limbariță, -e, s.f. – (bot.) Plantă cu tulpină dreaptă, ramificată, cu flori mici, albe sau trandafirii, care crește prin locuri umede; pătlagină de apă (Alismo plantago-aquatica). „Frundză mare, crește laolaltă grămadă și o mănâncă tot felul de marhă” (Papahagi 1925). – Din limbă (< lat. lingua) + -riță.