedie) care-și fac apariția abia în sec. 13. B. N. mediobiz. (numită de asemenea: hagiopolită, rondă sau rotundă, fără ipostaze mari, damasceniană). Codificare imnelor, urmate de apariția melurgilor*, dă impuls nou numai creației ci și n. care devine tot mai precisă. Adăugând puține semne noi față de n. precedentă – numărul acestora va crește totuși pe parcurs – această nouă fază aduce, în primul rând stabilirea valorii diastematice a semnelor fonetice, ceea ce permite transcrierea cântărilor în ceea ce au ele esențial. În această fază apare pelastonul, semn cu caracter diastematic, crește numărul semnelor cheironomice, apar gorgonul și argonul – semne ale diviziunii unității de timp – se întâlnește ftoraua* specifică formei cromatice nenano, se schimbă denumirea și grafia unor semne cheironomice, apar grupări de semne a căror semnificație încă nu se cunoaște. S-au propus, pentru acestea din urmă, diferite soluții care însă sunt greu de acceptat. Grupul de semne seisma ar reprezenta un tremolo* „executat cu vigoare reținută, ca vibrațiile unui zguduituri” (E. Wellesz), dar îl găsim transcris regulat, în n. chrysantică, prin aceeași formulă melodică alcătuită din zece sunete. Se susține, în general, că această n. ar fi dăinuit doar până în sec. 15, când a fost înlocuită cu cea neobizantină, dar mss. muzicale de la Putna (scrise între aprox. 1511-1560) folosesc în mare măsură n. mediobiz. C. N. neobiz. (cucuzeliană, hagiolopită, recentă etc.) folosește aceleași semne fonetice și cu aceeași semnificație din n. mediobizantină. Nu aduce nimic nou nici în ceea ce privește semnele ritmice, dar se înmulțesc semnele cheironimice (dinamice, expresive etc.). Apar semne – unele asemănătoare cu floralele* din n. modernă ca: thematismos, eso, thematismos exo, thes kai apothes, thema kaploun, a căror semnificație nu se cunoaște, iar interpretările propuse nu prezintă credit. Încărcarea tot mai mare a scrierii cu hypostaze mari și cu tot felul de combinații ale acestora a impus – poate și sub influența muzicii occid. – simplificări ale acestui sistem de scriere. D. N. modernă sau chrysantică reprezintă ultima etapă evolutivă a n. biz. Aici s-a eliminat tot ce s-a considerat a fi de prisos, dar s-au și introdus semne noi, mai ales ritmice, de modulație (v. ftorale), mărturii*. Semnele diastemice se găsesc toate în n. anterioară. Este mai simplă decât cele anterioare, poate fi ușor mânuită, dar nu poate ajuta cu nimic la înțelegerea n. anterioare, în primul rând a semnelor cheironomice. Ca observație generală, privind scrierea și combinarea diferitelor semne diastematice, menționăm: a) kentema (chentima) și hypsíle (ipsili) nu se scriu niciodată singure, ci doar „sprijinite”, adică scrise la dreapta semnelor care reprezintă semnele ascendente sau – în cazul chentimei – dedesubtul semnului, spre capătul din dreapta; b) semnele ascendente își pierd valoarea când deasupra lor se scrie isonul sau oricare dintre semnele descendente; c) semnele ascendente suprapuse își cumulează valoarea, cu excepția combinării cu cele două chentime, caz în care fiecare semn își păstrează valoarea; d) ipsili scris deasupra și spre stânga unui semn de secundă ascendentă cumulează valorile.

STURICHIȘ, sturichișuri, s. n. (Reg.) Tufiș des într-o pădure mare; amestecătură de arbori deși de tot felul.

PORICALE s. f. pl. (Reg.) Fructe de tot felul; poame. [Var.: puricale s. f. pl.] – Ngr. oporica.

ascetiza vb. I A chinui ◊ „Un popor care a fost ascetizat timp de 4 decenii s-a obișnuit cu privațiunile de tot felul și suportă resemnat efectele privatizării originale.” Real. rom. 23 VIII 91 p. 2 (din ascet + -iza; D. Urițescu CV 2021)

facondă s. f. (franțuzism) Ușurință de a vorbi ◊ „O facondă jurnalistică îi aduce în pagină tot felul de observații ocazionale despre scriitori, ceea ce face ca multe din articolele sale să semene cu niște reportaje superioare.” R.lit.14 II 85 p. 9 (din fr. faconde; DN3, DEX-S)

LSD s. n. ◊ „Poliția londoneză a descoperit, într-un imobil din sud-vestul capitalei britanice, o fabrică clandestină de tablete LSD, despre care se afirmă că este cel mai mare laborator din lume pentru producerea acestui deosebit de nociv halucinogen.” R.l. 3 II 78 p. 8. (fig.) ◊ „Cine să fi permis oare acestor ființe întrucâtva asemănătoare nouă, dar sărace cu duhul, să plăsmuiască tot felul de LSD-uri muzicale și deci nocive pentru firile umane [...]” Săpt. 17 VIII 79 p. 7; v. și can(n)abis (abreviere din germ. L[yserg] S[äure] D[iethylamid]; cf. engl. americ., fr. LSD; DMC 1965)

minigolf s. n. (sport.) Joc de golf practicat pe un teren de dimensiuni reduse ◊ „Am mai aflat că în incinta ștrandului vor mai fi amenajate, în curând, «arene» de minigolf.” I.B. 8 IV 72 p. 5. ◊ „[...] bowlingurile, centrele de jocuri mecanice, Luna Park [...] minigolfurile.” I.B. 30 VI 73 p. 3. ◊ „Minigolful este o boală internațională; bântuie și pe litoralul nostru. Și pentru că nu este o boală mortală [...] s-au inventat tot soiul de veșminte prin care ea să fie propagată în mase: [...] fuste albe midi și tot felul de șepcuțe.” Săpt. 24 V 74 p. 8 (din engl., fr. minigolf; L. Seche în SMFC V p. 73, atestare din 1967, FC I 139, I. Iordan în SCL 4/70 p. 396, atestare din 1969; DMN; DEX-S)

minutaj s. n. Număr de minute (acordat), orar precis al desfășurării unei competiții, ceremonii etc. ◊ „La radio, cine parcurge programul tipărit va fi ușor mirat; vedetele nu apar uneori deloc citate, iar alteori sunt puse la un loc cu tot felul de nume minore, acordându-li-se un minutaj egal!” Cont. 12 X 73 p. 6 (din fr. minutage; I. Iordan în SCL 4/64 p. 405)

story s. (cuv. engl.) Povestire, poveste, istorisire ◊ „Decorul lui V. M., inteligent și la obiect, reușește să confere «Orașului» [...] un aer de autenticitate care nici în story nu prea există.” Săpt. 21 XI 75 p. 4. ◊ „Luând drept pretext cunoscuta poveste «Capra cu trei iezi», V. L., autoarea scenariului, a actualizat-o cu imaginație, propunând un alt story, în care lupul a devenit un răufăcător al timpului nostru.” Sc. 1 XII 77 p. 4. ◊ „Înscris în categoria subiectelor neștiințifico-fantastice, story-ul devine antrenant, mai ales datorită simpatiei contagioase răspândite de protagonist și strălucirii oligofrene a bandei de pirați ai aerului prevăzuți cu tot felul de gadgeturi și fulare de mătase.” R.l. 6 II 79 p. 2. ◊ „Filmul este un story subțire.” R.lit. 24/93 p. 17; v. și R.l. 7 I 78 p. 2, Săpt. 29 IX 78 p. 2; v. și bluesman (1974) (Th. Hristea în LR 3/72 p. 187, atestare din 1970; DN3)

TEC s. Dozator de sucuri ◊ „Comerțul a pătruns și în piața de legume, unde câțiva oameni cu inițiativă și-au instalat măsuțe cu tot felul de produse, mașina de înghețată sau de TEC, fără să se gândească că micșorează prea mult spațiul.” R.l. 19 IV 93 p. 5 (din numele firmei TEC care importă dozatoarele)

iárbă sf [ At: COD. VOR. 144/15 / Pl: (înv) ierbi, ĕ, (5, 12, 13 colectiv) ierburi / E: ml. herba ] 1 Plante erbacee, anuale sau perene, cu părțile aeriene verzi, subțiri și mlădioase, folosite pentru hrana animalelor. 2 (Îe) Paște murgule, iarbă verde Va trebui să aștepți mult și bine până ți se va întâmpla ceea ce îți dorești. 3 (Îe) Din pământ, din iarbă verde Cu orice preț Si: neapărat. 4 Nutreț verde, proaspăt cosit. 5 (Lpl) Buruieni de tot felul. 6 Pajiște. 7 (Îs) ~bă rea Plantă otrăvitoare nedefinită mai îndeaproape. 8 (Pfm; îas) Om rău, primejdios. 9 (Reg; Îe) A fi de-o iarbă cu cineva A fi de aceeași vârstă sau de același neam cu cineva. 10 (Îe) Când mi-o crește iarba-n barbă Niciodată. 11 (Îe) A crește iarba pe sub cineva A fi leneș. 12 (Îs) Ierburi de leac Plante medicinale. 13 Plante cu care se condimentează mâncărurile. 14 (Arg) Nume dat marihuanei sau hașișului. 15 (Îe) A merge la iarbă verde A merge la picnic. 16 (Îc; șîc iarba-boierului, iarba-canarașului, iarba-cănărașului, iarba-canarului, iarba lui Timofte, iarba-mâței, iarba-popilor, iarba-preoților, iarba-șarpelui, iarba-șerpii, iarba-șiertească, iarbă-bălaie, iarbă-boierească, iarbă-crestată, iarbă-dalbă, iarbă-de-mătase, iarbă-ghilană, iarbă-neagră și mare, iarbă-sură, iarbă-șierțească, iarbă-șerpească, iarbă-tărcată, iarbă-tărcățică, iarbă-vărgată) iarbă-albă Plantă ierboasă din familia gramineelor, cu frunze vărgate cu linii albe – roșiatice, cultivată mai ales prin grădini Si: ierbăluță, panglicuță (Phalaris arundinacea). 17 (Bot; îc) iarba-albinei, iarba-albinelor, iarba-ciutei Dumbravnic (Melittis melisophyllum) 18 (Bot; îc) iarbă -alunecoasă, iarbă-aspră, iarbă-țeapănă Țăpoșică (Nardus stricta). 19 (Mtp; Îc) iarba-apelor Un anumit fel de iarbă (1) care răsare în locurile unde apar la suprafață izvoarele și pe care nu o recunoaște decât cel inițiat. 20 (Bot; îc) iarba-asinului Luminiță (Oenothera biennis). 21 (Îc) iarba-aerului, iarba-fiarelor, iarba-cerii, iarba-ferii, iarba-fierului, iarba-rândunelei Plantă erbacee veninoasă, cu frunze opuse, acoperite cu peri, cu flori albe-gălbui (Cynachum vincetoxicum). 22 (În basme; îc) iarba-fiarelor Iarbă (1) cu putere miraculoasă, cu ajutorul căreia se poate deschide orice ușă. 23 (Pex; fig; îac) Putere supranaturală care poate ajuta la ceva greu de obținut. 24 (Bot; îc) iarba-bolnavului, iarba-balaurului, iarba-roșie, iarba-șarpelui Răculeț (Polygonum bistorta). 25 (Bot; îc) iarba-bălții Coada-vulpii (Alopecurus pratensis). 26 (Bot; îac; șîc iarba-băteață) Păiuș (Descampsia caespitosa). 27 (Bot; îc) iarba-boierilor, iarba-boierului, iarba-boilor Ricin (Ricinus communis). 28 (Bot; îc) iarba-boierului, iarbă-broștească Barba-boierului (Ajuga laxmanni). 29 (Bot; îc) iarba-boierului Brusture (Arctium lappa). 30 (Îc) iarba-broaștelor Mică plantă, din familia hidrocharitaceelor, cu frunze lucioase, rotunde care plutesc la suprafața apei și cu flori albe Si: limba-broaștei, mușcatul-broaștelor (Hydrocharis morus-ranae). 31 (Bot; îc) iarba-bubei, iarba-bubelor Omag (Aconitum callibotryon). 32 (Bot; îc) iarba-cailor, iarbă-dulce Flocoșică (Holcus lanatus). 33 (Bot; îc) iarba-calului Părul-porcului (Festuca sulcata). 34 (Îc) iarba-carelor Plantă medicinală pusă în apa de baie pentru copiii care nu pot să meargă (Senecio erraticus). 35 (Îc) iarba-căprioarei Planta Donoricum hungaricum. 36 (Îc) iarba-cărtițelor, iarba-mătrililor Plantă folosită în medicina populară în tratarea varicelor Si: silnic (Glechoma hedaraceum). 37 (Bot; îc) iarba-cășunatului, iarba-cășunăturii Stupiniță (Platanthera bifolia). 38 (Bot; îc) iarba-cătanelor, iarba-porcului, iarba-sărăciei, iarbă-cătunească Busuioc sălbatic (Galinsoga parviflora). 39 (Bot; îc) iarba-cerbilor, iarba-câinelui Pieptănariță (Cynosurus cristatus). 40 (Bot; îc) iarba-ciobanului, iarbă-voinicească Varga-ciobanului (Dipsacus silvestris). 41 (Bot; îc) iarba-ciumei Ciumărea (Galega officinalis). 42 (Îc) iarba-ciutei Plantă compozită cu flori galbene dispuse în capitule Si: cujdă (Doronicum austriacum). 43 (Bot; îac; șîc iarba-lupului) Turtă (Carlina acaulis). 44 (Îc) iarba-câmpului, iarba-vântului Plantă cu tulpini noduroase și cu flori verzui-alburii sau violete Si: păiuș (Agrostis stolonifera). 45 (Bot; îc) iarba-cocoșului Cocoșei de câmp (Adonis aestivalis). 46 (Bot; îac) Stupitul-cucului (Cardamine pratensis). 47 (Îc) iarba-codrului, iarba-lupului Plantă care induce stări de somnolență, amețeală și dureri de cap Si: mătrăgună (Atropa belladona). 48 (Îc) iarba-coifului, iarba-fierului, iarba-jermilor, iarba-viermilor Plantă otrăvitoare care crește pe piatră de cremene (Aconitum napellus). 49 (Îc) iarba-cristoforului, iarba-fiarelor, iarba lui Hristofor, iarba-orbalțului, iarba Sf. Cristofor, iarbă-de-orbanț Plantă folosită în trecut ca leac împotriva ciumei, a bolilor de piele, a rănilor sau care se dădea vitelor. Si: orbalț (Actaea spicata). 50 (Bot; îc) iarba-crucii Smântânică (Galium cruciata). 51 (Bot; îac; șîc iarba-tăieturii) Gențiană (Gentiana cruciata). 52 (Îac; șîc iarba lui Sf. Ion, iarba-sângelui, iarba-spaimei, iarba-spurcății, iarbă-sunătoare) Plantă care se folosește împreună cu florile sale atât în farmacie, cât și în medicina populară contra durerilor de stomac, bolilor de ficat, bolilor de rinichi, eczemelor, pojarului Si: sunătoare, pojarniță (Hypericum perforatum). 53 (Bot; îac; șîc iarbă-lăptoasă, iarbă-lipitoare) Amăreală (Polygala comosa). 54 (Bot; îc) iarba-cucului, iarba-iepurelui, iarbă-tremurătoare Tremurătoare (Briza media). 55 (Îac) Planta Orobache alba. 56 (Bot; îac; șîc iarbă-de-lămâioară) Cimbru (Thymus vulgaris). 57 (Îc) iarba-cuforilor, iarbă-neagră Plantă care se folosește ca leac împotriva eczemelor (Filipendula vulgaris). 58 (Îc) iarba-curelei Plantă amintită în cântecele populare Si: năgară (Stipa capillata). 59 (Îc) iarba-datului, iarba-faptului, iarba-fecioarei, iarba-feciorilor, iarba-surpăturii, iarbă-de-surpătură Plantă care se folosește în medicina populară Si: fecioară (Herniaria glabra). 60 (Bot; îc) iarba-degetelor, iarbă-cu-cinci-foi Cinci-degete (Potentilla reptans). 61 (Îc) iarba-degetului, iarbă-de-plămâni, iarbă-de-tripăl Plantă care se folosește ca leac pentru bolile de plămâni Si: degetar (Digitalis grandiflora). 62 (Bot; îc) iarba-dintelui Dințură (Odontites rubra). 63 (Bot; îc) iarba-dracului Ciumăfaie (Datura stramonium). 64 (Bot; îc) iarba-dragostei Limba-cucului (Botrychium lunaria). 65 (Îc) iarba-drumurilor Planta Chenopodium murale. 66 (Bot; îc) iarba-eretei, iarba-găinilor Vulturică (Hieracium pilosella). 67 (Îc) iarba-faptului Mică plantă ierboasă din familia crassulaceelor, cu tulpină șerpuitoare, frunze cilindrice și flori albe care crește pe stâncile de calcar (Sedum album). 68 (Bot; îc) iarba-fânului, iarbă-mirositoare Vițelar (Anthoxanthum odoratum). 69 (Îc) iarba-fecioarelor Plantă folosită în medicina populară ca aperitiv și digestiv pentru bolile de ficat și pentru dureri de stomac Si: pelin, pelin-alb (Artemisia absinthum). 70 (Îc) iarba-fetei, iarbă-moale Plantă cu frunze liniare, lanceolate cu flori în corimb (Stellaria holostea). 71 (Îc) iarba-frântului, iarba-sasului Plantă folosită în medicina populară pentru tratarea herniei, durerilor de mijloc și de stomac Si: sănișoară (Sanicula europaea). 72 (Îc) iarba-frigurilor Plantă ale cărei flori se folosesc în medicina populară și în farmacie Si: albăstriță (Centaurea cysnus). 73 (Îac; șîc iarbă-de-curcă, iarbă-de-friguri, iarbă-gonitoare-de-friguri, iarbă-începătoare-de-sânge) Plantă care se folosește în medicina populară pentru tratarea frigurilor, ca tonic, stomahic și febrifug (Centaurium umbellatum). 74 (Îc) iarba-fumului, iarbă-de-curcă Plantă întrebuințată în medicina populară contra bolilor de piele, stomac și splină Si: fumăriță (Fumaria officinalis). 75 (Îc) iarba-găii, iarba-găii-amară Plantă erbacee cu frunze dințate, acoperite cu peri asprii, cu flori galbene Si: amăruță (Picris hieracioides). 76 (Bot; îc) iarba-găinii, iarba-găinilor Gălbenuși (Crepis setosa). 77 (Bot; îc) iarba-gâștei, iarba-sclintiturii Plantă folosită în medicina populară împotriva frigurilor și a scrântiturii (Potentilla anserina). 78 (Îc) iarba-gâtului Mică plantă ierboasă din familia scrofulaceelor, cu tulpină păroasă, frunze moi, flori galbene și care crește pe locurile umede de pe coastele munților (Tozzia alpina). 79 (Îc) iarba-gușteriței, iarbă-creață Veche plantă medicinală cultivată în stațiuni de plante medicinale și în grădini țărănești, folosită în farmacie ca dezinfectant și în medicina populară sub formă de ceai contra durerilor de stomac, diaree și pentru poftă de mâncare Si: izmă (Mentha longifolia). 80 (Îc) iarba-iepurelui, iarba-iepurilor Plantă amintită în cântecele populare Si: susai (Sonchus oleracesus). 81 (Îc) iarba-întruielelor Plantă folosită ca leac împotriva reumatismului Si: grozamă (Genista sagittalis). 82 (Îc) iarba-junghiului Plantă folosită în medicina populară, care se pune în scăldătoarea copiilor Si: (Centaurea phrygia). 83 (Îac; șîc iarba-tăieturii) Plantă folosită în medicina populară la tăieturi și la scăldături Si: ochiul-boului (Chrysanthemum leucanthemum). 84 (Îc) iarba-junghiurilor, iarbă-de-holbură, iarbă-de-junghiuri Plantă folosită în medicina populară contra junghiurilor (Geranium pratense). 85 (Bot; îc) iarba-limbii, iarbă-de-durerea-gâtului Oușor (Sreptopus amplexifolius). 86 (Bot; îc) iarba-limbricilor Unghia-găii (Astragalus glycyphyllus). 87 (Îc) iarba-lingurii, iarbă-mare Plantă folosită în medicina populară contra rănilor și hepatitei (Inula britannica). 88 (Bot; îc) iarba-lui-Antonie, iarba-lupăriei, iarba-șopârlei, iarbă-neagră Busoioc-sălbatic (Prunella vulgaris). 89 (Bot; îc) iarba-lui-ceas-rău Cervană (Lycopus europaeus). 90 (Îc) iarba-lui-cel-slab, iarba-năpârcii Plantă folosită în medicina populară împotriva surmenajului, anemiei, durerilor de dinți și a brâncii la porci Si: iarba-șarpelui (Echium vulgare). 91 (Bot; îc) iarba-lui-Daraboiv, iarbă-dulce, iarbă-tare Lemn-dulce (Glycyrrhiza echinata). 92 (Îc) iarba-lui-Dumnezeu Plantă folosită în medicina populară contra durerilor de stomac Si: lemnul-Domnului (Artemisia abrotanum). 93 (Îc) iarba-lui-Sfântul-Gheorghe, iarba-mărgăritarului Plantă ale cărei flori sunt folosite în medicina populară la prepararea unui ceai contra durerilor de piept Si: lăcrămioare (Convallaria majalis). 94 (Bot; îc) iarba-lui-Sfântul-Ion, iarba-Sfântului-Ion Sburătoare (Chamaenerion angustifolium). 95 (Îc) iarba-lui-Sfântul-Ion Plantă folosită în medicina populară contra durerilor de dinți Si: măselariță (Hyosciamus niger). 96 (Îc) iarba-lui-Sfântul-Ion, iarba-Sfântului-Ion Plantă care se fierbe împreună cu alte plante folosită contra durerilor de încheieturi și de picioare și în medicina populară veterinară Si: cinsteț (Salvia glutinosa). 97 (Îac) Plantă folosită în medicina populară Si: jale (Salvia pratensis). 98 (Îc) iarba-lui-Tat, iarba-lui-Tate, iarba-lui-Taten, iarba-lui-Tatic, iarba-lui-Tatie, iarba-lui-Tatin, iarba-lui-Tatol, iarba-lutatinului, iarba-tatii, iarbă-băloasă, iarbă-întăritoare, iarbă-neagră Plantă folosită în medicina populară contra durerilor de piept, astm, gâlci, dureri de mijloc, de dinți, diaree, hernie și ca unguent Si: tătăneasă (Symphytum officinale). 99 (Bot; îc) iarba-lui-Timofte Iarba-iepurelui (Phleum alpinum). 100 (Bot; îac; șîc iarba-lui-Timofteu, iarba-lui-Timoftei, iarba-lui-Timofti Timoftică (Phleum pratense). 101 (Bot; îc) iarba-lupului, iarba-ciutei, iarba-tunului Borșișor (Sempervivum schlechani). 102 (Îac; șîc iarba-urechii, iarbă-de-tun, iarbă-de-urechi, iarbă-grasă) Plantă cultivată adesea pe case, șuri, grajduri cu credința că apară împotriva trăsnetului, folosită în medicina populară împotriva durerilor de urechi Si: urechelniță (Sempervivum tectorum). 103 (Îc) iarba-măgarului Plantă folosită în medicina populară contra durerilor de dinți Si: scaiul-dracului (Eryngium campestre). 104 (Bot; îc) iarba-mălcedului, iarbă-potcă Trei-frați-pătați (Viola arvensis). 105 (Îc) iarba-mării, iarbă-de-mare Plantă ierboasă acvatică, din familia potamogetonaceelor, cu flori verzi, care crește pe fundul mării, formând adesea întinse livezi submarine (Zostera marina). 106 (Îc) iarba-mărinului, iarba-cerii, iarbă-băloasă Planta Centaurea austriaca. 107 (Bot; îc) iarba-mărinului, iarba-cerii Albăstriță (Centaurea jacea). 108 (Bot; îc) iarba-mărinului Corobatică (Centaurea nigrescens). 109 (Îc) iarba-mătricilor, iarba-zgăibii Plantă folosită în medicina populară la tratarea varicelor Si: silnic (Glechoma hederaceum). 110 (Bot; îc) iarba-mătrișii Râjnică (Cardamine impatiens). 111 (Îc) iarba-mâței, iarbă-vântului, iarbă-flocoasă Plantă folosită în medicina populară contra tusei, frisoanelor, durerilor de cap, ale cărei frunze se așază pe burta copiilor bolnavi de dizenterie și care este mâncată cu plăcere de pisici Si: cătușnică (Nepeta cataria). 112 (Bot; îac) Poala Sfintei Marii (Nepeta pannonica). 113 (Bot; îc) iarba-mâțului, iarba-pisicii, iarba-pisicilor Valeriană (Valeriana officinalis). 114 (Bot; îc) iarba-metricii Floare-de-perină-broștească (Anthemis macrantha). 115 (Îc) iarba-minciunii Plantă folosită în medicina populară contra tusei și ale cărei frunze se pun pe răni și pe tăieturi pentru a opri sângerarea (Plantago cornuti). 116 (Bot; îc) iarba-mlaștinei Pipirig (Juncus conglomeratus). 117 (Bot; îac) Rugină (Juncus effusus). 118 (Bot; îac) Pipirig (Juncus inflexus). 119 (Bot; îac) Mălaiul-cucului (Luzula piosa). 120 (Bot; îc) iarba-muncilor Trifoi-alb (Trifolium repens). 121 (Îc) iarba-nebunilor, iarbă-strănutătoare, iarbă-șerpească Plantă a cărei rădăcină se folosește în medicina populară veterinară care se pune în urechea porcilor bolnavi de brâncă sau contra dalacului la cai Si: spânz (Helleborus niger, Helleborus purpurascens). 122 (Îc) iarba-negeilor Plantă folosită în medicina populară împotriva negilor (Teucrium montanum). 123 (Bot; îc) iarba-nigeilor Juslen (Sedum hispanicum). 124 (Îc) iarba-nisipului Planta Corynephorus canescens. 125 (Îc) iarba-o-mie-bună Plantă folosită în medicina populară la prepararea diverselor leacuri Si: frăsinel (Dictamnus albus). 126 (Îc) iarba-oilor, iarba-șoarecelui, iarbă-strănutătoare Plantă folosită în medicina populară la prepararea ceaiului contra durerilor de stomac, a febrei, a tuturor bolilor care implică aparatul genital feminin, și contra tăieturilor, a rănilor Si: coada-șoricelului (Achillea millefolium). 127 (Bot; îc) iarba-orbalțului Rotungioare (Homogyne alpia). 128 (Bot; îc) iarba-osului, iarba-faptului, iarba-rănii, iarbă-de-răni, iarbă-de-vatăm, iarbă-de-vătămătură Vătămătoare (Anthyllis vulneraria). 129 (Bot; îc) iarba-osului, iarba-ovăzului, iarba-vântului Obsigă (Bromus sterilis). 130 (Mar; îc) iarba-osului Arbust mic cu tulpini ramificate, cu frunze opuse și cu flori galbene, folosit în medicina populară contra diareei și care se dă la vitele care se umflă Si: mălăoaie (Helianthemum alpestre). 131 (Îc) iarba-osului, iarba-ursului Plantă folosită în medicina populară pentru febră și vătămări (Helianthemum nummularium). 132 (Bot; îc) iarba-osului Mălăoaia-stâncilor (Helianthemum rupifragum). 133 (Bot; îc) iarba-ovăzului, iarba-vântului Obsigă (Bromus japonicus). 134 (Bot; îac) Secărea (Bromus secalinus). 135 (Bot; îc) iarba-păduchelui, iarba-păduchilor Pintenel (Pedicularis paustris). 136 (Bot; îc) iarba-păduchilor, iarbă-de-strănutat Roțoțele-albe (Achillea ptarmica). 137 (Bot; îac) Clocotici (Rhinanthus minor). 138 (Bot; îac) Bălbisă (Stachys silvatica). 139 (Îc) iarba-pălăriei, iarba-părului Plantă folosită în medicina populară, a cărei rădăcină pisată se folosește la dureri de cap, iar ceaiul din frunzele sale, împreună cu alte plante, se folosește contra răcelii Si: brusture (Petasites hybrudus). 140 (Îc) iarba-pământului, iarba-plămânilor, iarba-plumânei, iarba-plumănului Planată folosită în medicina populară pentru tratarea bolilor pulmonare Si: mierea-ursului (Pulmonaria officinalis). 141 (Bot; îc) iarba-părului Perișor (Elymus asper). 142 (Îc) iarba-pârciului, iarba-sângelui, iarbă-de-pârci Plantă folosită în medicina populară contra reumatismului și a rănilor la vite Si: năpraznică (Geranium robertianum). 143 (Bot; îc) iarba-piciorul-găinii Floare-de-leac (Ranunculus repens). 144 (Îc) iarba-porcilor, (reg) iarba-jermilor, iarba-puricelului, iarba-purecilor, iarba-țânțarilor, iarba-viermilor, iarbă-iute, iarbă-amară, iarbă-creață Plantă folosită în medicina populară care se pune în încălțăminte contra bătăturilor sau pe rănile vitelor ca să nu facă viermi Si: Iarbă-roșie (Polygonum persicaria). 145 (Îc) iarba-porcilor, iarba-tunului, iarbă-de-grădină, iarbă-grasă, iarbă-grasă-de-grădină Plantă cu tulpina ramificată și întinsă pe pământ, cu frunze cărnoase, lucioase și flori galbene (Portulaca oleracea). 146 (Îc) iarba-porcului, iarbă-sărată Plantă folosită în medicina populară contra umflăturilor de la mâini și contra afecțiunilor pulmonare Si: brâncă (Lobaria pulmonaria). 147 (Îc) iarba-porcului, iarbă-grasă, iarbă-grasă-de-ghiol, iarbă-sărată Brâncă (Salicornia europaea). 148 (Bot; îc) iarba-porcului, iarbă-sărată Săricică (Salsola kali). 149 (Îac; șîc iarbă-de-trânji, iarbă-neagră) Plantă folosită în medicina populară contra scrofulozei, contra crupului difteric la porci Si: buberic (Scrophularia nodosa). 150 (Bot; îc) iarba-porcului, iarbă-sărată Brâncă (Stereum hirsutum). 151 (Bot; îc) iarba-porcului Plevaiță (Xeranthemum annuum). 152 (Bot; îc) iarba-porumbilor Găinuși (Isopyrum thalictroides). 153 (Îc) iarba-purecilor, iarba-puriceilor, iarba-puricelui, iarba-viermilor, iarbă-iute, iarbă-roșie Plantă folosită în medicina populară veterinară în tratamentul rănilor de la picioarele vițeilor și pentru colorarea lânei în galben Si: dintele-dracului (Polygonum hydropiper). 154 (Îc) iarba-purecilor, iarba-puricelui, iarbă-amară, iarbă-creață, iarbă-de-făcut-copii, iarbă-roșie Planta Polygonum lapathifolium). 155 (Bot; îc) iarba-puricelui Puricică (Pulicaria vulgaris). 156 (Îc) iarba-raiului Plantă folosită în medicina populară la crampe stomacale și diaree Si: vetrice (Chrysanthemum macrophyllum). 157 (Bot; îc) iarba-rațelor, (reg) iarbă-rea Mană-de-apă (Glyceria aquatica). 158 (Îc) iarba-rândunelei, iarba-rândunicii, iarbă-de-negei, iarbă-de-negi Plantă folosită în medicina populară împotriva negilor și a bubelor de piele Si: rostopască (Chelidonium majus). 159 (Bot; Îc) iarba-rândunelei-mici Roșuță (Anagalis caerulea). 160 (Îac) Plantă folosită în medicina populară contra bolilor de piele, a scorbutului și a hemoroizilor Si: untișor (Ficaria verna). 161 (Îc) iarba-roilor, iarba-albinelor, iarba-stupilor, iarba-stupului Plantă folosită pentru frecatul coșnițelor cu care se prind stupii roiți sau, în medicina populară, sub formă de ceai contra durerilor de dinți, de urechi și de piept și ca expectorant sau cardiac Si: roiniță (Melissa officinalis). 162 (Bot; îc) iarba-sasului Coada-calului (Hippuris vulgaris). 163 (Bot; îc) iarba-săgeții Săgeata-apei (Sagittaria sagittifolia). 164 (Îc) iarba-sângelui, iarbă-de-lângoare, iarbă-de-lungoare Plantă folosită în medicina populară contra febrei tifoide, sifilisului, frigurilor, decoctul dându-se la vitele bolnave de sânge Si: gălbinele (Lysimachia vulgaris). 165 (Îc) iarba-Sfintei-Marii Planta Hierochloë australis. 166 (Îc) iarba-Sfintei-Sofia Plantă întrebuințată pentru confecționarea măturilor Si: peliniță (Artemisia pontica). 167 (Îc) iarba-smeului, iarba-urechii, iarbă-de-urechi, iarbă-grasă, iarbă-grasă-de-urechi, iarbă-groasă Plantă folosită în medicina populară contra urâțeniei și în unele credințe populare (Sedum maximum). 168 (Îc) iarba-smizii, iarbă-smidă, iarbă-smiză Plantă folosită în medicina populară contra durerilor de cap, a lipsei poftei de mâncare Si: dumbăț (Teucrium chamaedrys). 169 (Îc) iarba-soarelui Plantă ai cărei rizomi, frunze și flori se folosesc în medicina populară la vindecarea rănilor Si: arnică (Arnica montana). 170 (Îac) Plantă folosită în medicina populară contra dalacului Si: vanilie-sălbatică (Heliotropium europaeum). 171 (Bot; îac; șîc iarbă-dulce) Barba-caprei (Tragopogon orientalis). 172 (Bot; îc) iarba-somnului Urechea-porcului (Salvia verticillata). 173 (Bot; îac) Papanași (Trifolium arvense). 174 (Bot; îc) iarba-spurcului, iarbă-întăritoare Vineriță (Ajuga reptans). 175 (Bot; îac; șîc iarbă-înfărinată, iarbă-piciorul-gâștei) Spanacul-ciobanilor (Chenopodium bonus-henricus). 176 (Bot; îc) iarba-stupului Apărătoare (Calamintha clinopodium). 177 (Bot; îc) iarba-surpăturii Feciorică (Herniaria incana). 178 (Îc) iarba-surzilor Mică plantă ierboasă din familia saxifragaceelor, cu tulpina dreaptă și flori albe-gălbui care crește prin regiuni stâncoase (Saxifraga aizoon). 179 (Bot; îc) iarba-șarpelui Coada-zmeului (Calla palustris). 180 (Îac; șîc iarba-șerpilor) Plantă al cărei rizom se folosește ca vermifug Si: ferigă (Dryopteris filix-mas). 181 (Îc) iarba-șarpelui, iarba-vătămăturii Plantă folosită în medicina populară sau care se usucă și se dă la vite pentru a da mai mult lapte Si: muma-pădurii (Lathraea squamaria). 182 (Îc) iarba-șarpelui Plantă care se folosește în medicina populară la spălatul rănilor provocate de mușcătura șerpilor Si: mâna-Maicii-Domnului (Orchis maculata). 183 (Bot; îac) Șopârliță (Veronica chamaedrys, Veronica latifolia, Veronica teucrium). 184 (Bot; îc) iarba-șerii Buruiană-de-ghing (Gentiana praecox). 185 (Bot; îc) iarba-șoarecului Pliscul-cucoarei (Erodium cicutarium). 186 (Îc) iarba-șopârlei, iarba-șopârlelor, iarbă-roșie Plantă cu rizom gros, cărnos, cu tulpina terminată în spic, cu frunze ovale și flori mici, albe-roz (Polygonum viviparum). 187 (Bot; îc) iarba-tainei Lăcrămiță (Catabrosa aquatica). 188 (Bot; îc) iarba-tăieturii, iarba-bubii, iarba-tâlharului, iarba-vântului, iarbă-de-rană, iarbă-de-răni Vindecea (Betonica officinalis). 189 (Îc) iarba-tăieturii Plantă care se folosește în medicina populară ca stimulent (în rachiu), contra durerilor de cap, hepatită, astmului, iar minerii din Munții Apuseni folosesc tulpinile ca fitil pentru explozii Si: lumânărică (Gentiana asclepiadaea). 190 (Bot; îac; șîc iarba-fierului, iarbă-de-târtil) Încheietoare (Sideritis montana). 191 (Îc) iarba-tâlharului Plantă folosită în medicina populară la tăieturi și răni Si: tâlhărea (Mycelis muralis). 192 (Îc) iarba-tunului, iarba-ciutei, iarba-urechii, iarbă-de-șoldină, iarbă-de-șoaldină, iarbă-de-trânji, iarbă-grasă Plantă cu frunze ovale, cu flori galbene în corimb (Sedum acre). 193 (Bot; îc) iarba-tunului, iarba-ciutei, iarba-urechii Rujă (Sedum rosea). 194 (Bot; îc) iarba-untului, iarba-vântului Verigel (Orobanche caryophzllacea). 195 (Bot; îc) iarba-untului Crăielici (Orobanche lutea). 196 (Bot; îc) iarba-urâciunii Garofiță (Dianthus carthusianorum). 197 (Bot; îac) Garofițe-de-munte (Dianthus compactus). 197 (Îc) iarba-ursului Plantă care se fierbe pentru colorarea lânii în verde Si: pedicuță (Lycopodium clavatum). 198 (Bot; îac) Ciupercă nedefinită mai îndeaproape (Ramaria aurea). 199 (Bot; îc) iarba-vătămăturii, iarbă-ghimpoasă Ghimpariță (Crypsis aculeata). 200 (Bot; îc) iarba-vătămăturii Scrintitoare (Potentilla argentea). 201 (Îc) iarba-vântului Plantă a cărei rădăcină se folosește în medicina populară contra diareei Si: neghină (Agrostemma githago). 202 (Îac) Plantă cu frunze liniare, cu flori violacee sau verzi în spicule (Apera spica-venti). 203 (Bot; Trs; îac) Steliță (Aster amellus). 204 (Bot; îac) Coamă-de-aur (Aster linosyris). 205 (Bot; îac; șîc iarba-câinelui, iarbă-câinească) Pir-gros (Cynodon dactylon). 206 (Bot; îc) iarba-vântului Opaiță (Melandryum album). 207 (Îac) Plantă folosită la vopsitul ouălor Si: dediței (Pulsatilla vulgaris). 208 (Îc) iarba-voinicului Planta care atunci când este tânără se folosește ca salată de primăvară și în medicina populară Si: năsturel (Nasturtium officinale). 209 (Bot; îac) Brâncuță (Sisymbrium officinale). 210 (Bot; îc) iarba-vrăjitoarei Tilișcă (Circaea lutetiana). 211 (Îc) iarba-vulturului Plantă din familia compozitelor cu frunze lanceolate sau liniare, cu flori galbene în capitule (Hieracium umbellatum). 212 (Îc) iarba-zgăibii Plantă utilizată în medicina populară Si: spanac-porcesc (Chenopodium hybridum). 213 (Îac; șîc iarbă de zgăibi, iarbă de zgaibă) Planta Lapsana communis. 214 (Reg; îc) iarba-zgăibii Plantă folosită în medicina populară contra zgăibii Si: căldărușa-popii (Nicandra physaloides). 215 (Îc) iarbă-albastră Plantă din familia gramineelor, cu frunze plane, îngrămădite la baza tulpinii, care crește prin locuri umede (Molinia coerulea). 216 (Îc) iarbă-albă de slatină, iarbă-de-gălbează, iarbă-de-sare, iarbă-de-sărătură Planta Puccinelia distans. 217 (Îc) iarbă-amară, iarbă-creață, iarbă-mare Plantă folosită în medicina populară contra durerilor de cap și a durerilor de urechi Si: granat (Chrysanthemum parthenium). 218 (Bot; îc) iarbă-amară, iarbă-creață Schinel (Cnicus bedictus). 219 (Bot; îc) iarbă-băloasă Colacul-babei (Alchemilla acutiloba). 220 (Bot; îc) iarbă-bărboasă Pelin negru (Artemisia vulgaris). 221 (Bot; îac; șîc iarbă-ghimpoasă) Costrei (Echinochloa crus-gali). 222 (Bot; îc) iarbă-căiasă, iarbă-lungă-de-lac, iarbă-lungoare Urda-vacii (Cardaria draba). 223 (Bot; îc) iarbă-ce-moaie-vinele, iarbă-întăritoare-a-vinelor Canale (Impatiens balsamina). 224 (Bot; îc) iarbă-costrei Mohor (Setaria verticillata). 225 (Bot; îc) iarbă-de-apă, iarbă-flocoasă, iarbă-lânoasă Siminoc (Gnaphalium uliginosum). 226 (Bot; îc) iarbă-de-bahnă Ierboi-de-bahnă (Beckmannia erucaeformis). 227 (Bot; îc) iarbă-de-boale, iarbă-de-lângoare, iarbă-de-lungoare, iarbă-de-rană, iarbă-de-toate-boalele Usturoiță (Alliaria officinalis). 228 (Îc) iarbă-de-bou-sălbatică Planta Anchusa ochroleuca. 229 (Bot; îac) Limba-boului ( Anchusa officinalis). 230 (Îc) iarbă-de-cale, iarbă-grasă-de-grădină Plantă cu numeroase întrebuințări în medicina populară: frunzele se aplică pe răni și se folosesc la boli de ochi, sucul se folosește contra limbricilor și rădăcina este folosită la prepararea unui ceai contra afecțiunilor pulmonare și gastrice Si: pătlagină (Plantago major). 231 (Îac) Plantă folosită în medicina populară în afecțiunile pulmonare Si: patlagină (Plantago media). 232 (Îc) iarbă-de-cositor Plantă folosită frecvent în medicina populară Si: coada-calului (Equisetum arvense). 233 (Bot; îac) Pipirig (Equisetum hiemale). 234 (Bot; îc) iarbă-de-crescut-părul Torțel (Cuscuta epithymum). 235 (Bot; îc) iarbă-de-dat, iarba-cășunăturii, iarbă-flocoasă Talpa-gâștii (Leonurus cardiaca). 236 (îc) iarbă-de-dureri Coada-cocoșului (Polygonatum latifolium). 237 (Îac; șîc iarbă-de-durori) Plantă al cărei rizom se folosește în medicina populară contra podagrei (Polygonatum odoratum). 238 (Bot; îc) iarbă-de-friguri Traista-ciobanului (Capsella bursa-pastoris). 239 (Îc) iarbă-de-ghiață Plantă ornamentală, suculentă cu flori viu și variat colorate Si: gheață (Mesembrianthemum crystallinum). 240 (Bot; îc) iarbă-de-greutate Suliman (Ajuga genevensis). 241 (Bot; îc) iarbă-de-inimă-rea, iarba-roșie Punga-babei (Pulicaria dysenterica). 242 (Bot; îc) iarbă-de-întruiele Cânepioară (Eupatorium cannabinum). 243 (Îc) iarbă-de-margină, iarbă-văpsătoare Plantă care se folosește la vopsirea lânii în roșu Si: roibă (Rubita tinctorum). 244 (Bot; îc) iarbă-de-munte Păiuș (Festuca ovina). 245 (Bot; îc) iarbă-de-negei Aior (Euphorbia esula). 246 (Bot; îac; șîc iarbă-de-râie) Alior (Euphorbia helioscopia). 247 (Îc) iarbă-de-om-sărac Plantă folosită în medicina populară Si: avrămească (Gratiola officinalis). 248 (Bot; reg; îc) iarbă-de-păr Buruiană-de-păr (Chara). 249 (Îc) iarbă-de-păsări Plantă folosită în medicina populară veterinară Si: scânteuță (Anagallis arvensis). 250 (Îac) Plantă folosită în medicina populară la scrântituri, cangrene etc Si: rocoină (Stellaria media). 251 (Îc) iarbă-de-perină Plantă folosită la vopsitul în galben Si: floare-de-perină (Anthemis tinctoria). 251 (Îc) iarbă-de-piatră Plantă aromată, meliferă și furajeră folosită în medicina populară contra frisoanelor și leucoreei sau pentru aromatizarea tutunului, iar planta uscată se așază în haine contra moliilor Si: sulfină (Melilotus officinale). 252 (Îc) iarbă-de-plămâni Plantă medicinală folosită contra durerilor de piept (Centaurea micranthos). 253 (Bot; îc) iarbă-de-rovină Bumbăcariță (Eriophorum vaginatum). 254 (Îc) iarbă-de-sărătură Planta Suaeda maritima. 255 (Îc) iarbă-de-slatină Planta Poa bulbosa vivipara. 256 (Bot; îc) iarbă-de-smidă Struna-cocoșului (Cerastium vulgatum). 257 (Îc) iarbă-de-soponit, iarbă-de-tăietură Plantă al cărei rizom se folosește la prepararea săpunului Si: săpunariță (Saponaria officinalis). 258 (Bot; îc) iarbă-de-Susan Costrei (Sorghum halepense). 259 (Îc) iarbă-de-șoaldină Planta Sedum hillebrandii. 260 (Bot; îc) iarbă-de-talan Ruscuță-primăvăratică (Adonis vernalis). 261 (Îc) iarbă-de-țelină, iarbă-englezească Plantă folosită în medicina populară la băi contra reumatismului Si: zizanie (Lolium perene). 262 (Îc) iarbă-de-urechi Ciupercă din familia pezizaceelor Si: urechea-babei (Peziza aurantia). 263 (Îac) Plantă folosită în medicina populară contra tusei, rănilor și a febrei Si: năvalnic (Phyllitis scolopendrium). 264 (Bot; îac; șîc ~ă-grasă) Gheață (Sedum spectabile). 265 (Îc) iarbă-de-vătăm Plantă folosită în medicina populară contra trânjii și contra unor boli care apar la vite Si: linăriță (Linaria vulgaris). 266 (Îc) iarbă-de-zugrăvit, iarbă-văpsătoare Plantă folosită în medicina populară la dropică și contra gălbezei la oi Si: drobușor (Isatis tinctoria). 267 (Bot; îc) iarbă-deasă, iarbă-dulce-de-baltă Hirușor (Poa annua). 268 (Bot; îc) iarbă-deasă Firișca-șopârlelor (Poa alpina). 269 (Bot; îac) Firicea (Poa bulbosa). 270 (Îac) Plantă cu tulpini subțiri, cu frunze înguste și flori verzi, dispuse în panicule (Poa nemoralis). 271 (Îac) Firuță (Poa pratensis). 272 (Bot; îac) Șuvar-de-munte (Poa trivialis). 273 (Bot; îc) iarbă-dulce, iarbă-dulce-de-baltă Rourică (Glyceria fluitans). 274 (Bot; îc) iarbă-dulce Lemn-dulce (Glycyrrhiza glabra). 275 (Îac) Planta Nonnea atrata. 276 (Îac) Plantă folosită în credințe populare Si: barba-caprei (Tragopogon pratensis). 278 (Îac; șîc iarbă-dulce-de-munte, iarbă-dulce-de-pădure) Plantă cu frunze lanceolate, cu sporangii pe ambele părți ale nervurii mediane (Polypodium vulgare). 279 (Îc) iarbă-flocoasă Plantă amintită în cântecele populare Si: siminoc (Helichrysum arenarium). 280 (Bot; îac; șîc, reg, iarbă-neagră) Talpa-lupului (Leonurus marrubiastrum). 281 (Îac; șîc iarbă-mambie) Plantă folosită în medicina populară contra durerilor de mijloc Si: voronic (Marrubium vulgare). 282 (Bot; îc) iarbă-frumoasă Bănuți (Bellis perenis). 283 (Îc) iarbă-grasă, iarbă-lăptoasă Plantă folosită în medicina populară contra afecțiunilor pulmonare sau, fiartă în lapte, se folosește pentru cicatrizarea urmelor lăsate de vărsatul de vânt pe față Si: amăreală (Polygala vulgaris). 284 (Bot; îc) iarbă-grasă, iarbă-grasă-de-grădină Agurijoară (Portulaca grandiflora). 285 (Îc) iarbă-grasă Planta Sedum purpureum. 286 (Îc) iarbă-grasă-de-grădină, iarbă-nodoroasă, iarbă-roșie Plantă care se folosește în medicina populară sub formă de ceai contra diareei și în medicina populară veterinară Si: troscot (Polygonum aviculare). 287 (Îc) iarbă-împușcată, iarba-stârpitului Plantă care se folosește în medicina populară amestecată cu rachiu contra durerilor de stomac (Hypochoeris maculata). 288 (Bot; îc) iarbă-înfă(r)inata Fragă-tătărască Chenopodium foliosum). 289 (Îc) iarbă-lată Planta Carex digita. 290 (Bot; îac) Stânjenei (Iris germanica). 291 (Îc) iarbă-lăptoasă Plantă folosită în medicina populară ca purgativ drastic contra afecțiunilor biliare Si: buruiană-de-venin (Euphorbia lathyris). 292 (Îac) Planta Polygala major. 293 (Bot; îc) iarbă-lipitoare Lipicioasă (Galium aparine). 294 (Bot; îc) iarbă-macriș Măcriș (Rumex acetosa). 295 (Îc) iarbă-mare, iarbă-mare-frumoasă, (Mun) iarbă-neagră Plantă erbacee cu tulpina păroasă și ramificată, cu frunze mari și flori galbene, folosită în medicina populară contra tusei, febrei tifoide, râiei, durerilor de cap și căderii părului Si: oman (Inula helenium). 296 (Îc) iarbă-mare Planta Inula oculus-christi. 297 (Bot; îac) Limba-oii (Leuzea salina). 298 (Îac) Plantă folosită în medicina populară contra bubelor și uneori la vopsitul în negru Si: zârnă (Solanum nigrum). 299 (Bot; îc) iarbă-mucedă Flocoșele (Filago arvernsis). 300 (Îc) iarbă-neagră Plantă din familia ericaceelor cu frunze mici liniare și flori albe sau trandafirii folosită în medicina populară contra tăieturilor (Calluna vulgaris). 301 (Bot; îac) Orăștică (Lathyrus niger). 302 (Bot; îac) Izmă-creață (Mentha crispa). 303 (Bot; Olt; îac) Izmă-bună (Mentha piperita). 304 (Îac) Planta Prunella grandiflora. 305 (Bot; îac) Busuioc-sălbatic (Prunella laciniata). 306 (Îac) Plantă cu frunze dințate și cu flori brune-purpurii la exterior și galbene-verzui la interior folosită în medicina populară pentru vindecarea rănilor și a sifilisului (Scrophularia alata). 307 (Bot; îc) iarbă-noduroasă Golomăț (Dactylis glomerata). 308 (Bot; îc) iarbă-puturoasă Puciognă (Bifora radians). 309 (Bot; îac) Coriandru (Coriandrum sativum). 310 (Bot; îc) iarbă-rădăcină Angelină-sălbatică (Angelica sylvestris). 311 (Îc) iarbă-rea Planta Aconitum tauricum. 312 (Bot; îc) iarbă-roșie Cârligioare (Bidens cernuus). 313 (Îac) Plantă ale cărei inflorescențe sunt folosite în medicina populară pentru proprietățile lor diuretice și diaforetice Si: dentiță (Bidens tripartitus). 314 (Bot; îac; șîc iarbă-sălbatică) Trestie-de-câmp (Calamagrotis epigeios). 315 (Îc) iarbă-roșie Plantă folosită în medicina populară pentru proprietățile sale diuretice Si: slăbănog (Impatiens noli-tangere). 316 (Bot; îac) Hrișcă-deasă (Polygonum dumetorum). 317 (Bot; îac) Punguliță (Thlaspi arvense). 318 (Bot; îc) iarbă-roșie-broștească Sălcuță (Polygonum amphibitum). 319 (Bot; îc) iarbă-roșie-tătărească Hrișcă-tătărească (Fagopyrum tataricum). 320 (Îc) iarbă-roșioară Planta Silene acaulis. 321 (Îc) iarbă-săracă Planta Onobrychis viciaefolia. 322 (Îc) iarbă-scăioasă Plantă cu tulpini difuze, ramificate, cu frunze plane, rigide, cu cili si cu flori verzui sau violacee în spicule (Tragus racemosus). 323 (Îc) iarbă-sfântă Lemnul-Maicii-Domnului (Santolina chamaecyparissus). 324 (Îc) iarbă-spornică, iarba-fiarelor,iarba-fierului Plantă folosită în medicina populară la răni, abcese, dureri de cap, de ficat splină și rinichi Si: sporici (Verbena officinalis). 325 (Bot; îc) iarbă-stricătoare Cruciuliță (Senecio vulgaris). 326 (Bot; îc) iarbă-șerpească Steregoaie (Veratrum nigrum). 327 (Bot; îc) iarbă-treirăi Trei-răi (Hepatica nobilis). 328 (Bot; îc) iarbă-untoasă Foaie-grasă (Pinguicula vulgaris). 329 (Îc) iarbă-usturoasă Plantă păroasă, cu frunze oblongii, dințate adânc pe margine, cu flori roșii-purpurii în verticile, mirosind slab a usturoi (Teucrium scordium). 330 (Îc) iarbă-vântoasă Planta Kochia prostrata.^[1] corectat(ă)

PSIHANALÍZĂ (< fr.; {s} psih- + gr. analysis „analiză”) s. f. (În general) Orice tehnică de cercetare psihologică și de psihoterapie prin exploatarea inconștientului; (în sens restrâns) doctrina psihologică și metoda terapeutică a lui Freud. În p. natura umană este interpretată în termeni de conflict, mintea fiind înțeleasă ca o expresie a forțelor în conflict: unele conștiente și majoritatea inconștiente. Psihanaliștii practicanți pun accentul pe importanța forțelor inconștiente în modul în care lucrează mintea. Freud, fondatorul p. ca metodă terapeutică determinată și știință a inconștientului psihic, atribuia majorității tulburărilor psihice o origine instinctuală sau erotică. „Libido”-ul sau instinctul vieții ne provoacă dorințe pe care „supra-eul” sau conștiința socială ne face să le refulăm în inconștient; când aceste dorințe ajung la același nivel cu conștiința, apar angoasa și tot felul de inhibiții și complexe. „Eul” sau personalitatea se definește ca un echilibru între tendințe instinctive și cenzura conștiinței sociale. Dorințele inconștiente nu se manifestă decât în contextul „asocierii libere”, care are loc doar în vis și în expunerea spontană. În urma conștientizării motivelor reale ale tulburărilor, angoaselor, obsesiilor, fobiilor, se așteaptă restabilirea echilibrului psihic. P. este aplicată în cazul tulburărilor de sexualitate (impotență la bărbați și frigiditate la femei), în psihoze (schizofrenie, pierderea sensului realității), în cazuri de eșecuri repetate în viață etc., cura putând dura foarte mult timp. Printre cei mai importanți psihanaliști: C.G. Jung, A. Adler, E. Erikson, K. Horney, E. Fromm ș.a. Sin. freudism. V. psihologie abisală.

*bazár n., pl. urĭ și e (fr. bazar, d. ar. bazar, care vine d. pers. bazar. V. pazar). Loc acoperit în care se vînd tot felu de obĭecte micĭ și unelte în Orient. În Eŭropa, mare centru de mărfurĭ.

*canál n., pl. urĭ și e (fr. canal, d. lat. canalis, care vine d. canna, vgr. kánna, trestie, țeavă. V. canelă). Rîŭ făcut de oamenĭ. Strîmtoare marină. Braț de rîŭ. Conduct. Med. Vas, vînă. Fig. Cale, mijloc: pin canalu științeĭ (maĭ elegant cale). Acest ziar e un canal de scurgere, publică tot felu de articule calomnioase și triviale.

Fama întruchipa „zvonul public” și era considerată de cei vechi drept o divinitate, înfățișată ca un monstru zburător, cu nenumărați ochi, urechi și guri. Sălășluia într-un palat de bronz, cu mii de porți de unde intrau și ieșeau, amplificîndu-se, tot felul de vorbe, sosite de pretutindeni.

Hephaestus, fiul lui Zeus și al Herei, era considerat drept zeul focului. Hephaestus era șchiop. Infirmitatea lui se datora fie faptului că fusese aruncat de Zeus din înaltul cerului, fiindcă în cursul unei dispute dintre părintele zeilor și Hera el luase apărarea mamei sale, fie faptului că se născuse infirm și, rușinată, Hera îl aruncase în mare, de unde a fost luat și crescut de Tethys. Timp de nouă ani Hephaestus a trăit într-o grotă din fundul mării, după care a fost readus în Olympus. Reședința sa de predilecție a rămas însă muntele Aetna din Sicilia. Acolo, în atelierele fierăriei lui divine, ucenicii săi – ciclopii – prelucrau fierul și celelalte metale. Din mîinile dibace ale zeului făurar ies tot felul de obiecte minunate: un tron de aur dăruit Herei, armele lui Achilles lucrate la rugămintea lui Thetis, trăsnetele lui Zeus, faimosul colier al Harmoniei etc. Hephaestus a fost cel care a ajutat la nașterea Athenei înlesnind ca zeița să iasă din capul divinului ei tată, și tot el a modelat, din țărînă, trupul Pandorei. Hephaestus a fost cel care l-a țintuit și pe Prometheus de muntele Caucasus. Deși înzestrat cu un fizic urît, Hephaestus este considerat cînd drept soțul uneia dintre grații, cînd – de cele mai multe ori – drept soțul Aphroditei care, ce e drept, îi este infidelă. (Cu privire la episodul amoros dintre zeița frumuseții și Ares, în care cei doi sînt prinși într-o plasă de către Hephaestus, v. Ares și Aphrodite). Lui Hephaestus îi sînt atribuiți mai mulți copii (v. și Erichthonius).

Iphis 1. Tînăr nefericit care s-a sinucis din dragoste pentru Anaxarete (v. Anaxarete). 2. Fratele lui Eurystheus și unul dintre argonauți. 3. Fiica lui Ligdus și a Telephusei. Fiindcă Ligdus îi poruncise să lepede copilul pe care avea să-l nască, în cazul că nu va fi băiat, Telephusa, neîndrăznind să-i mărturisească că a născut o fată și vrînd s-o cruțe, a deghizat copilul, îmbrăcîndu-l în haine bărbătești. În felul acesta Iphis a fost luată drept băiat pînă în ziua cînd, crescînd mare, tatăl ei a vrut să-și căsătorească presupusul fiu cu o fată de prin partea locului, pe nume Ianthe. După ce a recurs la tot felul de șiretlicuri pentru a amîna nunta, mama lui Iphis a implorat cerul să-i transforme fata în băiat. Minunea s-a înfăptuit și Ianthe s-a putut căsători cu tînărul Iphis.

*elástic, -ă adj. (d. vgr. elastéon, adj. verbal d. elaúno, împing, cu sufixu -ic). Care are elasticitate, care se întinde ca guma și revine la loc. Fig. Flexibil, schimbător: conștiință elastică. Regulament elastic, care se poate înțelege în toate felurile și p. orĭ-ce scop.

fel n., pl. urĭ (ung. fél și féle, jumătate; mi féle, ce fel, minden féle, de tot felu. De aicĭ și sîrb. féla, fel. V. fele). Specie, varietate, categorie: multe felurĭ de oamenĭ, vite, fructe. Origine, natură, caracter: acest om e de fel (saŭ de felu luĭ) cam hoț. Mod, chip, gen: acesta e felu în care am lucrat. Ce fel? cum? De fel (nord), de loc, nicĭ de cum, cît de puțin. La fel, identic, de acelașĭ fel. Fel de fel (și felurĭ de felurĭ. Let. 3, 324), tot felu, toate felurile: eraŭ acolo fel de fel de lucrurĭ. Fel și chip saŭ felurĭ și chipurĭ saŭ în tot felu, în toate felurile posibile: am încercat fel și chip, și n’am reușit; m’a făcut (mĭ-a zis, m’a ocărît) în tot felu.

felurít, -ă adj. Divers, de tot felu: felurițĭ oamenĭ. Adv. În mod felurit.

*fluór n. (lat. fluor, curgere, d. flúere, a curge). Chim. Un gaz incolor monovalent foarte subtil. Nu se găsește liber, ci numaĭ combinat cu calciu (fluorină), cu aluminiu și sodiu (criolină), cu fosfatu de calciŭ (apatită) și cu silicatu de aluminiŭ (topaz), precum și în oase și în smalțu dinților. Moissan l-a izolat la 1887. Pute și distruge toate felurile de vase. Greutatea atomică: 19. Min. Cristal divers colorat care imitează petrele prețioase, numit și spat de fluor.

ghivécĭ n., pl. urĭ și e (turc. güveğ, strachină). Munt. Saxîĭe, glastră, oală de florĭ. Un fel de mîncare (de carne orĭ de post) din tot felu de legume. Fig. Compozițiune literară cu tot felu de subĭecte (ca fr. potpourri, it. tutti frutti. Cp. cu farsă și sátiră). V. cĭumlec, hîrgăŭ.

înzorzonéz v. tr. (d. zorzoane). Ornez cu tot felu de zorzoane, înțorțonez, împopoțonez: mitocanca s’a înzorzonat. – Și zorzonez.

*materiál, -ă adj. (lat. materialis). Format din materie: substanță materială. Relativ la materie: forța materială. Fig. Relativ numaĭ la corp (considerat ca materie față de suflet, spirit): distracțiunĭ materiale. Grosolan, prozaic, ĭubitor de banĭ, de mîncare și alte plăcerĭ fizice: caracteru acestuĭ om e material. Gram. Substantive materiale, acelea în care cea maĭ mică parte se numește tot ca întregu, ca lemn, fer, apă. S. n., pl. e și (maĭ rar) urĭ. Materie, lucrurĭ de tot felu întrebuințate într’o exploatare orĭ serviciŭ: material de cale ferată, mare perdere de material și oamenĭ. Materie din care facĭ ceva (o casă, o mîncare). Fig. Tot ceĭa ce servește la compunerea uneĭ opere: a aduna material (saŭ materiale) p. o carte. Adv. Materialmente.

*ólla podrida f. Cuv. sp. care se pronunță ólĭa podrida și care înseamnă „oală putrezită”, nume care se dă unuĭ fel de mîncare de carne și de tot felu de legume (ghivecĭ). Fig. Amestec de fel de fel de lucrurĭ. Cp. cu fr. pot pourri.

1) oŭ n., pl. oŭă, art. oŭăle (lat. ôvum, pop. ŏvum, vgr. oón; it. uovo, sard. ou, pv. ov, fr. oeuf, sp. huevo, pg. ovo). Corp organic pe care-l produc femelele maĭ multor clase de animale și care cuprinde un germine al unuĭ animal de aceĭașĭ specie. (Se zice în special despre oŭăle cu învăliș, dar pe care le oŭă femelele păsărilor, care le clocesc și scot puĭ din ele. V. icre). Oŭ cu coajă, oŭ întreg: oŭă ferte cu coajă (V. ochĭurĭ, scrob). A fura ou de supt cloșcă, a fi foarte hoț, a fi hoț foarte șiret. A face pe cineva cu oŭ și cu oțet (Pop.), a-l ocărî în tot felu. – Ouăle aŭ forma numită ovală, adică a uneĭ sfere puțin turtite și ascuțite la un capăt. Supt învălișu lor, care e coaja cea dură, e camera cu aer (bănuțu), la capătu cel rătund, apoĭ o peliță care conține albușu, care și el învălește gălbenușu. Gălbenușu conține un sîmbure numit cicatriculă saŭ veziculă germinativă și e legat de albuș și de pelița luĭ pin doŭă apendice numite halaze. După ce e încălzit pin clocire, care durează zile saŭ săptămînĭ, după felu păsăriĭ, ĭese puiĭ. La reptile oŭăle se clocesc la soare. Și din oŭăle păsărilor ĭese puĭ pin căldură artificială.

pod n., pl. urĭ (vsl. podŭ, pod, etaj; bg. sîrb. pod, pod, podea; rus. pod, vatră; ung. pad, podea. V. podină. Rînd, cat, etaj (Vechĭ). Partea caseĭ compusă din tavan și acoperămînt: hoțiĭ s’aŭ ascuns în pod, să creștĭ mare pînă’n pod (urare copiilor micĭ), un vin acru de-țĭ sărea căcĭula’n pod (foarte acru). Stradă pavată cu scîndurĭ (cum a fost pin România pînă pe la 1860), stradă în general: nu era nimenĭ pe pod, a cere la pod (a cerși la drum), a bate podurile (Munt.). Pardoseală, podeală, locu pe care calcĭ la car (pomostin), la luntre ș. a. Bac. Punte mare (de lemn, de peatră saŭ de metal): trece trenu pe pod. Pod umblător, bac. Pl. Est. Bucățĭ de pînză (saŭ și de alte stofe) care se daŭ de pomană (cîte una la fiecare stîlp orĭ loc de prohodire) trecîndu-se pe supt mort. (Se numesc podurĭ după credința populară că pe ele va trece mortu rîurile de pe lumea cea-laltă). Podu palmeĭ, partea cea lată a palmeĭ considerată în ăuntru. Pod umblător, bac. Inginer de podurĭ și șosele (după fr. ponts et chaussées), inginer de podurĭ și căĭ de tot felu.

nevrút, -ă adj. (d. vreŭ, vrat). Care nu e vrut, nu e dorit. A vorbi vrute și nevrute, a vorbi despre tot felu de lucrurĭ, pintre care maĭ multe proaste de cît bune.

posúrĭ f., pl. (din pusúră, d. pus, a pune, a semăna?). Plantă (?): tot felul de posurĭ și de pomĭ (Barac, Halima, V. 121).

limbariță, -e, s.f. – (bot.) Plantă cu tulpină dreaptă, ramificată, cu flori mici, albe sau trandafirii, care crește prin locuri umede; pătlagină de apă (Alismo plantago-aquatica). „Frundză mare, crește laolaltă grămadă și o mănâncă tot felul de marhă” (Papahagi 1925). – Din limbă (< lat. lingua) + -riță.

trebălui, trebăluiesc, vb. intranz. – A lucra, a face tot felul de treburi mărunte: „Nu ni-i lene a lucra și de dimineața până seara trebăluim” (Iadara, 2011). – Din treabă (< sl. trěba) + -ălui.

țolincă, -i, (țoală), s.f. – „Țesătură în două ițe, cu urzeală de tort (cânepă) sau bumbac și bătătură din fâșii de tot felul de zdrențe colorate. Cele mai vechi, țesute în vârste și cusute în doi lați, se puneau ziua pe patul mare și pe cel mic de sub el, în casele cu copii mici care stăteau mult în pat” (Faiciuc 1998: 81). „Un fel de cergi – țol țesut în dungi, folosit pentru acoperirea scaunului de la căruță și a animalelor când stau afară” (Dăncuș 1986: 145). „Covor uzat, cergă uzată. Se pun pe cai, boi, iarna, când este rece și sunt asudați, să nu răcească” (Memoria 2001): „...pui țolinca asta peste mine și mă treci podul dincolo” (Bilțiu 1999: 430). – Din țol + -incă.

tot, toată adj. (lat. tótus, „întreg”, pop. „tot”, de unde sp. pg. todo, și tottus, de unde it. tutto, pv. tot, fr. tout). Fără să lipsească nicĭ unu, nimic (număru în întregime), întreg: aŭ sosit toțĭ, mĭ-a plătit toțĭ baniĭ, toată suma, toată lumea saŭ lumea toată. Fie-care, orĭ-care: tot omu. S. n. Întregime, totalitate (de lucrurĭ): am perdut tot (fals totu), am renunțat la toate, tot (fals totu) e perdut (celebra vorbă a luĭ Francisc I). Lucru întreg: totu e maĭ mare de cît partea. Adv. (ca ngr. ólo). Numaĭ, mereŭ: om trăit tot pintre străinĭ, eraŭ acolo tot oamenĭ unu și unu (toțĭ distinșĭ). În orĭ-ce caz, orĭ-cum ar fi: tot eștĭ tu ploŭat, ĭar eŭ uscat: du-te pin ploaĭe și adă cofa de la uluc. Totușĭ, cu toate acestea: cu toate că eraŭ mulțĭ, el tot ĭ-a ajutat. Cel mult (după conj. să): să tot aĭbă, să tot fi avut cinzecĭ de anĭ (e, era în etate de cin-zecĭ de anĭ). Chear dacă: să tot aĭ tu pușca’n mînă: dacă e’ntuneric, nu facĭ nimic. Tot eŭ (tu, el, noĭ, voĭ, eĭ), mereŭ, acelașĭ: tot el a făcut și asta. Tot acolo, tot aci, în acelașĭ loc, asemenea în acest loc. Tot atîta orĭ tot una, acelașĭ lucru: tot una e dacă te ducĭ tu la el orĭ vine el la tine. Tot așa, asemenea, la fel: tot așa va păți și el. Toate ca toate, orĭ-cum ar fi, le admit pe celelalte: toate ca toate, dar asta n’o permit. Cu toate acestea (ca ngr. me ólon tûto), totușĭ, tot: ploua, și cu toate acestea am plecat. Cu toate că, deși, măcar că (ca ngr. m’ólon óti): cu toate că-s sărac, tot îs fericit. 1. Cu totu, cu toate dependenșele (accesoriile, anexele): a vîndut casa cu totu; 2. cu totu (fr. tout à fait) orĭ (maĭ des și maĭ bine) de tot, absolut, în întregime, de-a binele: s’a cufundat de tot. A dărui de tot, a dărui pe tot-de-a-una. Cu – cu tot, împreună cu: a fura calu cu șa cu tot (acc. pe șa). Toțĭ, toate (gen. și dat. tutulor în vest și -ror în est; dat. și la toțĭ, la toate), toțĭ oameniĭ, toate femeile, toate ființele orĭ lucrurile: toate se schimbă. Toțĭ cîțĭ, toțĭ aceĭa care. Toate celea, toate lucrurile, tot ce trebuĭe: avem aicĭ toate celea. De toate, din toate, tot felu de lucrurĭ, tot ce trebuĭe: avem de toate. Cu toțĭ, cu toate orĭ cu toțiĭ, cu toatele (ca ngr. mé ólus), toată lumea: aŭ plecat cu toțĭ (maĭ bine toțĭ).

* sátiră f., pl. e (lat. sátira, infl. de vgr. sátyros, sátir și satiră, în locu formeĭ maĭ vechĭ sátura, „plină” subînț. lanx, farfurie, adică „farfurie plină” de tot felu de fructe, care se oferea Cereriĭ, apoĭ „farsă”. Sátura e fem. d. sátur, dim. satúllus, sătul. Cp. cu farsă, ghivecĭ, potpourri). Poemă saŭ și pĭesă în proză în care se critică și se ridiculizează vițiile: Sátirele luĭ Juvenal, Boileau, Eminescu. Genu satiric. – Fals satíră (fr. satire). V. menipeŭ.

abilitáte s.f. 1 (Capacitatea de a acționa cu) agerime, pricepere, iscusință, îndemînare, dibăcie. Lucrează cu multă abilitate. ♦ (peior.; la pl.) Șmecherii. Folosește tot felul de abilități avocățești. 2 (psih.) Termen care desemnează substratul constituțional sau dobîndit al unor însușiri psihice de mare randament de care dispune cineva. • pl. -ăți. /<fr. habileté, lat. habilĭtas, -atis.

asasin a. și m. care omoară, ucigaș; fier asasin. ║ pl. asasini, sectă muzulmană din timpul cruciatelor, cari săvârșiau tot felul de crime, îmbătându-se cu băutură amețitoare hașiș (de unde și numele).

aurărie f. tot felul de scule de aur sau de argint.

bacanale pl. 1. sărbătoare în onoarea lui Bachus ce se ținea noaptea cu dezordini de tot felul; 2. danț sgomotos și destrăbălat.

bazar n. 1. târg public în Orient; 2. loc acoperit unde se vinde tot felul de mărfuri. V. pazar.

blid n. 1. strachină de pământ sau de lemn; 2. pl. tot felul de vase de pământ. [Slav. BLĬUDŬ].

bomboane f. pl. tot felul de zaharicale.

bunătate f. 1. însușirea celui bun; 2. dispozițiune morală de a face bine; 3. tot ce-i excelent; o bunătate de om, o bunătate de vin; 4. formulă de politeță: bunătatea d-tale; 5. pl. lucruri sau fapte bune: tot felul de bunătăți. [Lat. BONITATEM].

Ciutaci m. pl. porecla Turcilor, mai ales a celor din Dobrogea: ianiceri, spahii, tot felul de Ciutaci năpădise satele ISP. [Turc. ČITAK].

felurime f. tot felul, varietate.

felurit a. de tot felul.

grăunte m. și n. 1. bob mic (de grâu, orz, secară); 2. pl. (grăunți), grâu mărunt sau ovăz pentru nutrețul cailor; 3. pl. (grăunțe), tot felul de boabe pentru nutrețul păsărilor. [Lat. *GRANUCEUM (diminutiv din GRANUM), de unde grăunț; forma grăunte e dedusă din plural (cf. glonț și glonte).

horum-harum n. pl. de unele și de altele, de tot felul: un izvor de horum-harum EM.

ispită f. 1. îndemn spre rău: să te ferească Dumnezeu de ispită! CR.; 2. ceea ce provoacă ispita: ispitele lumii sunt multe și de tot felul OD.; 3. pl. suferințe, nenorociri: trecuse prin fel de fel de ispite și nevoi; 4. experiență, tentativă. [Slav. ISPYTŬ, cercetare].

legumă f. 1. tot felul de ierburi bune de mâncat; 2. orice mâncare fiartă cu legume (în graiul țăranului). [Lat. LEGUMEN].

nenorocire f. 1. ursită rea: nenorocirea mă prigonește; 2. întâmplare rea: a suferi tot felul de nenorociri.

nevrut a. în expresiunea vrute și nevrute, tot felul de lucruri.

străgăneală f. șicană, piedecă: să întâmpine tot felul de străgăneli ISP.

tapițer m. cel ce lucrează tot felul de mobile de tapițerie și de stofe. [Nemț. TAPEZIER(ER)].

topor n. 1. unealtă de spart lemne: coadă de topor; din topor, grosolan: lucru din topor; topor de oase, asin, fig. ființă expusă la tot felul de sarcini: numai eu sunt topor de oase PANN; 2. a face topor, fam. a apuca pe cineva de cap și a-i strânge părul: și un topor îți fac CR. [Slav. TOPORŬ, secure].

poricale (puricale) f. pl. Mold. fructe de tot felul: cumpără-ne el vara... cofe de smeură și feliu de feliu de poricale CR. [Gr. mod. OPORIKÁ].

poștalion m. cel ce mână caii de poștă. [Rus. POČTALIONŬ]. ║ n. car solid cu osiile de fier pentru a transporta tot felul de greutăți.

tur(liu)liu adv. pop. fain, frumos: turliu, turliu, scos din cutie. [Turc. TÜRLÜ, TÜRLÜ, de toate felurile].

tutti-frutti m. pl. 1. mâncare italienească din tot felul de fructe; 2. fig. potpuri.

unealtă f. 1. orice instrument de muncă; 2. se zice de instrumentele proprii unor arte. [Singular tras din une alte, tot felul (de instrumente)].

rogodele f. pl. tot felul de ierburi: rădăcină de burueni și alte rogodele POP. [V. rocodea].

*susceptíbil, -ă adj. (lat. susceptibilis, d. suscipere, susceptum, a primi, a suferi. V. în-cep). Care poate suferi modificărĭ saŭ lua diferite forme materiale: susceptibilă de tot felu de forme. Fig. Care se ofensează ușor: om susceptibil.

Lazi m. pl. numele unei populațiuni turcești de lângă Marea-Neagră: ei se ocupau în Moldova cu negustoria, asuprind pe locuitori în tot felul; azi, în Dobrogea, servesc ca hamali.

BAZAR, bazaruri, s. n. Loc în aer liber sau magazin în care se vând tot felul de obiecte, mai ales mărunțișuri. – Din fr. bazar.

TOBĂ, tobe, s. f. 1. Instrument muzical de percuție, format dintr-un cilindru scurt, larg și gol, de lemn sau de metal, pe fundurile căruia este întinsă câte o membrană de piele, care, lovită (cu două baghete), produce sunete. ◊ Expr. A bate toba: a) a bate ritmic cu degetele într-un obiect (de nervozitate sau de nerăbdare); b) (fam.) a avea accese de tuse, a tuși; c) (fam.) a divulga un secret, a lansa tot felul de știri. A bate toba (la urechea) surdului = a vorbi cuiva degeaba, a sfătui pe cineva zadarnic, a nu fi ascultat. A face (pe cineva) tobă de bătaie sau a face (cuiva) pântecele (sau spinarea) tobă = a bate zdravăn (pe cineva). A fi (sau a ieși) tobă de carte (sau de învățătură) = a fi foarte învățat. A umbla cu toba sau a-i bate (cuiva) toba sau a vinde averea (cuiva) cu toba = a vinde lucrurile sau averea cuiva la licitație publică. 2. Nume dat mai multor obiecte de lemn sau de metal, fixe sau mobile, în formă de cilindru gol. ◊ Tobă de eșapament = cutie cilindrică la motoarele cu ardere internă, care amortizează zgomotul produs la evacuarea gazelor de ardere. ♦ Organ de mașină folosit pentru transmiterea unei forțe de tracțiune prin intermediul unui cablu sau al unui lanț. ♦ Cutie metalică de formă rotundă sau dreptunghiulară, în care se bobinează filmul pentru unele aparate de proiecție. 3. Mezel preparat din bucățele de carne, de slănină, de măruntaie etc. introduse în membrana care formează stomacul porcului. 4. (La jocul de cărți) Caro. [Var.: (înv. și pop.) dobă s. f.] – Din magh. dob.

TREBĂLUI, trebăluiesc, vb. IV. Intranz. și tranz. (Fam.) A face tot felul de treburi mărunte (pe lângă casă); a roboti. – Treabă + suf. -ălui.

CAP¹, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. S. n. 1. Extremitatea superioară a corpului omenesc sau cea anterioară a animalelor, alcătuită din cutia craniană și legată de trunchi prin gât. ◊ Loc. adv. Din cap până-n picioare = de sus până jos, în întregime, cu desăvârșire. Cu noaptea-n cap = dis-de-dimineață. (Până) peste cap = extrem de..., exagerat de... Cu un cap mai sus = (cu mult) mai sus, mai deștept, mai reușit, mai bine. Cu capul plecat = rușinat, umilit, învins. Pe după cap = pe după gât, la ceafă. Loc. adj. (Fam.) Bătut (sau căzut) în cap = tâmpit, prost. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; a depune eforturi deosebite pentru a realiza ceva, a face imposibilul. A da (pe cineva) peste cap = a trânti (pe cineva) la pământ; a da jos dintr-o situație, a doborî, a învinge. A da peste cap (paharul, băutura etc.) = a înghiți dintr-odată conținutul unui pahar, al unei căni etc. A da (ceva) peste cap = a) a schimba cu totul ordinea lucrurilor, a ideilor, a unui program stabilit etc.; b) a lucra repede, superficial, de mântuială. A scoate capul în lume = a ieși între oameni, în societate. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă sau unde-i este capul = a nu ști ce să mai facă, a fi copleșit de... A-și pierde capul = a se zăpăci. A nu mai avea unde să-și pună capul = a ajunge fără adăpost, pe drumuri, sărac. A da din cap = a clătina capul (în semn de aprobare, de refuz etc.). A da (cuiva) la cap = a lovi; a omorî; a ataca cu violență pe cineva; a distruge (cu vorba sau cu scrisul). A umbla cu capul în traistă = a fi distrat, neatent. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți) = a fi cuprins de disperare sau de necaz, a regreta o greșeală făcută. A-și lua (sau a apuca) lumea în cap = a pleca departe, părăsindu-și casa, locul de origine și rătăcind prin lume. A-și pleca capul = a se simți rușinat, umilit; a se declara învins, a se supune. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. A cădea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) capul cuiva (o situație neplăcută, un necaz etc.) = a veni asupra cuiva tot felul de neplăceri și necazuri, a-l lovi o nenorocire. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva (creându-i neplăceri, deranj). A sta (sau a ședea, a se ține) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a stărui fără încetare pe lângă cineva. A ședea (sau a sta) pe capul cuiva = a sta pe lângă sau la cineva (creându-i neplăceri, plictisindu-l etc.). A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. (Reg.) A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să facă pentru a ieși dintr-o situație grea. ◊ Cap de familie = bărbatul care exercită puterea maritală și părintească; p. gener. orice persoană care asigură mijloacele necesare traiului unei familii și o reprezintă juridic. ◊ Cap de expresie = portret în care artistul face un studiu amănunțit al expresiei unui sentiment pe trăsăturile chipului omenesc. ♦ (La fotbal) Lovire a mingii cu capul. ♦ Cap de bour = nume sub care sunt cunoscute primele serii de mărci poștale românești, având pe ele capul unui bour. ♦ Parte a monedei pe care se află imprimat capul unei persoane. ♦ Părul capului. 2. Căpătâi; căpătâiul patului. 3. Individ, ins. Câte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, în număr foarte mare, pe întrecute. Câte capete, atâtea păreri, exprimă o mare divergență de opinii. 4. Minte, gândire, judecată; memorie. ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = (în mod) inteligent, deștept. Fără cap = (în mod) necugetat. Loc. adj. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă; cuminte. ◊ Expr. A fi bun (sau ușor) la (ori de) cap sau a avea cap ușor = a fi deștept. A fi greu (sau tare) de cap ori a avea cap greu = a pricepe cu greutate; a fi prost. A nu(-i) intra (cuiva) în cap = a nu putea pricepe (ceva). A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gândul la...; a uita. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a-l stăpâni mereu (același gând), a nu putea uita. A-i sta capul la... = a se gândi la... A-și bate (sau a-și frământa, a-și sparge, a-și sfărâma etc.) capul = a se gândi, a se strădui pentru a soluționa o problemă. A-i deschide (cuiva) capul = a face (pe cineva) să înțeleagă ceva, a lămuri (pe cineva). A fi (sau a rămâne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămâne etc.) liber, independent, nesupravegheat. A face (ceva) din (sau de) capul său = a face (ceva) fără a se consulta cu altcineva. A întoarce (sau a suci, a învârti) capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată; a zăpăci; a face pe cineva să se îndrăgostească. A nu avea cap să... = a nu avea posibilitatea să..., a nu putea să... ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Înv.) Viață. A plăti cu capul. ♦ (Astăzi în expr.) Odată cu capul sau în ruptul capului = cu niciun preț, niciodată. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața; a face nebunii. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-lui-Adam = strigă; b) (Bot.) cap-de-cocoș = dulcișor; capul-șarpelui = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sângele, dispuse în spice simple (Echium rubrum); c) capul-balaurului = o parte a constelației balaurului. II. S. m. Căpetenie, șef, conducător. ♦ Inițiator. III. S. n. 1. Vârf (al unui obiect). ♦ Extremitate proeminentă a unui dispozitiv, instrument etc. sau a unui element dintr-un sistem. ♦ Obiect, mecanism sau dispozitiv asemănător cu un cap¹ (I 1), folosit în diverse scopuri tehnice. 2. Partea extremă cu care începe sau sfârșește ceva. ◊ Cap de pod = loc aflat pe teritoriul inamic, dincolo de un curs de apă, de un defileu etc.; p. ext. forțele armate care ocupă acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor și a mijloacelor de luptă. ◊ Loc. adv. Cap la (sau în) cap = cu părțile extreme alăturate. ◊ Expr. Cap de țară = margine de țară; hotar. Nu-i (un) cap de țară = nu-i nimic grav, nicio nenorocire. A sta (sau a ședea, a se ridica) în capul oaselor = a se ridica stând în pat, a sta în șezut. 3. Partea de dinainte; început, frunte. În capul coloanei. ◊ Cap de an (sau de săptămână, de iarnă etc.) = începutul unui an (sau al unei săptămâni etc.). Cap de coloană = persoană sau grupul care stă în fruntea coloanei. Cap de afiș (sau cap de listă) = primul nume dintr-o listă de persoane afișate în ordinea valorii lor. ◊ Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Din (sau de la) cap = de la început, de la începutul rândului. Din capul locului = înainte de a începe ceva; de la început. ♦ Partea principală, mai aleasă (a ceva). ◊ Expr. Capul mesei = locul de onoare la masă. 4. Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfârșit. ◊ Expr. A o scoate la cap = a sfârși (cu bine). A-i da de cap = a rezolva; a învinge, a răzbi. În cap = (după numerale) exact, întocmai. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect; p. ext. lucru de mică importanță. ◊ Expr. Niciun cap de ață = absolut nimic. Până la un cap de ață = tot. 6. (În sintagma) Cap magnetic = dispozitiv utilizat pentru înscrierea, citirea-preluarea sau ștergerea informației înscrise pe bandă, casetă, disc sau tambur magnetic. – Lat. caput, (II) după fr. chef.

CHIP, chipuri, s. n., adv. I. S. n. 1. Față, obraz, figură. Un chip oval. ♦ Expresie a feței; fizionomie. Un chip trist. 2. Înfățișarea sau aspectul unei ființe. Avea chip omenesc. ◊ Loc. adv. În chip de... = cu înfățișare de..., asemenea cu... ♦ Persoană; ființă. A văzut acolo multe chipuri. 3. Imagine, înfățișare a unei ființe sau a unui obiect, redată prin desen, pictură, sculptură etc. 4. (Rel.) Proprietate ontologică, fixând structura arhetipală imprimată omului la creație; imaginea în care se reflectă ființa personală a lui Dumnezeu. ◊ Chip cioplit = idol. II. S. n. 1. Fel, mod, gen. Scrie într-un chip original. ◊ Loc. adj. Fel și chip de... = tot felul de... ◊ Loc. adv. (În sau cu) fel și chip (sau chipuri) = în tot felul, în toate modalitățile posibile. 2. (Rar) Modalitate, posibilitate. ◊ Loc. adv. Cu orice chip = oricum. În (sau cu) niciun chip = nicidecum. ◊ Expr. Nu e chip să... = nu se poate, imposibil să... A nu avea (niciun) chip (să...) = a nu avea posibilitatea, a nu putea (să...). (Pop.) A afla chip (și cale) = a găsi un mijloc eficace, o soluție. 3. (Reg.) Încercare (de a găsi o soluție). 4. (În expr.) Cu chip să... = ca să..., pentru ca să..., având intenția să... Cu chip că... = sub pretext că..., sub aparența că... III. Adv. (La pl. art.; fam.) Vorba vine, cică. ♦ La drept vorbind, nu-i vorbă; ba chiar. – Din magh. kép.

STRÂNSURĂ, strânsuri, s. f. I. (Rar) 1. Adunare, grămadă, mulțime (strânsă la un loc); strânsătură. ♦ (Peior.) Oameni lipsiți de valoare; adunătură. ♦ Loc. adj. De strânsură = de tot felul; comun, mediocru, improvizat. Oaste de strânsură = (în organizarea militară medievală a Moldovei) oaste formată din țărani, târgoveți și boieri cu slugile lor, care luptau alături de trupele regulate. 2. Plante erbacee care se culeg de pe câmp și se pun la păstrare; recoltă; nutreț. II. Apăsare, presare; presiune. – Strâns² + suf. -ură.

COLȚ, (I, II 4) colțuri, s. n., (II, III) colți, s. m. I. S. n. 1. Punct în care se întâlnesc muchiile unui obiect sau laturile unei figuri. ◊ Colțul gurii = fiecare dintre cele două extremități laterale ale gurii, unde se întâlnesc buzele. ♦ Fiecare dintre unghiurile formate de două străzi care se întâlnesc; locul format de fiecare dintre aceste unghiuri. ◊ Expr. Colț cu... = în unghiul format de străzile... ♦ Margine, extremitate. ◊ Colț de pâine = coltuc (1); p. gener. orice bucată de pâine (tăiată de la o margine). 2. Rubrică rezervată, într-o publicație, unei specialități. ◊ Expr. A da din colț în colț = a recurge la tot felul de subterfugii pentru a ieși dintr-o încurcătură. A pune (un copil) la colț = a pedepsi un copil, așezându-l într-un ungher al camerei cu fața la perete. 3. Loc îndepărtat, retras, dosnic; refugiu, ascunziș. ◊ Expr. În (sau din) toate colțurile = în (sau din) toate părțile. II. S. m. 1. Dinte al animalelor (p. ext. și al oamenilor), în special caninul. ◊ Expr. A-și arăta colții = a manifesta o atitudine agresivă, aprigă. A (se) lua la colți = a (se) certa, a fi gata de încăierare. A avea colți (sau un colț) = a fi dârz; a fi obraznic. ♦ Fragment dintr-un dinte sau dintr-o măsea ruptă. 2. Fiecare dintre vârfurile lungi și ascuțite ale greblei, furcii sau ale altor unelte asemănătoare. 3. Fiecare dintre cuiele de fier pe care le aplică cineva pe talpa încălțămintei de iarnă ca să nu alunece pe gheață; țintă. 4. Vârf ascuțit și proeminent de stâncă, de gheață etc. 5. Vârful plantelor, în special al ierbii, la începutul dezvoltării lor, când încolțesc. 6. Compus: colții-babei = plantă erbacee târâtoare cu frunze penate, cu flori galbene și cu fructe țepoase (Tribulus terrestris). III. S. m. 1. Fiecare dintre tăieturile de formă aproximativ triunghiulară făcute pe marginea unei stofe; dantelă împletită în această formă. 2. Șuviță de păr ondulată trasă pe frunte sau pe tâmple. – Din bg. kolec, sb. kolac.

COMBINAGIU, combinagii, s. m. (Peior.) Persoană care face tot felul de combinații (necinstite). – Combina + suf. -giu.